2,466 matches
-
de jandarmi. Iar el s-a volatilizat. În locul dumneavoastră, domnule de Kersaint, m-aș uita sub pat Înainte de culcare, lansă Lucas Înainte de a se retrage. Bătrînul așteptă ca ușa să fie Închisă, zgomotul pașilor să fi scăzut pe coridor, apoi Încuie cu cheia, se apropie de o tapiserie agățată de perete și o dădu la o parte, lăsînd la vedere un seif Încastrat În piatră. Alcătui febril cifrul și Îl deschise. În interior se aflau cîteva documente și un pumnal vechi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
zile fripte moșului. Bătrînul se Înapoie În camera sa, neputîndu-se Împiedica s-o cerceteze cu ochii de parcă s-ar fi așteptat să vadă răsărind din trecut o nouă fantomă. Totul era pașnic și doar zgomotul familiar al vîntului tulbura liniștea. Încuie totuși ușa. Un oblon se izbi. Cu nervii la pămînt, se răsuci În direcția ferestrei. Ochii i se măriră. De cealaltă parte a geamului, părînd că plutesc În văzduh, doi ochi mari și verzi se uitau la el. Preț de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
pulelor!” Odată mesajul transmis, de obicei recădea Într-o reverie cețoasă, vecină cu somnolența. Conversația lâncezea un pic, la vârsta lui era inevitabil. În acel iulie 1974, tatăl lui Bruno era abia la primul stadiu al decăderii sale. După-amiezile se Încuia În cameră cu un teanc de San-Antonio și o sticlă de whisky. Ieșea pe la șapte, gătea ceva de mâncare cu o mână tremurândă. Nu renunțase de tot să vorbească cu fiul său, dar nu izbutea, oricât Își da silința. După
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
DOUĂZECI ȘI UNU OK. Singurul impediment posibil e parola lui Arnold. Dacă n-o ghicesc, n-o să-i pot accesa fișierele din computer și n-o să găsesc nimic. De asemenea, faptul că s-ar putea ca ușa de la biroul lui să fie încuiată. Asta ar putea fi o problemă. Deci sunt două impedimente posibile. Plus că, firește, trebuie în primul rând să intru în clădire. Și să nu fiu recunoscută de nimeni... Și să nu dea peste mine vreo femeie de serviciu, bătând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
las jos cât de repede pot. Mă întorc în bucătărie și apuc o sticlă de șampanie și un șervet. Apoi, imediat ce mă asigur că nu mă vede nimeni, fug la toaleta femeilor. OK. Asta e partea cea mai dificilă. Mă încui într-o cabină și aștept un sfert de oră în liniște absolută. Nu zdrăngănesc nimic, nu strănut și nu chicotesc când o aud pe o fată care-și repetă discursul de dat papucii unui tip pe nume Mike. Sunt cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
naturii era lipsită de interes real. Nu suferea comparație cu drama umană. M‑a Întrebat: - Nevastă‑ta e Întotdeauna așa? - Cum „așa”? - Cum? Întreabă el. Paisprezece ore pe zi stă Închisă acolo sus, cu cărțile și hârtiile ei; Vela e Încuiată În dulapul ei de la țară. - Înțeleg ce vrei să spui. Da. E acaparată de mecanica haosului. - Să stai fără să clintești - chiar fără să respiri. N‑o vezi niciodată respirând. Cum de nu se sufocă? - Își pregătește prelegerea. E invitată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
astfel Încât să accept felul lui de a vorbi despre Vela. Înainte de a mă fi decis dacă să fiu sau nu de acord cu el, mă și convinsese. Sugera că nu trebuia să accept comportamentul Velei. De câte ori plecam la țară, se Încuia În camera ei. În felul ăsta se creau două singurătăți. Așa arătau verile noastre petrecute În Noua Anglie: sub un singur soare, pe o singură planetă, două existențe separate. Când stătea tăcută, Vela era foarte frumoasă. În tăcere, părea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
să ia locul lui Ravelstein. Dar la Paris, când Abe a dat buzna În camera noastră și a surprins‑o În furou, Vela a fugit În baie - avea un fel curios de a fugi, țop‑țop, pe vârfuri - și a Încuiat ușa după ea. După aceea mi‑a cerut s‑o rupem cu Ravelstein. - Ceea ce a fost foarte neplăcut. Când vorbea despre Vela, Rosamund era Întotdeauna reținută și circumspectă. - Asta s‑a Întâmplat când Vela a chemat‑o pe mama ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
