13,867 matches
-
păsa În schimb foarte mult. Primul pas În criza Berlinului a fost făcut la 10 noiembrie 1958, când Hrușciov a declarat public, la Moscova, adresându-se puterilor occidentale: Imperialiștii au transformat chestiunea germană Într-o sursă permanentă de tensiune internațională. Elitele conducătoare ale Germaniei Occidentale fac tot posibilul să stârnească pasiuni militare Împotriva RDG... Cuvântările cancelarului Adenauer și ministrului Apărării Strauss, dotarea nucleară a armatei federale și diferitele exerciții militare sunt, toate, semnele unei tendințe clare În strategia elitelor vest-germane... A
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tensiune internațională. Elitele conducătoare ale Germaniei Occidentale fac tot posibilul să stârnească pasiuni militare Împotriva RDG... Cuvântările cancelarului Adenauer și ministrului Apărării Strauss, dotarea nucleară a armatei federale și diferitele exerciții militare sunt, toate, semnele unei tendințe clare În strategia elitelor vest-germane... A sosit vremea ca semnatarii Acordului de la Potsdam să renunțe la ce a mai rămas din regimul de ocupație În Berlin și să facă posibilă o situație normală În capitala Republicii Democrate Germane. Uniunea Sovietică, la rândul ei, va
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu un val de violență politică În anii ’30, când separatiștii flamanzi și fasciștii rexiști ai lui Léon Degrelle puseseră În pericol regimul parlamentar; În anii ’60 avea să traverseze o perioadă și mai turbulentă de conflict intercomunitar. Însă vechile elite politice și administrative (și ierarhia catolică locală), a căror supremație fusese amenințată pentru scurtă vreme În 1945, și-au recăpătat puterea, dând În același timp frâu liber reformelor de tot felul. În acest mod, pilarizarea s-a menținut până În anii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că era singura țară ce Încerca să-și recapete suveranitatea prin aderarea la organizații internaționale, iar idealul european avea potențialul de a umple vidul rămas În viața publică germană după eviscerarea naționalismului - conform speranțelor explicite ale lui Schuman. În cazul elitei intelectuale și politice, recanalizarea energiilor a avut efectul scontat. Însă pentru femeia de rând vechea politică a fost Înlocuită nu de noua „Europă”, ci de nevoia de a supraviețui - și prospera. Potrivit laburistului Hugh Dalton, Winston Churchill spera la sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
popor. Iosip Broz Tito (11 noiembrie 1956) La sfârșitul războiului, popoarele din Europa de Vest, care abia reușeau să se guverneze și să-și asigure subzistența, continuau să stăpânească o mare parte a globului. Această situație neverosimilă, ale cărei implicații nu scăpau elitelor indigene din coloniile europene, a avut consecințe perfide. Pentru mulți britanici, francezi sau olandezi, posesiunile imperiale alinau suferința și umilințele războiului din Europa. Ele Își demonstraseră valoarea materială În acel război ca resurse naționale vitale. Dacă n-ar fi avut
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să fie nemulțumită. Unii ofițeri mai tineri, În special cei care luptaseră În Rezistență sau pentru Franța Liberă, au Început să nutrească resentimente difuze, dar periculoase. Încă o dată, șopteau ei, trupele franceze de pe câmpul de luptă au fost trădate de elita politică de la Paris. Odată cu pierderea Indochinei, atenția Franței s-a Îndreptat spre Africa de Nord. Dintr-un anumit punct de vedere, chiar așa s-au petrecut lucrurile: insurecția algeriană a Început la 1 noiembrie 1954, la doar paisprezece săptămâni de la semnarea acordurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
colonială devenea rapid un anacronism, iar de Gaulle Înțelegea perfect acest lucru. El crease deja o Communauté Française, prim pas spre un „commonwealth” al fostelor colonii franceze. La sud de Sahara, o independență formală avea să le fie rapid acordată elitelor francofone ale unor țări care erau prea slabe ca să se administreze singure și care vor depinde complet de Franța timp de zeci de ani. În septembrie 1959, la doar un an de la venirea la putere, președintele francez a propus „autodeterminarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
