137,849 matches
-
Deznodământul pașnic al revoltelor poloneze din 1956 a avut prețul său. Deși instituțiile și scriitorii catolici erau Îngăduiți În Polonia lui Gomu³ka, opoziția În interiorul partidului era sever limitată. Partidul Muncitoresc Unit polonez rămânea profund conservator, deși evitase epurările violente din vremea lui Stalin. Temându-se că tulburările din 1956 s-ar putea repeta, conducerea trata criticile aduse liniei partidului ca pe o amenințare directă la adresa monopolului său politic. Rezultatul a fost o frustrare profundă În rândul intelectualilor „revizioniști” nu doar la adresa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
procesele politice cehe (comandat de Dubček În 1968 și eliminat după căderea lui), „Partidul Comunist a câștigat un prestigiu și o popularitate imense, poporul s-a declarat spontan În favoarea socialismului”12. Cam hiperbolic spus, dar nu complet străin de spiritul vremii. Lucru care alimenta, la rândul său, o a doua iluzie. Cum poporul credea că partidul poate salva socialismul de propria-i istorie, conducerea partidului a ajuns și ea să creadă că putea face acest lucru fără să piardă puterea. Încurajat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un proiect socialist Întinerit. Dacă Dubček a făcut această eroare de calcul fatală, e fiindcă reformiștii cehi Înțeleseseră greșit lecția din 1956. Ei credeau că vina lui Imre Nagy fusese ieșirea din Pactul de la Varșovia și declarația neutralității maghiare. Câtă vreme Cehoslovacia rămânea ferm În Pact și era incontestabil aliata Moscovei, Brejnev și colegii lui aveau să-i lase În pace. Dar În 1968, Uniunii Sovietice Îi păsa mai puțin de securitatea militară și mai mult de faptul că partidul Își
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Programul lui de Acțiune nu erau un Început, ci un sfârșit. Radicalii sau reformiștii nu vor mai apela niciodată la partidul aflat la putere pentru a-și realiza aspirațiile sau executa proiectele. Comunismul din Est s-a mai ținut o vreme pe picioare, sprijinit de o alianță neverosimilă de fonduri străine și baionete rusești. Carcasa putredă a fost scoasă din scenă abia În 1989, dar comunismul Își dăduse duhul cu douăzeci de ani Înainte: la Praga, În august 1968. Anii ’60
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a fost absolut spectaculoasă. În altele - Marea Britanie, poate - tranziția a durat ani de zile, iar amploarea ei s-a văzut abia mai târziu 19. Ideea că anii ’60 erau o epocă de Înaltă conștiință politică a fost una dintre amăgirile vremii. „Toată lumea” (sau cel puțin toți cei care aveau sub 25 de ani, frecventau o instituție de Învățământ și erau atrași de ideile radicale) era În stradă, mobilizată pentru o cauză. Deflația de cauze și demobilizarea din deceniile următoare conferă, retrospectiv
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
5%. În 1970, cifrele erau de 29%, respectiv 60%. Necesarul energetic al Italiei În 1973 era satisfăcut În proporție de 75% prin importuri de petrol; În cazul Portugaliei, cifra ajungea la 80%2. Marea Britanie, care avea să devină pentru o vreme autonomă, grație noilor rezerve de petrol descoperite În Marea Nordului, Începuse să producă abia În 1971. Explozia consumului din anii ’50-’60 a agravat dependența europenilor de petrolul ieftin: zecile de milioane de mașini noi de pe șoselele occidentale nu puteau folosi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
guvern conservator timorat că ar fi mai Înțelept să amâne Închiderea minelor alți câțiva ani, chiar cu prețul unor subsidii puse pe spinarea populației. Minerii și oțelarii erau cei mai cunoscuți și poate cei mai disperați dintre protestatarii organizați ai vremii, dar nu erau și cei mai militanți. Scăderea numărului de muncitori În industriile vechi deplasase centrul de forță al mișcărilor sindicale spre uniunile din sectorul serviciilor, care se dezvoltau rapid. În Italia, pe măsură ce organizațiile industriale tradiționale, conduse de comuniști, scădeau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au pretins mereu că ea are rădăcini mai adânci În visurile zădărnicite de independență ale regiunii. ETA - Euskadi Ta Askatasuna (țara Bascilor și Libertatea) - a fost Înființată În decembrie 1958 pentru a dirija lupta armată pentru independența bască. Încă de pe vremea când era o organizație clandestină, ea a stabilit contacte - cărora li s-a dat ulterior o justificare ideologică specioasă - cu grupuri similare din străinătate, care i-au oferit bani, arme, condiții de antrenament, ascunzișuri și publicitate: Grupul Baader-Meinhof din Germania
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
