1,533 matches
-
această chestiune a contemporaneității mi se pare strâns legată de cea a identității. Înainte de a analiza această relație care nu este numaidecât evidentă, mi se pare nece- sar să trec în revistă câteva explicații relevante în exegeza caragialiană privitoare la contemporaneitatea operei lui Caragiale. Cu excelentul său eseu, Lumea ca ziar. A patra putere : Caragiale , Ioana Pârvulescu este printre puținii istorici literari care încerca o recuperare a unei fațete a operei contemporane cu scriitorul. Într-o altă carte însă, În Țara
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și aici e paradoxul omului și a operei lui Caragiale : a fost cel mai puțin contemporan cu oamenii secolului 19, mai precis cu spiritul secolului la jumătatea căruia se născuse.” Deplasarea de accent ne situează în miezul problemei, și anume „contemporaneitatea” căreia omul, dar mai ales opera îi servesc drept interpretant. În acest caz, nu este vorba doar de un efect specular sau de un dispozitiv mimetic, ci de unul hermeneutic. Cu o intuiție pe care o vom discuta puțin mai
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Caragiale merită reevaluat, au încercat să o facă cerchiștii Radu Stanca și Ion Negoițescu pentru a-l smulge pe Caragiale provinciei eterne și pentru a-i trata deformările cu tincturi molierești. Cei doi încearcă să îndrepte imaginea pe care oglinda contemporaneității o reflectă în scurta perioadă dintre 1944 și 1947 ca ultim suflu al unei libertăți gâtuite. În contratimp cu epoca, Radu Stanca și Ion Negoițescu îl înnobilează pe Caragiale care trebuia să ofere nu o tipologie, ci o figură a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care trăiește plenar tensiunea noutății. Este cel puțin ciudat felul în care Caragiale și opera sa devin expresii privilegiate ale punerii în ecuație a ceea ce înseamnă „a fi contemporan” pentru spațiul culturii și civilizației românești. Intuim faptul că ideea de contemporaneitate aici este una profund legată de reprezentările și complexele identitare, adică de ceea ce rămâne același traversând epocile. Raportul cu contemporaneitatea devine acest fel nu unul de situare în timp, adică de prezentificare, ci unul de situare în tip, adică de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
punerii în ecuație a ceea ce înseamnă „a fi contemporan” pentru spațiul culturii și civilizației românești. Intuim faptul că ideea de contemporaneitate aici este una profund legată de reprezentările și complexele identitare, adică de ceea ce rămâne același traversând epocile. Raportul cu contemporaneitatea devine acest fel nu unul de situare în timp, adică de prezentificare, ci unul de situare în tip, adică de identificare. Dacă opera lui Caragiale generează aceste efect de contemporaneitate este tocmai pentru că la lectură sunt operate o serie de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
identitare, adică de ceea ce rămâne același traversând epocile. Raportul cu contemporaneitatea devine acest fel nu unul de situare în timp, adică de prezentificare, ci unul de situare în tip, adică de identificare. Dacă opera lui Caragiale generează aceste efect de contemporaneitate este tocmai pentru că la lectură sunt operate o serie de identificări între lumea operei și lumea reală, a fiecărei epoci în parte, prin intermediul unor tipologii complexe care includ gesticulația, reflexul mentalitar, utilizarea anumitor retorici și ceea ce am putea numi situații
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a fiecărei epoci în parte, prin intermediul unor tipologii complexe care includ gesticulația, reflexul mentalitar, utilizarea anumitor retorici și ceea ce am putea numi situații‑Caragiale. De aici până la forjarea unui ter- men pentru acest raport de identificare care ne situează în contemporaneitate nu mai e decât un pas. „Caragialesc” a devenit mai mult decât un atribut al operei, el a dobândit semnificație ontologică, și chiar mai mult decât atât a intrat în chimia complexă a acelor identificări esențiale care configurează un complex
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
relega caragialismul de identitatea românească din perspectiva consubstanțialității acestuia cu Periferia în relația sa emblematică cu Centrul, găsind că „problema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești”. În reproiec- tarea contemporaneității prin raport cu opera lui Caragiale stă punctul de plecare al demersului meu. Dacă ideea de contemporaneitate nu a făcut obiectul unei reflecții în spațiul culturii românești, este extrem de profitabilă frecventarea accepțiilor pe care le dă termenu- lui Giorgio Agamben
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
