13,186 matches
-
aproape unsprezece ani scurși de când apărusem în orașul București complet chel și cu buricul gata să se usuce și să cadă, bunicul nostru (Mircea Chiril în certificatul de naștere religios, numai Mircea în actele de stare civilă) a fost doar bunicul meu. Al meu și atât. Or, cum el era doar al meu și eu eram singurul lui nepot, cum el, ca tată, avea două fete și eu eram băiat, vă închipuiți ce funii groase, ca parâmele, ne-au legat în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
pe Păpușa, pe Judele și pe Slăveiu, am aruncat o mulțime de pietre în lacurile Galeșu și Bucura. Pe-o potecă marcată cu triunghi roșu, într-o dimineață, mi-l amintesc pe Mircea (căruia, jur, nu i-am zis niciodată bunicule, tataie sau mai știu eu cum) oprindu-se deodată și explicându-mi că trebuie să ude un fag bătrân. Razele soarelui străpungeau frunzișul, picățele de lumină năpădiseră pământul, brusturii, ciupercile, lichenii și mușchiul de pe bolovani, ar fi putut foarte bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
în lungile drumuri prin păduri, recitam nenumăratele poezioare cu Artur, toate conținând rima potrivită. Cu mâna pe inimă, declar că lucrurile astea (care-i contrariază pe mulți, fiind vorba de maniere, de educație, de felul în care se poartă un bunic cu nepotul lui) erau chiar izvorul bucuriei. Pe munte, diferența de vârstă dintre noi era spulberată de vânt, patruzeci și opt de ani se duceau în hăuri ca polenul sau ca praful, cum eu nu reușeam să mă dau peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
Bonaparte, cu vikingi și constelații. Monologurile acelea nocturne (care pot și ele, în fond, să contrarieze) se adunau ca niște râuri molcome într-un fluviu binecuvântat, lucind ca arama, dar nu sub razele lunii, ci sub aura de lumină a bunicului meu. Mircea Chiril fusese șef de promoție la colegiul Sfântul Sava (unde, la partidele de țurcă, era poreclit Mitică Centaurul), avusese cea mai mare medie din țară la examenul de bacalaureat (când îl uluise pe Țițeica, în public, demonstrându-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
ca de prăjituri nu ne urmărea, dar pâinea prăjită apărea întotdeauna din rucsacul lui, când ne opream să mâncăm. S-a întâmplat odată, vara, să scriu un minuscul roman, în patru părți, pe care l-am botezat Patimile culinare ale bunicului meu. Suna așa: 1. Tanti Frosa, trufe și șerbet Cu obraji pufoși, cu gropiță în bărbie, cu pieptul pudrat până la decolteul rochiei și cu o aluniță tot pe-acolo, deasupra broșei (așa cum o știu dintr-un tablou mic, un portret
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
de lână, ci cu umbrele de soare și pălării cu voaletă, Eufrosina poseda un simț aparte al pericolului, știa prea bine ce înseamnă copiii într-o casă de profesori tineri și exclama deseori „les barbares!“. Pe atunci, în chip bizar, bunicul meu era un băiețel. Iar băiețeii, dintotdeauna, au fost înzestrați și ei cu un simț special (nu olfactiv, precis) dacă apar în secret bomboane de ciocolată, prăjituri sau fursecuri sub propriul lor acoperiș. Mircea Chiril, neatent la înflorirea generației ’27
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
se înroșea tanti Frosa joi seara, la partidele de rummy, când se serveau cofeturile ei! Odată, nu într-o zi de joi, în alta (doar, în fiecare săptămână, erau la îndemână încă șase zile), băiețelul acela care avea să ajungă bunicul meu a descoperit pe raftul de sus al șifonierului, înfășurat într-un furou, un borcan cu șerbet. L-a golit în liniște, tolănit pe patul uriaș, ca un velier, al mătușii septuagenare, iar la sfârșit, cuprins de plictis, a prins
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
a râs cu un ochi, iar cu celălalt s-a uitat tăios la copilul care desena un cocoș. 2. Armata lui de artilerie Erau vremuri de război. Grele. Dar nu atât de grele cum ar fi putut să fie, fiindcă bunicul meu (devenit, prin legea firii, bărbat) se însurase curând după căderea Odessei, iar apoi, în loc să fie trimis pe front, intrase (datorită intervenției unei generălese, o mătușă din Iași a bunică-mii) într-o școală de ofițeri de artilerie. În timpul unor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
