2,942 matches
-
compromis după compromis, ajungând să fie bârfa lumii. Leon era chinuit de coșmaruri și insomnii, iar ajutorul Carlinei nu-i fusese de nici un folos pentru a depăși acea nefericire omenească. Ea făcuse parcă să descopere și mai mult obsesia și angoasele lui, devenind cu timpul prizonierul alcoolului, și-n cele din urmă al morții. Carlina descoperi abia acum că nu mai avea nimic a-i spune sau a-i reproșa, iar Leon părea să fi înțeles în prealabil cum stăteau lucrurile
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
povățuiești. Pentru fiecare, acea perioadă rămăsese ca o apocalipsă, ca o cădere în gol, cu amintiri dureroase. Prețul străinătății este de multe ori incalculabil și plin de tristețe în comparație cu ceea ce ai realizat. Lucia îl apărase în acea perioadă de toate angoasele vieții oferindu-i cele mai normale condiții. Nimeni nu-i spusese mai bine și mai frumos ca ea povești cu prinți și prințese, făcându-i serile de catifea cu câte o poveste cu final fericit. Promisiunile părinților și sărutul lor
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
modernistă, o gamă extinsă de modalități expresive, criteriul de selecție privind faptul că nu au fost editate anterior. Astfel, în numărul 1/1970 Al. Oprea dă la iveală trei poeme inedite de Ionel Teodoreanu (o poezie de reverie, confesiuni și angoase, configurând un drum către paradisul pierdut al copilăriei). În numărul 2/1970 Perpessicius scoate la lumină trei poeme de Mihail Sadoveanu, parte dintr-o Cântare a Cântărilor scrisă spre sfârșitul vieții. În numărul 3/1971 sunt inserate patru poeme ale
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287999_a_289328]
-
Benedetta Craveri: În "Exerciții de admirație" citim că "a scrie este un viciu". În ce constă acest viciu ? Cioran: Unii scriu pentru a susține o teză, alții scriu din vanitate, eu am scris întotdeauna numai ca să scap de o profundă angoasă, pentru a mă lupta cu un soi de neliniște interioară. Când mă aflu în lume, sunt sociabil, vesel, dar prin temperament sunt un deprimat. Acum, aproape nu mai scriu, dar pentru mine scrisul a fost mereu un tonic, un fel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1535_a_2833]
-
liniile directoare ale creației artistice italiene, explică însă cum, în ce măsură, pe ce coordonate stilistice și de viziune s-a manifestat totuși. Deși există și rare excepții, proza fantastică italiană nu cultivă „atracția spre irațional, spre nebulos, spre stări de opresiune, angoasă sau teroare”, ci se configurează mai degrabă în zona miraculosului de tipul celui propriu basmului, fățiș „neverosimil”, dar acceptat prin convenție, învestit cu o funcție parabolică, eventual burlescă sau satirică, ori în cadrele enigmaticului tulburător, marcat de irupția inexplicabilului în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289886_a_291215]
-
de impostură, provenită dintr-un „sentiment parcă al datoriei neîmplinite, al vinovăției fără vină (pentru că vina e prea adâncă spre a o sesiza)“, fapt ce-l face pe pedagog să întrebe: „De ce-i este teamă copilului dumneavoastră?“ De aici până la angoasele regresive ale conștiinței cehoviene nu mai e decât un pas. I. Negoițescu a avut un temperament și un comportament de puer etern, toată viața lui e o succesiune de pubertăți, care i-au făcut farmecul nespus și i-au oxigenat
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
veche amică picată ca din cer în vizită. Ascultam cât ascultam dialogul caraghios al tatei cu vizitatoarea, care nu neglija niciodată să întrebe de mine, apoi săream iute pârleazul pătuțului meu (pătuț în care mi-a devenit întâia oară conștientă angoasa cu care am coborât pe lumea asta vie și stranie: seara, la culcare, îmi era teamă să adorm, ca nu cumva să mor în timpul somnului; pentru ca această conștiință să se dezvolte în gândul înfricoșător că realitatea nu există, ci e
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
îmi era teamă să adorm, ca nu cumva să mor în timpul somnului; pentru ca această conștiință să se dezvolte în gândul înfricoșător că realitatea nu există, ci e un vis din care mă pot oricând trezi în vidul neființei; apoi, treptat, angoasa s-a răspândit în mine ca o permanență difuză, o curgere cenușie, neîntreruptă și amenințătoare, amenințată ea însăși de sentimentul existenței mele, neputincios): treceam în dormitor să apuc să dau și eu ochii cu paiața limbută. Zadarnic! „De ce n-ai
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
