KorAP: Find »[drukola/base=vreme & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...5488 5489 5490 ...5514 >

137,849 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

prost”, dar urmând entuziaști imperativele modei. Nu era o situație atât de nemaivăzută cum afirmau pesimiștii din cultură: anxietatea ușor de exploatat a păturii de nouveaux riches semidocți constituie o sursă a umorului În teatru și În literatură Încă de pe vremea lui Molière. Nouă era scara continentală a transformării culturale. De la Barcelona la Budapesta, componența publicului era șocant de uniformă - la fel ca materialul oferit. O confirmare În plus, pentru critici, că artele și clientela lor erau prinse Într-o Îmbrățișare

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mare rămânea Însă ferm circumscrisă de limba și frontierele naționale. Dar numărul cititorilor de tabloide era În scădere (cel mai ridicat În Marea Britanie, cel mai scăzut În Spania), așa că diferitele tradiții naționale În jurnalismul popular nu mai contau ca pe vremuri: din nou, cu excepția Angliei, unde presa populară ațâța și exploata eurofobia. În Europa de Est și Peninsula Iberică, absența Îndelungată a presei libere a Însemnat că mulți oameni (mai ales cei care nu locuiau În marile orașe) au sărit cu totul peste

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
minge - spre deosebire de tenis sau atletism, care necesită un anumit nivel al venitului sau dotări publice, inexistente În multe țări europene. Nu e nevoie să fii nemaipomenit de Înalt sau vânjos - dimpotrivă -, iar jocul nu este periculos. Fotbalul profesionist fusese multă vreme o alternativă slab remunerată pentru tinerii din orașele industriale; acum el era o scurtătură spre prosperitatea suburbană și multe alte minunății. În plus, oricât de faimoși și talentați ar fi fost, fotbaliștii făceau parte dintr-o echipă. Ei nu puteau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Franța, nici Marea Britanie și nici vreo altă țară aliată nu și-au modificat În vreun fel strategiile sub presiunea intelectualilor. Iar cu ocazia dezacordului atlantic din 2003 s-a dovedit că intelectualii angajați nu mai puteau juca acum, ca pe vremuri, rolul decisiv de lideri de opinie. Publicul european (spre deosebire de unii oameni de stat din Europa) se opunea cu Înverșunare invaziei irakiene din acel an, precum și liniei de ansamblu a politicii externe americane așa cum a fost ea formulată de președintele George

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nostalgiei pentru național-comunism - și, ca de atâtea ori În trecut, un surogat convenabil al antisemitismului. Dar și comentatorii, și politicienii echilibrați au Încetat să vadă În instituțiile sau practicile americane o sursă de inspirație sau un model de invidiat. Multă vreme America fusese un alt timp: viitorul Europei. Acum era doar un alt loc. Bineînțeles, mulți tineri visau În continuare să plece În America. Dar, după cum declara Într-un sondaj de opinie un ungur care lucrase câțiva ani În California, „În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
loc. Bineînțeles, mulți tineri visau În continuare să plece În America. Dar, după cum declara Într-un sondaj de opinie un ungur care lucrase câțiva ani În California, „În America e bine să mergi când ești tânăr și necăsătorit. Când vine vremea să te așezi la casa ta, mai bine te Întorci În Europa”. Imaginea Americii ca tărâm al tinereții și aventurii (cu Europa secolului XXI În rolul de paradis Îngăduitor pentru cei maturi sau doar reticenți) avea mare trecere, mai ales

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
venitului) reprezentau un contract implicit Între guvern și cetățeni, precum și Între un cetățean și altul. Conform „eurobarometrelor” anuale, majoritatea europenilor considerau că sărăcia este efectul circumstanțelor sociale, nu al inadecvării individuale. Erau chiar dispuși să plătească impozite mai mari câtă vreme ele erau utilizate pentru alinarea sărăciei. Astfel de sentimente erau frecvente În Scandinavia, cum era de așteptat. Dar prevalau și În Marea Britanie, În Italia sau În Spania. Exista un consens internațional, dincolo de diferențele de clasă, că datoria statului este să

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ce era mai bun din ambele tabere s-a suprapus, nu Întâmplător, căutării unui proiect care să Înlocuiască antagonismul defunct dintre capitalism și socialism, nucleul politicii occidentale timp de un secol. La sfârșitul anilor ’90, rezultatul s-a numit o vreme „a treia cale”: un amestec demonstrativ de entuziasm pentru producția capitalistă fără opreliști și considerație față de efectele sociale și interesului colectiv. Nu era ceva nou: doar o versiune mai substanțială a „economiei sociale de piață”, elaborată de Ludwig Erhard În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
modelului britanic. A treia cale avea un termen de garanție redus. Însuși numele ei implica prezența a două extreme - capitalismul extrem și socialismul de stat - care, de fapt, nu mai existau (primul fusese dintotdeauna o plăsmuire a imaginației doctrinare). Trecuseră vremurile când o revoluție teoretică (sau retorică) era indispensabilă. De exemplu, privatizarea de la Începutul anilor ’80 a fost controversată, provocând discuții aprinse despre sfera și legitimitatea sectorului de stat: au fost puse sub semnul Întrebării realismul obiectivelor social-democrate și legitimitatea morală