E. Cam la zece kilometri de aici... E acolo o fântână, o fântână pe care o ținem încuiată. CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Străbătut de un fior.): Secături! HAMALUL: Cum? CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: De ce o țineți încuiată? Cine vă dă voie să încuiați o fântână? HAMALUL: He-he-he... Păi... (Năuc.) Păi, cum? Păi, dacă n-o încuiem... vreți să se scufunde păsările în ea? Să spurce apa? CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Din nou înfrânt.): Da... Așa e... (Brusc începe să-și agite brațele.) Am amorțit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
pe care o ținem încuiată. CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Străbătut de un fior.): Secături! HAMALUL: Cum? CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: De ce o țineți încuiată? Cine vă dă voie să încuiați o fântână? HAMALUL: He-he-he... Păi... (Năuc.) Păi, cum? Păi, dacă n-o încuiem... vreți să se scufunde păsările în ea? Să spurce apa? CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Din nou înfrânt.): Da... Așa e... (Brusc începe să-și agite brațele.) Am amorțit... Am amorțit în scaunul ăsta. HAMALUL: Să vă dau o înghițitură de rom
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
Și eu mă voi bucura. La fel, doamnă profesoară. Mi-a făcut plăcere să vă revăd. ─ Noapte bună. Părintele Ieronim a ieșit între timp din biserică în căruciorul lui de pe vremea primului război mondial și acum închide ușa. N-o încuie însă niciodată. Madam Martinescu îi răsare dinainte. ─ Părinte, pot să vă deranjez un sfert de ceas? Părintele a închis ochii și o vreme își ține capul în mâini fără să spună nimic. Aurora Martinescu a tăcut de mult. Într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
cineva și-a amintit că în pod se găsea un cufăr pe care era scris numele tău. Am mângâiat manuscrisele. — Și în cufăr se găseau toate astea, am completat eu. Îmi aminteam acum de cufăr, îmi aminteam cum l-am încuiat la începutul războiului, îmi aminteam cum m-am gândit că e sicriul tânărului care fusesem fără a mai putea fi vreodată. — Ai copii după toate acestea? întrebă ea. — Nu, i-am răspuns. Nici un cuvânt. — Nu mai scrii? s-a interesat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2334_a_3659]
-
la ei în comună cultele sunt de altă orientare decât aceea patriotică promovată la cenaclu. I-a răspus că nu poate să se ducă. Domnul Păunescu făcuse o chestie urâtă la adresa Bisericii. Ținuse Cenaclu chiar în noaptea sfântă a Învierii. Încuiase ușile să nu poată pleca tinerii aceia la slujbă. Ca slujitor al Bisericii, nu putea să aprobe așa ceva. Dar să mai și vină la spectacol. Primarul s-a enervat. L-a chemat și pe activistul de partid, unul venit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
Peste o lună, pe 15 iunie 1985, Cenaclul „Flacăra“ a fost închis, când dădea spectacol pe stadionul din Ploiești. Ce fusese, ce nu fusese, fapt e că plouase amarnic, se întrerupsese lumina, lumea s-a bulucit la porți, poate le încuiaseră și pe-acelea, destul că au murit copii, au fost răniți. Ceva ca la tragedia de la Cotroceni, din iunie 1936, când de Ziua Restaurației, la 8 iunie, s-au rupt tribunele și a murit lume nevinovată. Era elev atunci Venise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
mai suport nici eu, Silică, zău! - Hai, mamă acasă! Îl ținuse până atunci de braț. Porniseră să traverseze. Erau de-acum în mijlocul bulevardului. - Nu vin. Nu vreau, de data asta, chiar nu mai vreau să mă-ntorc acasă. Iar mă-ncui și uiți de mine. Mai bine mă duc la Valentina. Mă mut la ea, îmi fac mutația definitivă de adresă, cu tot cu întreținere, la Valentina. E și ea părăsită, la tristețe și gânduri amare. Crezi că-i ușor să rămâi singură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
Se uită lumea la noi. În plină stradă te-a apucat prelucrarea... - Să se uite, dacă vrea! Ei unde era când a murit tac-tu să apere Revoluția de la Județeană?! Se uită acu’ la mine, că sunt singură și mă încui în casă? Îi doare pă ei că ți-e ție frică de mine, să nu mi se întâmple... Ce să mi se întâmple, dacă mă duc până la popa Ioachim. Tu crezi că se mai ducea tac-tu să apere Revoluția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
nimic. Amintirea cheii se pierdea în jurul unei zile incerte - atunci când știu sigur că o aveam, pentru că un om urca scările gâfâind și m-a întrebat dacă familia Bechet locuiește cumva prin blocul ăsta. Nu-mi aminteam dacă eram pe cale să încui sau să descui. Poate e undeva prin apartament, poate că o voi găsi peste mult timp și voi spune, plesnindu-mi fruntea, uite, domnule, aici era. Se făcuse însă ora trei și jumătate, iar eu nu mai aveam timp de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