atât de grele cum ar fi putut să fie, fiindcă bunicul meu (devenit, prin legea firii, bărbat) se însurase curând după căderea Odessei, iar apoi, în loc să fie trimis pe front, intrase (datorită intervenției unei generălese, o mătușă din Iași a bunică-mii) într-o școală de ofițeri de artilerie. În timpul unor manevre desfășurate la est de Turnu Severin, a fost vizitat de tânăra lui soție (care provoca mai multe răsuciri ale capetelor decât orice automobil de lux) și a primit permisiunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
și nu se rumenea deloc, până când baba care-i găzduise le-a zis cu milă: „Puneți, maică, și niște făină în laptili ăla“. 3. Miracolul văratic al combinatului de la Ișalnița În anii de început ai republicii, ceasul istoriei personale a bunicului meu ticăia lent și stins, cât să nu supere bătăile marelui orologiu al istoriei colective. Ca frate al unui deținut politic și ca ginere de industriaș, inginerul Mircea Chiril (fostul băiețel) lucra pe șantiere izolate, spre care dosarele de cadre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
raniță) unor bărbați cu bărbi și puști, fără uniforme, care nu-și descleștau buzele ca să-i spună ceva, dar îl salutau și-i mulțumeau din cap. Mai târziu, când ticăitul ceasului s-a mai întețit, când cele două fetițe ale bunicului meu zburdau prin școli din centrul Bucureștiului și când el lucra pe șantiere legate de vreo șosea sau de calea ferată, mesele au devenit altfel. La Săvinești, unde pe-un afiș dn holul blocului stătea scris „Interzis să creșteți porci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
supa aia de săptămâna trecută? Se acrise rău de tot, așa c-am dat-o într-un clocot și a ieșit o ciorbicăăă... V-a plăcut? 4. Salamul din sobă În vremurile în care orologiul bătea tot mai dogit, iar bunicul meu era de mult bunic (fiindcă eu mă născusem, gângurisem, învățasem să merg, să vorbesc, să scriu, să pup fetele, să recit poezii patriotice și chiar să rezolv ecuații), lui, care nu mai pleca pe șantiere, ci lucra pe Calea Griviței
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
Se acrise rău de tot, așa c-am dat-o într-un clocot și a ieșit o ciorbicăăă... V-a plăcut? 4. Salamul din sobă În vremurile în care orologiul bătea tot mai dogit, iar bunicul meu era de mult bunic (fiindcă eu mă născusem, gângurisem, învățasem să merg, să vorbesc, să scriu, să pup fetele, să recit poezii patriotice și chiar să rezolv ecuații), lui, care nu mai pleca pe șantiere, ci lucra pe Calea Griviței într-un institut de proiectare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
săpate pe întuneric în spatele blocurilor, păreau noțiuni abstracte. Duduia plătea chiria în rude de salam, câte șase pe lună, pe care le scotea temătoare pe poarta fabricii, vârâte sub bluze vaporoase și transpirate, din vâscoză. Vara, când nu făcea focul, bunicul meu păstra salamul în sobă. În ziua în care am împlinit nouă ani, în apartamentul 40 din blocul D 13 s-au înregistrat trei fenomene naturale tulburătoare. Mai întâi, când nici nu începuse să se întunericească, folosind aparatul de fotografiat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
-se după limonadă și după corcodușe verzi, nu suportă algocalminul; atârnau ca plumbul tot felul de alte fapte, ființe și principii. Ofițerul - pe care Matei îl botezase nenea, căruia Uca (între noi, luptătorii din Rezistență) îi zicea Generalul, pe care bunicul nostru nici nu-l numea și despre care unchiul nostru, Didi, spunea ăla - încerca să-i amăgească pe frații Florian, să le slăbească vigilența în propria lor cazarmă, apartamentul 40. Iar noi, băieți fiind, deci un fel de curcani tineri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
pentru a descoperi și decodifica în chiar inima lor punctul central în jurul căruia se învârte totul. Și cum memoria, ca orice lucru lipsit de siguranța rece a unei hărți bine întocmite, se poate încețoșa într-atât, încât, bunăoară, din imaginea bunicului Mircea să rămână doar reverberația gravă a unei voci și amintirea aproape fantastică a unor pași imenși, e nevoie ca pe undeva, prin cotloanele acelea abia știute ale creierului, să se furișeze și altceva, un fel de luminiță fistichie nenumită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
sosit epoca boxului. Și epoca boxului a coincis cu perioada marilor hemoragii nazale. Nu prin intermediul pumnilor, cum s-ar putea bănui, ci cu totul altfel. Giani Pascu s-a apucat să arunce troacele de la subsol, având binecuvântarea tatălui și a bunicului, unul șef de sală la „Lido“, celălalt șef de unitate la „Drumețul“. L-am ajutat și noi, mai ales că știam ce plănuiește, iar planurile lui ne surâdeau tuturor. Am dus totul, până la ultimul ac, la tomberoanele de gunoi, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