temporar exonerată de aceste plăți. Londra suspecta dintotdeauna intențiile americanilor În zonă: Washingtonul, se credea, plănuia să ia locul Marii Britanii În Orientul Mijlociu, ceea ce explica de ce purtătorii de cuvânt americani adoptau uneori o retorică anticolonialistă - probabil cu intenția de a seduce elitele locale. Cu toate acestea, relațiile dintre cele două țări erau În general bune. Coreea și dinamica Războiului Rece aplanaseră resentimentele reciproce din anii ’40 și britanicii credeau că se pot baza pe simpatia americanilor față de interesele și obligațiile internaționale ale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor la un singur individ. Misiunea sa, așa cum o vedea el, era să confirme legitimitatea proiectului comunist, aruncând toată vina și oprobriul pe cadavrul „tătucului”. Discursul, ținut la 25 februarie 1956, era perfect convențional ca lungime și vocabular. Era adresat elitei partidului și se limita la a descrie „pervertirile” doctrinei comuniste de care se făcuse vinovat Stalin. Dictatorul era acuzat că a „ignorat normele vieții de partid și a călcat În picioare principiile leniniste de conducere colectivă a partidului” - cu alte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În care Nagy a admis că a avut o „atitudine oportunistă” și că s-a abătut de la linia partidului. Cu toate acestea, el a reprezentat o alegere logică de vreme ce a venit momentul să facă schimbări Într-o țară a cărei elită politică, asemenea economiei, fusese distrusă de excesele staliniste. Sub dictatura lui Rákosi, 480 de personalități publice au fost executate Între 1948 și 1953 - fără a-i număra pe Rajk și alte victime comuniste; În aceeași perioadă au fost Închiși peste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pierdut slujbele sau au fost puși sub supraveghere, până la declararea unei amnistii generale, În martie 1963. Se estimează că 200.000 de oameni - peste 2% din populație - au fugit din Ungaria În urma ocupației sovietice, majoritatea tineri și mulți membri ai elitei educate din Budapesta și din vestul urbanizat al țării. Ei s-au stabilit În SUA (care a primit 80.000 de refugiați unguri), Austria, Marea Britanie, Germania de Vest, Elveția, Franța și În multe alte locuri. Soarta lui Nagy și a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de sport sau varietăți pe RAI decât de un secol de guvernare națională unificată. Mai presus de toate, televiziunea a adus politica națională În căminele oamenilor. Până la apariția televiziunii, politica de la Paris sau Bonn, Roma sau Londra era apanajul unei elite conduse de lideri Îndepărtați, cunoscuți doar prin vocile lor imateriale de la radio, fotografii fără viață din ziare sau apariții scurte, stilizate În secvențele standard de știri prezentate la cinema. Acum, În mai puțin de două decenii, liderii politici au trebuit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Etiemble a publicat Parlez-vous franglais?, o plăcută (și, s-ar putea spune, profetică) analiză a daunelor aduse limbii franceze de poluarea anglofonă. Antiamericanismul - neîncrederea și antipatia de principiu față de civilizația americană și toate manifestările ei - se limita, de regulă, la elitele culturale, influența acestora făcându-l să pară mai răspândit decât era. Conservatorii culturali, ca André Siegfried În Franța - al cărui Tableau des États-Unis relua toate resentimentele și câteva dintre antisemitismele polemicilor interbelice -, Îi aprobau pe radicalii culturali, cum ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avantaja exagerat clasa de mijloc - părea acceptabil pentru cei mai mulți fiindcă era, cel puțin În aparență, egalitarist. Cea mai importantă reformă a guvernului laburist În anii ’60 - introducerea studiilor secundare generaliste și desființarea examenului de admitere În școli și licee de elită, promisiune laburistă mai veche pe care Attlee a ignorat-o judicios după 1945 - a fost Întâmpinată favorabil nu atât pentru meritele-i intrinseci, cât pentru că era „antielitistă” și, prin urmare, „dreaptă”. Din același motiv, guvernele conservatoare au dus chiar mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un preludiu la Consiliul Artelor din anii ’60, care va blagoslovi cu fonduri publice nenumărate festivaluri și instituții locale și naționale, plus cursuri de artă. Mai strâmtorată, a Patra Republică franceză s-a limitat la celebrele lăcașuri ale culturii de elită - muzee, Opéra din Paris, Comédie Française - și la posturile de radio și televiziune aflate sub monopolul statului. Dar situația s-a schimbat complet când de Gaulle, revenit la putere, l-a numit pe André Malraux ministru al Culturii. Statul francez
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
istorice importante, de acea minoritate privilegiată care frecventase cursuri până la 17-18 ani, primise valoroasa diplomă liceală și intrase În serviciu sau continuase pregătirea profesională. Instituțiile Învățământului secundar (grammar school În Anglia, lycée În Franța, Gymnasium În Germania) fuseseră accesibile doar elitei conducătoare. Cu aceeași programă clasică la care copiii săraci din mediul rural sau urban nu avuseseră niciodată acces, ele se deschideau acum unui număr crescând de tineri din toate straturile sociale. Pe măsură ce tot mai mulți copii treceau prin liceu, falia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mii de copii roiau În licee construite În grabă, forțând limitele fizice și financiare ale unui sistem educativ conceput pentru alte categorii de vârstă, factorii de decizie constatau deja o serie de implicații posibile pentru o instituție rezervată anterior unei elite și mai selecte: universitatea. Dacă Înainte de 1960 majoritatea europenilor nu puseseră piciorul