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Legitimitatea depinde de capacitate: de exemplu, statul belgian dezarticulat și ultrafederal a fost pus sub semnul Întrebării fiindcă părea uneori incapabil să Își protejeze cetățenii. și, deși capacitatea statului Începe cu armele, ea nu se sfârșește aici, nici măcar astăzi. Câtă vreme statul (și nu o entitate transstatală) este cel care plătește pensiile, acordă ajutoare de șomaj și asigură educația copiilor, el va continua să dețină monopolul unui anumit tip de legitimitate politică. De-a lungul secolului XX, statul-națiune din Europa și-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
evoluții transnaționale similare. Privită numai prin prisma schimbului și a producției, Europa devenise, Într-adevăr, o diagramă fluidă a tendințelor transnaționale. Dar, ca spațiu al puterii și legitimității politice sau al afinităților culturale, Europa a rămas ce era de atâta vreme: o acumulare bine cunoscută de particule statale distincte. În linii mari, naționalismul venise și trecuse 12; statele și națiunile au rămas. Lucru remarcabil, dacă ne gândim la ce-și făcuseră europenii unii altora În prima jumătate a secolului XX. Un

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
admiterea În lumea modernă avea ca preț renunțarea la o moștenire evreiască apăsătoare, făcută din izolare și discriminare. Astăzi, prețul admiterii În Europa s-a schimbat. Printr-o ironică răsturnare de situație pe care Heine (cu sugestiile lui profetice despre „vremuri sumbre, tumultuoase, ce se apropie cu vuiet”) ar fi apreciat-o mai mult decât oricine, cei care vor să devină cu adevărat europeni În zorii secolului XXI trebuie să-și asume mai Întâi o moștenire nouă și cu mult mai

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Is a Man s-a vândut În numai câteva sute de exemplare (ediția americană, cu titlul Survival in Auschwitz, a Început să se vândă mai bine abia după 20 de ani). Gallimard, cea mai prestigioasă editură franceză, a refuzat multă vreme să cumpere orice operă semnată Levi; abia după ce a murit, În 1987, opera și importanța lui au Început să se bucure de recunoaștere În Franța. Ca și subiectul lui, Levi a rămas așadar mulți ani fără ecou: nimeni nu voia

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de la Auschwitz: „Am Întâlnit oameni care nu voiau să știe nimic, pentru că și italienii suferiseră, la urma urmei, chiar și cei ce nu au fost trimiși În lagăre... Spuneau: «Pentru numele lui Dumnezeu, bine că s-a terminat», așa că multă vreme am păstrat tăcerea”3. Nici chiar În Marea Britanie, nu se discuta despre Holocaust În public. Așa cum pentru francezi lagărul tipic era Buchenwald, cu comitetele lui bine organizate de prizonieri politici comuniști, În Anglia postbelică prototipul lagărului nazist nu era Auschwitz

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ei În sensul propus de Nolte, care antrena inevitabil o relativizare implicită a răspunderii germanilor, era pur și simplu proscrisă. Poziția intransigentă a lui Habermas impunea un standard la care era de așteptat ca puțini dintre compatrioții săi să adere vreme Îndelungată (inclusiv istoricii, pentru care comparația și contextul reprezintă esența disciplinei lor). Această prevalență a Holocaustului În dezbaterile publice din Germania (În anii ’90 au existat numeroase manifestări oficiale ale remușcării pentru erorile din trecut, iar germanii s-au abandonat

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Până la sfârșitul secolului, anii 1940-1945 au devenit perioada cel mai intens studiată din istoria olandeză. Deși adevărul despre contribuția olandezilor la identificarea, arestarea, deportarea și moartea compatrioților lor evrei a ajuns la cunoștința publicului În anii ’60, a trecut multă vreme până când implicațiile lui au fost Înțelese pe deplin: abia În 1995 tragedia evreilor olandezi a primit o recunoaștere publică din partea unui șef de stat - regina Beatrix, În timpul unei vizite În Israel. Poate că lecția trecutului a fost Înțeleasă pe deplin

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
desăvârșire problema „evreiască”. „Studiile despre Vichy” scrise În Franța și În alte părți analizau mai ales dacă regimul petainist a fost „fascist” sau „reacționar” și dacă el ilustra continuitatea sau ruptura cu trecutul republican al țării. Exista Încă, la acea vreme, o respectată școală de istorici francezi care susțineau că „scutul” pétainist apărase Franța de „polonizare” - de parcă Hitler intenționase vreodată să Își trateze cuceririle din Occident cu ferocitatea barbară aplicată Estului. În istoriografie, ca și În viața națională, era Încă imposibil