whisky, nu-și încărca beciul cu saci de cartofi, butoaie de varză, gemuri, gogonele și vin de țară. De altfel, proiectul ăla se bizuia pe o confrerie lingvistică, transformând o boxă într-o sală de box. Domnii Pascu, tată și bunic, și-au scos portofelele din buzunarul de la spate al pantalonilor, și-au umezit buricele degetelor cu același gest, au scos câte bancnote a fost nevoie, s-au agitat vreme de-o săptămână să facă cumpărături, să plătească furgonete, cărăuși, zugravi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
a marilor hemoragii nazale, tot la subsolul scării D, s-a petrecut un alt fapt însemnat, desprins și el din regula impusă de Momentul filosofic, anume că nimic în Drumul Taberii nu era la voia întâmplării. La câteva luni după ce bunicul nostru încetase să mai respire și, cred eu, plecase la Cruce, pe Caraiman (unde sufletul îi bântuia pe Brâna Portiței, pe Albișoare, pe Colții Picăturii, pe Vâlcelul Spumos și, mai cu seamă, în primul circ glaciar, La Verdeață), bunica noastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
Editurii Sport-Turism, o ilustrată agramată a unui băiețel Filip, rețete medicale, certificatul de garanție al unui aparat de radio, o felicitare fără cuvinte, doar cu o căsuță străjuită de-o floare și cu semnătura lui Matei. În pachete era viața bunicului meu. Cu grijă, cu curiozitate și cu o iubire stranie, care uneori mă ferea să mai aud prin pereți larma din sala de box, am pus viața aceea în ordine. La ultimul pachet, nu chiar în ultimul plic, dar în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
ușa apartamentului 40 și nici n-aș fi zărit-o pe mama, „cu pântecul ei ca o proră și cu silueta de fregată“, aducându-l pe lume pe Mircea, d) n-ar fi și nu s-ar mai povesti că „bunicul meu a transmis cale de șapte kilometri, tocmai până-n pătuțul metalic al fratelui meu cel mic, visul seducător al crestelor albe, tainele alchimiei alpine, limbajul norilor și al vântului, frisonul escaladelor izbăvitoare“. La fel, în logica rostului și temeiului oricărei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
și să tragem lumea de haină. Aș fi spus : „Jerry, băiete, trebuie să-ți bagi marfa chiar sub nasul lor de Îmbuibați, să-i convingi să-ți facă pe plac, doar ca să scape de tine”. Aș fi fost ca un bunic În vîrstă dintr-un film, care-i dă sfaturi unui puști ce face primii pași În lume (parcă-l și văd, cu bărbia lui moale și părul dat peste cap). Însă nu era stilul lui Jerry să fie atît de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1976_a_3301]
-
trecu pe B33. Dar în fața muzeului observă că mâncase toate petalele. Firea lui de gândac de Colorado triumfase din nou. „Asta e“, își zise, aruncând tulpinile în cutia poștală a celebrei instituții. Vâsli în continuare înspre Denver, unde locuia un bunic pe care nu-l mai vizitase de mult, poate chiar niciodată. Nu se grăbea; vremea era bună, valurile mici, norii rotunzi și soarele galben. CUMPĂRĂTURI, DECI Pentru că sunt dur, frate, am intrat ieri la Alimentara să cumpăr brânză, salam, pâine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
larg, orizontal, în fața lui și spunând: - Așa i-am văzut în fața mea, pe Kauni și Pitto, douăzeci și doi și douăzeci și patru de ani, cu pieptul sfâșiat de cartușe folosite la vânătoarea de lupi. Dar când a fost asta? - a spus bunicul meu. - Noi nu am știut nimic. — Înainte de a pleca am asistat la parastasul de opt zile. — Noi credeam că lucrurile se aranjaseră de o bucată de vreme între voi și familia Ozkart. Că după atâția ani ați pus cruce poveștilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
întotdeauna în pericol! Ușa s-a deschis. Din urina caldă de cal din ogradă se ridicau aburi în aerul înghețat. Argatul și-a băgat capul îmbujorat înăuntru și a anunțat: - Trăsura e la scară! — Gritzvi! Unde ești? Repede! - a strigat bunicul. Eu am făcut un pas înainte, către domnul Kauderer, care-și încheia paltonul de pluș. III Plăcerile oferite de folosirea unui coupe-papier sunt tactile, auditive, vizuale, dar mai ales mentale. Pătrunderea în lectură e precedată de un gest ce traversează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]