Într-un liceu, foarte puțini visau să urmeze cursurile unei facultăți. În secolul al XIX-lea s-au extins Întrucâtva universitățile tradiționale și au apărut instituții noi ale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sporită de locuri pentru studenți - și de posturi pentru doctoranzii tot mai numeroși, care sperau la o catedră. În loc să deschidă aceste noi universități publicului larg, factorii de decizie din Învățământul britanic au decis să le integreze În vechiul sistem de elită. Universitățile britanice și-au păstrat așadar dreptul la o admitere selectivă: numai candidații care atingeau un anumit nivel la examenele naționale de absolvire a liceului puteau spera să fie admiși la facultate și fiecare universitate avea dreptul să-și aleagă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Renault, unde condițiile de lucru erau de mult nesatisfăcătoare, ci peste tot. A Cincea Republică accentuase vechea tendință franceză de a concentra puterea Într-un singur oraș și În doar câteva instituții. Franța era condusă În văzul tuturor de o elită pariziană minusculă: exclusivistă, avantajată cultural, ierarhizată, arogantă și inaccesibilă. Până și unii dintre membrii ei (și În special copiii lor) o găseau insuportabilă. De Gaulle, Înaintat În vârstă, pentru prima oară din 1958 s-a dovedit incapabil să Înțeleagă sensul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
inclus În agenda lor. Mai mult, universitățile ofereau chiar ele o analogie irezistibilă. și acolo, o forță de muncă nouă și neorganizată (afluxul inedit de studenți) se confrunta cu anumite condiții de viață și muncă inacceptabile. și acolo, o veche elită avea puteri neîngrădite asupra maselor, cărora le impunea teme, examene, note și sancțiuni la discreție. Din această perspectivă, administrația, sindicatele și alte organizații profesionale din școli și universități - la fel ca și cele din fabrici și uzine - aveau un interes
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În cercurile oficiale pentru propagandă Împotriva partidului. În replică, ei au publicat o „Scrisoare deschisă Partidului”, Înaintată secției de partid de la Universitatea din Varșovia În martie 1965. În scrisoare, autorii Înfățișau un regim birocratic, absolutist, surd la interesele tuturor În afară de elita conducătoare pe care o servea, guvernând incompetent o populație muncitorească sărăcită și cenzurând orice critică sau comentariu. Singura speranță a Poloniei, conchideau Kuroñ și Modzelewski, era o revoluție autentică, bazată pe consilii muncitorești, libertatea presei și desființarea poliției politice. La
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prinsă În tranziția dureroasă de la stalinismul național la comunismul reformist. Procesele-spectacol și epurările din anii ’50, ajunse cu Întârziere la Praga, au avut un impact mai amplu și mai durabil decât oriunde. Nu s-a produs o rotație a vechii elite staliniste, nu au existat un Gomu³ka sau un Kádár ceh. Vechea gardă a rămas pe poziții. S-au creat două comisii pentru investigarea proceselor: prima și-a desfășurat activitatea În perioada 1955-1957, a doua În 1962-1963. Scopul ambelor comisii era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Marea Britanie. Deși Înapoiate, societățile din sudul Europei aparțineau deja unei lumi din care voiau acum să facă parte cu drepturi egale, iar oportunitatea care li se oferea În această direcție era cel mai important stimul pentru ieșirea din regimurile autoritare. Elitele lor nu mai priveau În trecut, ci spre nord. Geografia, se pare, triumfase asupra istoriei. Între 1973 și 1986, Comunitatea Europeană a traversat una din periodicele sale explozii de activism și expansiune, În „seria de big-bang-uri variabile” despre care vorbea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
secretariate de stat aflate sub control politic direct, iar ministerele și-au văzut tradiționala libertate de manevră limitată treptat de un prim-ministru care se baza mai mult pe o coterie de amici și consilieri decât pe tradiționalul corp de elită al administrației civile. Pe aceștia, ca și pe omologii lor din sistemul educativ și judiciar, Margaret Thatcher Îi suspecta instinctiv (și nu se Înșela) că preferă vechiul paternalism subvenționat de stat. Potrivit convențiilor complexe ale politicii britanice preocupate de social
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înșela) că preferă vechiul paternalism subvenționat de stat. Potrivit convențiilor complexe ale politicii britanice preocupate de social, Margaret Thatcher - răsărită dintr-un mediu mic-burghez și cu o slăbiciune pentru nouveaux riches din mediul de afaceri - nu era pe placul venerabilei elite conducătoare a țării; la rândul ei, le Întorcea antipatia cu vîrf și Îndesat. Conservatorii mai bătrâni erau șocați de disprețul ei rece pentru tradiție sau experiență: când nebunia privatizării a atins apogeul, fostul prim-ministru Harold Macmillan a acuzat-o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]