parlamentare; de aceea, el era În mod declarat pentru statu-quo, cu Irlanda de Nord ca parte integrantă a Marii Britanii. Partidul Laburist se identifica și el cu puternicele uniuni sindicale din industria construcțiilor navale din Belfast, unde lucrătorii protestanți se bucurau de multă vreme de tratament preferențial. Cum sugerează această ultimă observație, diviziunile din Irlanda de Nord erau neobișnuit de complicate. Distincția confesională dintre protestanți și catolici era reală; ei Îi corespundea o separare În grupuri reprodusă În fiecare etapă a vieții, de la naștere la moarte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe Jürgen Ponto, directorul Dresdner Bank. Era Însă cântecul de lebădă al grupării. Deja, În 1976, Meinhof (capturată În 1972) fusese găsită moartă În celula ei din Stuttgart. Aparent se spânzurase; zvonul că fusese executată de stat a persistat multă vreme. Baader, care fusese arestat cu ocazia unui schimb de focuri la Frankfurt În 1972 și executa o sentință de detenție pe viață pentru omucidere, a fost găsit și el mort În celulă la 18 octombrie 1977, În aceeași zi cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
contemporană prin povestea unei familii din zona rurală Hünsruck a Palatinatului Renan, de la sfârșitul primului război mondial până În prezent. În filmul lui Reitz, anii interbelici sunt scăldați În lumina caldă a amintirilor dragi; era nazistă umbrește prea puțin amintirea acelor vremuri mai bune. În schimb, lumea americanizată a republicii federale postbelice e prezentată cu un dispreț Înghețat: materialismul care ignoră valorile naționale și erodarea memoriei și a continuității afectează grav comunitatea și valorile umane. Ca și În Die Ehe der Maria
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politic. Pentru viața spirituală, anii ’70 au fost deceniul cel mai trist din secolul XX. Pe de o parte din cauza circumstanțelor evocate mai sus: scăderea economică abruptă și de lungă durată, alături de violența generalizată din viața politică, dădea senzația că „vremurile bune” ale Europei s-au dus, poate pentru mult timp. Tinerii nu mai căutau să schimbe lumea; căutau doar o slujbă. Fascinației ambițiilor colective i-a urmat obsesia nevoilor personale. Într-o lume amenințătoare, devenise mai important să-ți aperi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care se Îmbătaseră În anii ’60 de explozia nemaivăzută de energie și originalitate În muzică, modă, cinema și arte plastice, aveau acum ocazia să cântărească În liniște prețul euforiei. Nu atât idealismul anilor ’60 părea brusc demodat, cât naivitatea acelor vremuri: senzația că tot ce poate fi imaginat se poate pune În faptă, că tot ce se fabrică poate fi cumpărat și că transgresiunea - morală, politică, legală, estetică - este importantă În sine. Dacă anii ’60 stau sub semnul credinței naive, suficiente
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În sine. Dacă anii ’60 stau sub semnul credinței naive, suficiente, că tot ce se Întâmplă e nou (și că tot ce e nou este important), anii ’70 au fost o epocă a cinismului, a iluziilor pierdute și speranțelor modeste. Vremurile mediocre nasc profeți pustii, scria Albert Camus În Căderea. Anii ’70 abundau În astfel de figuri. Era o perioadă teribil de conștientă că urmează marilor speranțe și reflecțiilor ambițioase din trecutul recent și că nu are de oferit decât copii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
oarecare utilitate când descria lumea reală (postbelic, postimperial și, mai recent, postindustrial), deși nu lămurea anume ce urmează. Dar aplicat categoriilor gândirii (ca În postmarxist, poststructuralist și meteoricul postmodern), n-a făcut decât să accentueze și mai tare obscuritatea unor vremuri confuze. Cultura anilor ’60 fusese raționalistă. Dacă lăsăm la o parte drogurile ușoare și reveriile utopice, gândirea socială a vremii, ca și muzica, se plasa Într-un registru grandios, dar coerent și familiar. Dimensiunea comunitară era frapantă: se presupunea că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
categoriilor gândirii (ca În postmarxist, poststructuralist și meteoricul postmodern), n-a făcut decât să accentueze și mai tare obscuritatea unor vremuri confuze. Cultura anilor ’60 fusese raționalistă. Dacă lăsăm la o parte drogurile ușoare și reveriile utopice, gândirea socială a vremii, ca și muzica, se plasa Într-un registru grandios, dar coerent și familiar. Dimensiunea comunitară era frapantă: se presupunea că studenții, ca și muncitorii, țăranii, negrii și alte categorii sociale, Împărtășesc interese și afinități care Îi leagă Între ei și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