ne spune același Al. Zub, istoricul și criticul lucid care ne lasă o vastă operă de istoriografie românească, mereu cu gândul la ideea că asemenea scrieri sunt menite să înfrunte timpul. O interogație persistentă rămâne totuși: cum pot fi tratate angoasele istoriei fără a leza memoria colectivă? Pentru Victor Hugo "Orașul crește ca o pădure. S-ar spune că temeliile caselor noastre nu sunt temelii, ci rădăcini în care curge seva". Iașul și oamenii lui absorb această sevă ca pe ceva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]
-
Craveri: În "Exerciții de admirație" citim că "a scrie este un viciu". În ce constă acest viciu? Emil Cioran: Unii scriu pentru a susține o teză, alții scriu din vanitate, eu am scris întotdeauna numai ca să scap de o profundă angoasă, pentru a mă lupta cu un soi de neliniște interioară. Când mă aflu în lume, sunt sociabil, vesel, dar prin temperament sunt un deprimat. Acum, aproape nu mai scriu, dar pentru mine scrisul a fost mereu un tonic, un fel
[Corola-publishinghouse/Administrative/1541_a_2839]
-
Ionescu, în primul rând la adresa confraților săi din România anilor treizeci, dar și la adresa contemporanilor săi în genere, a fost intrarea la Academia franceză.) Întocmai ca în Nu, excesul burlesc și neseriozitatea ostentativă acoperă în „anti-teatrul” ionescian un substrat de angoasă ale cărei semnale, în Cântăreața cheală de pildă, deci în prima piesă, se insinuează progresiv după primele replici. Este aprehensiunea vidului, a vacuității existențiale, nu e nevoie să insistăm, lucrul acesta a devenit la rândul său un clișeu exegetic. Obsesia
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
minimum posibil, n-o pot eradica chiar cu totul, plus, evident, marea cinste de a vorbi la Universitatea din Cluj - am acceptat această propunere și apoi am fost perfect liniștit. N-am avut nici un fel de tulburare, nici un fel de angoasă, nici un fel de „vai, Doamne, cum o s-o scot la capăt !”. Nimic. Cu un fel de inconștiență extraordinară, am lăsat să treacă săptămânile, nu mi am pus nici o problemă, mi-am cheltuit timpul cu altceva, am scris alte articole, m-
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
poți să te gândești la o conferență. Prin urmare, vin în fața Dvs., într-adevăr, cu, abia acum anxietatea pe care o avea subiectul meu în săptămâna sau în zilele care au precedat „conferența” lui - Ce este arta ? Acuma, în această angoasă, nu știu cum o să iasă - să dea Dumnezeu să iasă bine ! De ce nu știu cum o să iasă ? Pentru că este vorba de autorul pe care-l cunosc cel mai bine. Sigur, nu sunt singurul, noi, românii, știm cel mai bine pe Caragiale ! Ei, eu pretind
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
aplicate sugestiile făcute, pe atunci, cu privire la reglementarea disputelor ungaro-române. Intrarea României în război (22 iunie), urmată de cea a Slovaciei (26 iunie), precum și comunicatele de război germane, extrem de apreciative la adresa comportamentului trupelor slovace și românești, au creat o stare de angoasă la Budapesta, jucând un rol important în decizia adoptată de guvernul maghiar de a declara război U.R.S.S.( 27 iunie 1941). Dacă, în cazul României se poate invoca faptul că se urmărea eliberarea celor două provincii pierdute în urma ultimatumurilor sovietice
PROBLEMA TRANSILVANIEI by CONSTANTIN FOCŞA () [Corola-publishinghouse/Science/91543_a_92846]
-
m-am documen tat și am aflat că în Marea Neagră nu sînt, practic, rechini ; există doar o specie, numită „cîini de mare“, dar aceștia sînt mici, nu atacă omul și, oricum, nu se întîlnesc pe litoralul nostru. Ca în orice angoasă însă, argumentele raționale nu au nici o putere. Mie mi-e frică în continuare de rechini, chiar dacă ar fi să mă scald într-un lac de munte. La mare, deși pot să înot kilometri întregi fără nici o problemă, prefer să nu
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
în timp ce înot, o dorsală de rechin - chiar și de plastic - și ăla sînt ! ... Iar lumea va crede că m-am înecat... E doar o simplă sugestie - există, firește, și metode mai subtile.) Bineînțeles că rechinul, ca orice obiect al unei angoase, este o pură abstracțiune. Acum cîțiva ani, am avut ocazia să merg în Croația, pe o insulă din Adriatică (era un festival al tinerilor scriitori din Europa). Fiind vară, nu am pierdut ocazia să fac și cîteva băi în mare
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
începe să se zbată și să țipe îngrozitor, se agață de o geamandură, pentru ca, în cele din urmă, să dispară sub apă. Blîc ! Dar, să revin. Întors acasă din Croația, le-am spus tuturor prietenilor cum am scăpat eu de angoasă, cum am înotat fără nici cea mai mică strîngere de inimă în „extraordinara Mare Adriatică“. Povestea pare că se sfîrșește aici, numai că ea are și un epilog. La numai cîteva zile după ce mă întorsesem din Croația, o știre de la ProTV