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ei și de ce pojghița tăcerii s-a rupt exact la finele secolului. Există multe explicații, nu toate flatante pentru clasa politică sau mass-media franceze. Dar trecerea timpului (alături de efectul psihologic al sfârșitului unei epoci) este, poate, cea mai pertinentă. Câtă vreme François Mitterrand a fost președinte, el a Întruchipat practic neputința națiunii de a vorbi deschis despre rușinea ocupației. După el, totul s-a schimbat. Succesorul lui, Jacques Chirac, avea doar 11 ani când Franța a fost eliberată, În 1944. La

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
războiului? Pentru că trebuie să vorbim despre ce le-a făcut Germania evreilor? Dar am vorbit despre asta decenii de-a rândul; a devenit o rutină, un obicei. Republica Federală este una dintre cele mai declarat filosemite națiuni ale lumii. Câtă vreme trebuie să mai privim În urmă? Cărțile nou-apărute despre „crimele aliaților” - bombardarea Dresdei, incendierea Hamburgului și scufundarea vaselor cu refugiați germani (subiectul romanului Im Krebsgang șîn mers de racț de Günter Grass, apărut În 2002) - aveau tiraje uriașe. În al

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și chiar le Înlesniseră acapararea puterii Întunecau amintirea ocupației germane. În orice caz, suferințele Îndurate de polonezi În timpul războiului eclipsau tragedia evreilor și, Într-o anumită măsură, concurau cu aceasta: „victimizarea comparată” avea să otrăvească relațiile dintre polonezi și evrei vreme de zeci de ani. Juxtapunerea celor două tragedii rămâne nerecomandabilă. În război muriseră trei milioane de polonezi (neevrei), număr care, deși proporțional mai mic decât rata mortalității În rândul evreilor sau În unele zone din Ucraina, era totuși Înspăimântător. Exista

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
postbelice puteau conta pe un rezervor nesecat de sentimente antievreiești, pe care Îl ocultau chiar și retrospectiv (În anii ’70, cenzorii polonezi interziceau sistematic orice aluzie la antisemitismul interbelic). Dar est-europenii acordau mai puțină atenție nenorocirii evreilor nu fiindcă la vremea respectivă fuseseră indiferenți sau preocupați doar de propria supraviețuire. Motivul este altul: comuniștii semănaseră destule suferințe și nedreptăți pentru a acoperi totul cu un nou strat de amintiri și resentimente. Deportările, Încarcerările, procesele-spectacol și „normalizările” dintre 1945 și 1989 făcuseră

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În principiu, demne de aducere-aminte. Pe de altă parte, memorializarea trecutului În edificii și muzee este și un mod de a-l ține la distanță și chiar a-l neglija - lăsând În seama altora datoria de a-și aminti. Câtă vreme mai erau În viață oameni care Își aminteau cu adevărat, din experiența personală, poate că acest lucru nu conta. Dar acum „ciclul memoriei active se Închide”, le spunea pe 10 aprilie 2005 Jorge Semprun, În vârstă de 81 de ani

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
putea. O anumită doză de neglijență și chiar uitare este condiția indispensabilă a sănătății civice. Aceasta nu este Însă o pledoarie pentru amnezie. Pentru a putea uita un lucru, o națiune trebuie mai Întâi să și-l aducă aminte. Câtă vreme francezii nu au Înțeles regimul de la Vichy așa cum era - și nu așa cum preferau să și-l amintească -, au fost incapabili să Îl depășească și să meargă mai departe. Valabil și pentru polonezi, cu amintirile lor confuze despre evreii care au

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
februarie 2008), precum și conferințele susținute În tot acest interval sunt aduceri la zi ale unei părți din finalul monumentalei cărți discutate aici. Ea poate fi, În același timp, semnul că autorul a decolat deja În direcția studierii uneia din maladiile vremii noastre: intoleranța. Alan Ryan, recenzând cartea lui Tony Judt chiar În revista citată mai sus, se arăta uluit de vastitatea proiectului: „A scrie o dare de seamă cuprinzătoare, serioasă din punct de vedere intelectual, a istoriei Europei Între sfârșitul celui

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
venind din partea cealaltă a Cortinei de Fier. Dincolo de acest Ianus cu două chipuri, Tony Judt remarcă o discretă complicitate privind felul În care una din marile tragedii ale secolului XX, exterminarea evreilor, a fost Înghețată, nevorbindu-se, practic, despre ea vreme de mai multe decenii: răul a intrat În administrarea sovieticilor, care au avut la Îndemână toate metodele pentru a-l suprima, pe când Vestul a știut să recurgă la o uitare Întru totul convenabilă. Acceptând să fie secționată În două, Europa

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]