găsind că „problema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești”. În reproiec- tarea contemporaneității prin raport cu opera lui Caragiale stă punctul de plecare al demersului meu. Dacă ideea de contemporaneitate nu a făcut obiectul unei reflecții în spațiul culturii românești, este extrem de profitabilă frecventarea accepțiilor pe care le dă termenu- lui Giorgio Agamben, în Qu’est‑ce que le contemporain ? Răspunsul filozofului italian vizează două dimensiuni, una care face parte
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
definește, în acest sens, ca inactual ; dar tocmai din acest motiv, tocmai prin acest ecart, prin acest ana- cronism, el este mai capabil decât ceilalți să perceapă și să înțeleagă timpul său.”(trad. mea, A.M.) Într-un fel sau altul, contemporaneitatea este o formă paradoxală de pre- zentificare, o formă a ieșirii din timp pentru a-i percepe mai bine dinamica, momentele cruciale ca puncte de infle- xiune istorice. Acest fapt generează în sine un efect de perspectivă, o perspectivă „din
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
marile noastre reflexe consti- tutiv-identitare” care reprezintă o „formă de inteligență civică, socială, care blochează sofismele, silogismele menite să cauționeze oroarea, să o cosmetizeze umanitarist- utopic ca accident de etapă, ca necesitate istorică etc.”. Cea de-a doua dimensiune a contemporaneității presu- pune fixarea privirii asupra timpului tău pentru a percepe nu luminile, ci obscuritatea : (...) le contemporain est celui qui fixe le regard sur son temps pour en percevoir non les lumières, mais l’obscurité. Tous les temps sont obscurs pour
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mi se pare săpată într-un material puțin trainic. Timpul a început să-l macine încetul cu încetul...”. Și criticul relevă calitatea documentară a prozei sale, sin- gura care va încetini cât de cât fenomenul de eroziune. Lovinescu vedea în contemporaneitate tocmai opusul accep- țiilor pe care i le conferă termenului Giorgio Agamben, și anume circumscrierea fără scăpare în prezentul referen- tului invocat de operă. Lumea operei lui Caragiale s- ar suprapune peste lumea lui Caragiale, persoana empirică evocată de cei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
evocată de cei care l-au cunoscut sau i-au văzut piesele peste cea a autorului de comedii în care gâlgâie un râs gros. Aceasta pentru că pe baza unui contract mimetic pe care autorul părea să-l fi semnat cu contemporaneitatea s-a văzut în opera scriitorului o expresie a epocii, tranzitivă, descriptivă, captivă temporal, și prin aceasta tranzitorie, efemeră. Apropierea de lumea ziarului mergea în această direcție a unei opere perisabile cum este prin definiție articolul de ziar condamnat să
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și de intersecția acestor axe care probează varie- tatea de registre pe care scriitorul le stăpânește, alter nân- du-le într-un mod care conferă un profil particular operei sale. Observăm fără dificultate că ceea ce îl aduce în aten- ția contemporaneității pe Caragiale nu este nici direcția naturalistă, nici cea a povestirii fantastice sau a celei orientale, nici drama, ci comediile și momentele, devenite un depozit inepuizabil de citate reprezentative. Tocmai amfibologiile, expresiile absurdiste, sau într-un cuvânt „enormitățile” debitate de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
căreia îi corespunde alienarea naratorului. Violența zace în toate straturile sociale ca o latență, ne comunică acest dispozitiv al lui „simț enorm și văz monstruos”. Oamenii simpli, autoritățile, mica burghezie locală o împărtășesc, obscuri- tatea este cea care relevă dimensiunea contemporaneității, iar naratorul privește această obscuritate direct scoțând-o preț de o clipă la suprafață. Să ne reamintim accepțiile pe care filozoful italian, Giorgio Agamben, le conferea contem- poraneității în eseul său, „Ce este contemporanul ?“. Filo- zoful îl considera contemporan pe
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
timp. „La contemporanéité est donc une singulière relation avec son propre temps, auquel on adhère tout en prenant ses distances ; elle est très précisément la relation au temps qui adhère à lui par le déphasage et l’anachronisme.” „Prin urmare, contemporaneitatea presupune o relație spe- cială cu propria ta epocă, la care aderi nu fără a păstra distanța, aceasta este relația cu timpul care aderă la el însuși prin defazaj și anacronism.” (trad. mea, A.M.) În al doilea rând, a fi
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