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
foarte mirată că în Pitești a putut să găsească un om care să vorbească despre lucrurile ălea. Pe de altă parte, epatarea a fost reciprocă. Într-adevăr, în Pitești eu nu întîlnisem pe nimeni cu care să discut despre Cioran, angoase și absurdul vieții (asta nu înseamnă însă că nu existau astfel de exemplare, ci doar că eu nu aveam nici un contact cu ceea ce se numește „mediile literare și artistice“) ; discutam cu Preotu’, dar pe el mi-l formasem singur în
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
mai conforta bilă și mai performantă decît orice pernă electrică (o altă recomandare, pentru asemenea situații, în cărțile de specialitate). În felul ăsta, mi-am găsit liniștea. Nu aveam sîni utilizabili, dar aveam burtă, și asta mă vindeca de orice angoasă. Eram un fel de ursuleț de pluș pe care copilul dormea în pace ; unul ceva mai complex, cu mai multe funcțiuni. Nu-mi mai încă peam în piele de mîndrie. E ceva să fii un ursuleț de pluș ultraperformant ! Din
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
De ce te-ai închis într-un cerc prea strâmt și n-ai încercat să uiți, să mai schimbi un pic? N-aș putea spune că mie, deși am făcut asta, mi-a adus mare folos. Dar, oricum, era altceva decât angoasa de neevitat a sărbătorilor și a aniversărilor, acea întoarcere spre un trecut pe care nu-l vom mai regăsi niciodată, decât acel tête à tête cu amintirea, decât acel șir de copilițe și copile care se ivesc din trecut, în
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
al destinului, fără să reușească în a transcede istoria decât numai prin acceptarea martiriului său. Bibicescu, concepând Destinul ca un timp comprimat în opera de artă, se limitează la catharsis-ul acesteia și nu reușește să exorcizeze Istoria, sucombând în fața angoaselor care-i vor aduce sfârșitul. La polul opus acestora se găsesc Irina și Ștefan, din dialogul cărora se desprinde o viziune ce convertește diacronic Istoria în sincronia Destinului. Fără sprijinul filosofiei, prin simpla credință într-o conștiință divină atotștiutoare, Irina
Maria Ungureanu by Fantasticul în opera lui Mircea Eliade – Monografie () [Corola-publishinghouse/Science/1606_a_2947]
-
reprezentarea corectă a tipului, dar și comentariile avizate care înregistrează identificarea. Gesticulația se încarcă de valențe punitive, dar și aici gestul nu se concretizează, rămâne suportul unei fantasme. Există o recurență obsesională a acestui gest, trasată de regimul pulsional al angoasei. „Deși asta se petrecuse de mult, totuși, în mintea omului prins de friguri, se repeta bine impresia figurii lui Gheorghe, a mișcării lui vrând să scoată ceva din sân și a cuvintelor lui amenințătoare.” În ambele situații, scriitorul a decupat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
-l pe evreu exac- țiunii pentru care societatea de goi în ansamblul ei devine scena unui act sacrificial. Sosirea diligenței și relatarea unui jaf însoțit de omor la un han relativ apropiat constituie un mod de a amplifica starea de angoasă a subiectului. Caracterul programat al studiului de caz stă și în aceste intenționate acumulări de evenimente care se succed puțin verosimil, dar care sunt menite să amplifice potențialul patologic al angoasei lui Leiba. Încă odată, resorturile intime ale nevrozei se
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
apropiat constituie un mod de a amplifica starea de angoasă a subiectului. Caracterul programat al studiului de caz stă și în aceste intenționate acumulări de evenimente care se succed puțin verosimil, dar care sunt menite să amplifice potențialul patologic al angoasei lui Leiba. Încă odată, resorturile intime ale nevrozei se declan- șează, pentru că din dialogul celor doi tineri studenți unul în filozofie și altul în medicină, studenți care comentează detașat cazul de omor, subiectul nevrotic decupează deta- liul care amplifică oroarea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Antisemitismul este un fenomen încă latent, difuz în Europa la data când scriitorul își concepe povestirea. Caragiale nu intenționează să ilustreze în mod special un astfel de caz, dar alegerea nu rămâne străină de calitatea exemplară a personajului vizitat de angoase ancestrale. Ceea ce surprinde în cele din urmă este un mecanism subreptice al violenței care beneficiază de dis- pozitivul senzorial al lui „simț enorm și văz monstruos”. Fixarea mâinii se constituie ca un efect de imagine, de decupare obsesivă a gestului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]