care privea scena rezemată de pervaz. - Am vorbit ceva mai înainte pe internet și n-ai vrut să-mi spui cum te cheamă. Ne-am dat întâlnire în piață. Îmi pare rău că m-ai așteptat degeaba, dar m-am încuiat pe dinăuntru. N-am cum să ies din casă. Vecina a băgat capul la loc și perdelele semitransparente au căzut în urma ei. Mai mult ca sigur ne privea mai departe din spatele lor. - Pe el îl cheamă Jerry, a spus blonda
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
și să-i aud cum sfârâie. În momentele astea fluier Indiana. Aș vrea să vină doamna director și să stea în mijlocul nostru toată ziua, să înțeleagă cât de mult mă strădui și câte trebuie să îndur de la toți imbecilii. Am încuiat, am salutat paznicul și mi-am înfundat mâinile în buzunare. Strada era încruntată și amenințătoare, ca și cum dintr-o clipă în alta urma să se întâmple ceva rău. Nu recunoșteam ferestrele și ușile înghițite de întuneric, pe care le vedeam în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
bătrân decide să se îndrăgostească de Magda, și poate că lucrurile nici măcar nu stăteau așa, dar simțeam că avea să se întâmple ceva important și că prezența mea în apropierea bătrânului ar putea fi oportună. Am închis luminile și am încuiat. În mijlocul încăperii se vedea găleata cu apă și mătura albastră; doar câteva clipe, să mă asigur că totul e în ordine, și voi reveni. Mi s-a părut o veșnicie până am răsucit cheia în yală. Am pășit repede, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
său, dar efectiv uitase de doamna Bercea, Dumnezeu s-o ierte, infecție respiratorie, și ce femeie bună a fost, puțin cam mojică, dar atât de bravă în suferința ei... Am ieșit și am urmărit-o amuzat cum se chinuie să încuie ușa cu niște mâini febrile și tremurătoare, apoi cum se aruncă pe bancheta din spate în vreme ce vechiul Logan își ambalează motorul acoperindu-i cuvintele, pe care Mama Mare a trebuit să le repete: cimitirul Sfânta Treime, repede, repede. Am rămas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
pe bune. Ca în The Bill1. Adică, în tinerețea mea m-am cam ținut de șotii, dar nici că m-a mai luat cineva așa la întrebări ca acum. Sunt tari, tre’ să recunosc. Te gândești că polițaii sunt niște încuiați, nu? Ei bine, nu și ăștia din echipa de la omucideri. Fluieră un pic din melodia filmului The Bill, dar foarte prost. Trebuia să-i știi șmecheria. Se fixau luminile. Unul dintre reflectoare se întoarse în direcția noastră, orbindu-ne pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
baie și mi-am dat cu niște ruj ciocolatiu. Eram gata să dau piept cu lumea. Dacă ea era gata să dea piept cu mine, asta era altă poveste. *** Am parcat lângă intrarea actorilor și m-am oprit, după ce am încuiat furgoneta, ca să mă bucur de momentul meu de glorie ca stăpân-peste-tot-ce mișcă. Soarele strălucea puternic, și porțiunile destul de mici de cer pe care le vedeam erau de un albastru deschis - o combinație deloc rea. Dacă la asta adăugai și infuzia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
trecând printr-un dormitor deosebit de impresionant, cu un paravan japonez pe peretele din spate și nenumărate dulapuri lăcuite, apoi printr-o baie la fel de elegantă, cu pereții acoperiți cu faianță neagră și o cadă cu hidromasaj. —Drăguț, zisei eu, în timp ce Sally încuie ușa în urma noastră, m-ai adus aici să-l văd pe prietenul tău. Dl Jacuzzi. Sally scoase un pachețel de hârtie din buzunar și-l puse pe raftul de marmură de lângă chiuvetă. — Dl Charles Jacuzzi, m-am corectat. Tare, Sally
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
Ce mama dracu’!“, cu întreg corpul fremătând de adrenalină, de parcă tocmai l-ar fi scăpat cineva din lesă. Amenințarea cu suicidul ne-a țintuit numai o secundă, de ajuns pentru ca Ben să trântească ușa băii după el și s-o încuie. Polițistul, care înjura de mama focului, se năpusti către ușă aproape instantaneu. Se auzi zgomot de lemn care crapă, la care Hugo își înăbuși protestele. Dar din baie se auzeau și alte zgomote, cu ar fi acela al unei ferestre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]