blazați ai erei „postmoderne” (iar Heidegger și alții au fost „spălați” astfel de conotațiile anterioare). Când filosofia germană, după ce trecuse prin gândirea socială franceză, a ajuns În criticismul cultural englez (formele sub care le era cunoscută celor mai mulți cititori din acea vreme), vocabularul său inerent dificil dobândise un grad de opacitate expresivă care a atras irezistibil o nouă generație de studenți și profesori. Tinerii profesori angajați pentru a popula universitățile recent extinse absolviseră ei Înșiși facultatea În anii ’60, crescând În miezul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înlocuită de o analiză infinit mai subtilă a felului În care diferite sectoare și straturi ale unei clase sunt Împinse, sub presiunea circumstanțelor socioeconomice, spre traiectorii și opțiuni distincte”. Mai târziu, Hall avea să admită că Centrul a fost o vreme „exagerat de preocupat de toate aceste chestiuni teoretice spinoase”. Însă obscurantismul narcisiac era și un simptom al epocii: detașarea de realitatea cotidiană proba involuntar epuizarea unei tradiții intelectuale. și nu era unicul semn de scăpătare culturală. Originalitatea sclipitoare a cinematografului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
postmodernul și parodia erau doar câteva dintre reacțiile suscitate de acest deceniu confuz și decepționant; alta era moda „retro”. Trupa pop franceză Il Était Une Fois („A fost odată”) purta haine din anii ’30; multe stiluri au revenit pentru scurtă vreme la modă, de la jupoanele bunicii la tunsorile neo-edwardiene ale „Noilor Romantici”, reluate pentru a doua oară În treizeci de ani. În muzică și vestimentație (ca și În construcții), tentația de a recicla stiluri mai vechi, amestecate stângaci, ținea loc de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
public de orice legătură cu comunismul sovietic - gest de care nici măcar Berlinguer sau Carrillo nu erau În stare. Eurocomunismul era așadar o contradicție În termeni. Identitatea primă a oricărui partid comunist era subordonarea față de Moscova, așa cum Își dorise Lenin. Câtă vreme exista Uniunea Sovietică, partidele comuniste din Europa de Vest erau Încătușate de ea - dacă nu În propriii ochi, cu siguranță În opinia alegătorilor. În Italia, unde PCI reușise performanța unică de a se impune În anumite regiuni ca partid de guvernare (locală
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
abia În 1967, când, la sugestia lui Brandt, regimul de la Bonn a stabilit relații diplomatice cu România și, un an mai târziu, cu Iugoslavia. Adenauer insistase mereu că În Europa Centrală nu putea fi vorba despre destindere sau dezarmare câtă vreme nu exista o soluție pentru divizarea Germaniei și disputele teritoriale de la frontiera estică. Refuzând să se opună construcției Zidului Berlinului În 1961, Statele Unite demonstraseră Însă că nu doreau să riște o confruntare armată pentru a menține deschisă frontiera din Berlin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
urmărea de mulți ani recunoașterea oficială a câștigurilor sale postbelice și a noilor granițe europene, de preferință În cadrul unei conferințe de pace. Aliații vestici, În special Statele Unite, refuzau să acorde mai mult decât recunoașterea de fapt a unui statu-quo câtă vreme „problema germană” nu era soluționată. Dar acum, având În vedere că Înșiși germanii Întindeau o mână vecinilor de la est, poziția occidentalilor urma să se schimbe; dorința liderilor sovietici era pe cale să se realizeze. În cadrul ambițioasei lor strategii de destindere a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În speranța unei ascensiuni sociale, până la civilii mobilizați și trimiși cu sila În Africa pentru a le veni de hac rebelilor. În Angola, insurgenții erau divizați În câteva facțiuni, iar armata portugheză a reușit să-i stăpânească, cel puțin o vreme. În Mozambic, unde 60.000 de soldați protejau o populație europeană de numai 100.000 de locuitori, sau În Guineea ori Capul Verde, unde charismaticul Amílcar Cabral imobilizase peste 30.000 de soldați portughezi Într-un război de gherilă nemilos Împotriva
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
străinătate, țara a traversat chiar o scurtă perioadă de Înflorire a consumului. Dar la puțin timp, sub impactul crizei petrolului, a urmat o spirală a inflației. Salariile din sectorul public au rămas mult În urma prețurilor. Pentru prima oară după multă vreme, Portugalia s-a confruntat cu un val de greve. Oamenii din suburbii (mulți sosiți recent din regiunea sărăcită Alentejo) erau afectați nu doar de propria sărăcie endemică, ci și de spectacolul bogăției recente și ostentative etalate În Lisabona Învecinată. Armata
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Comunitatea Europeană aparțineau grecilor). Apartenența la CE a Însemnat pentru Grecia un al doilea Plan Marshall: numai Între 1985 și 1989, ea a primit din fondurile europene 7,9 miliarde de dolari, mai mult decât oricare altă țară. Câtă vreme la coadă nu se aflau alte țări sărace, finanțatorii Comunității - În special Germania de Vest - puteau acoperi acest nivel de generozitate redistributivă, În schimbul căruia Grecia accepta tacit deciziile comunitare. Dar după reunificarea costisitoare a Germaniei și În fața valului de candidate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]