simbolico-strategică a clișajului. Într-un fel, clișajul cir- cumscrie reprezentările sociale vagi, recurențele familiare, ca loc geometric de emergență al ideologiilor. Efectul de clișaj este cel care atrage atenția, cel care străbate timpul și prin care Caragiale este adus în contemporaneitate. Situațiile asemănătoare le redescoperim mai ușor prin clișeele care le caracterizează. În ceea ce-l privește pe Caragiale, întrebuințarea clișeului nu numai că nu este inocentă, dar nu are valoare normativă nici măcar prin antifrază. În opinia mea, Caragiale nu intenționează să
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a imprimat în literatură, în artele plastice etc. Este un fapt tulburător că aceste deformări de limbaj ale unei epoci care a apus demult vehiculează o serie de mărci identitare cu care fiecare generație ope- rează propriile identificări plasând în contemporaneitate opera și autorul ei. Pe lângă aceste decupaje absurdist- hilare sunt revendicate și situațiile care configurează contextul lor, adesea situații politice, dar nu numai. Ceea ce produce însă identificarea nu este atât situația, cât expresia lingvis- tică care o consacră, deformarea. Unul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
numai lumea românească, nicio altă periferie cu expunere este- tică nu este luată în calcul, iar a doua o constituie excep- țiile, oamenii excepționali care s-au desfăcut din acest dat al secundarului, al perifericului, cei pe care definiția dată contemporaneității de către Giorgio Agamben îi plasează în răspăr cu epoca, în afara ei, scrutându-i obscuritatea. Din start, conchide Dragomir, marginalul nu este decât un reflex, o „deformare” similară transpunerii inexacte a Ideii în spațiul de iradiere. Expresia estetică a acestei deformări
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
interpretarea operei un Lucian Pintilie în De ce trag clopotele, Mitică ? Tristețea revelată de Gogol în chiar substanța comicului o simțim tulbure uneori la Caragiale. Comicul caragialian este însă pus în abis cu formula „simț enorm și văz mon- struos”. Chestiunea contemporaneității, actualității lui Caragiale este și ea deplasată, de la lumea lui Caragiale la caragialescul potențial al locuitorilor ei. „De aceea pro- blema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești.” Răspunsul este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dobândise Axinte Frunză, convingerile sale înaintate îl vor impune în fața corpului profesoral și a elevilor. Lecțiile lui erau o adevărată încântare. În același timp, lecțiile sale de latină aduceau în fața elevilor probleme sociale, nu numai ale antichității ci, deseori, ale contemporaneității. Demostene Botez, fost elev al lui Axinte Frunză, ni-l prezintă astfel: „ĂA fost un scriitor cu totul remarcabil, care a scris nuvele, care a făcut traduceri admirabile Ă și totuși ne-a învățat latina, mai mult decât ne-a
PERSONALITĂȚI UNIVERSITARE IEŞENE DIN BASARABIA by VLAD BEJAN IONEL MAFTEI () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91488_a_93522]
-
părăsit Mondialul învinse, antebrațele celor 723 de fotbaliști eliminați sînt încă intacte; - nu e indicat să luăm cu voluptate sado-masochistă cîte cinci cartonașe roșii de la Heleșteanu, cum au făcut rapidiștii la Petroșani în ultima etapă a campionatului trecut, pentru că, în ciuda contemporaneității lor cu Poll și Ivanov, fotbaliștii de pe arenele germane n-au lăsat lumea vorbind în tribune și nici miliardele de telespectatori cu mira pe ecran; - e de-a dreptul tonic să ne gîndim la Mondial în momentele în care ne
Raport de cornere. C`t se `ntinde plapuma Sportului? by Alin Buz\rin () [Corola-publishinghouse/Science/856_a_1764]
-
care constă în valabilitatea obștească a judecății, în faptul adică de a fi primită de opinia publică și ratificată de timp. Criticul e subiectiv, dar nu arestat în subiectul lui, ci în relație continuă cu alte subiecte, și tocmai această contemporaneitate a reacțiunii în felurite subiecte constituie obiectivitatea criticii, adică nearbitrarietatea ei. Însă câtă vreme cineva susține că toată critica se reduce la simpla reacție a subiectului, pot exista atitudini estetice, nu articole de critică literară, care presupun mai mult decât
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
Universul e o sferă spirituală cu o infinitate de spițe ce sunt spețele eterne. Individul însuși are prototipul său. Este evident că mecanica Totului e gândirea și că între cugetarea întregului și a părților, absolut vorbind, e un raport de contemporaneitate. Universul e activitatea onirică a Divinității la care participă automat și conștiința umană, pentru care fenomenul nu-i o iluzie ci o participare la realitatea obiectivă a gândului divin. Singura eroare pe care o va face Dionis e de a
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
al cărui ecou se resimte cu aceeași mare intensitate până astăzi. Numai N. Iorga se mai încumetase înainte să cerceteze (în decurs de 33 de ani și în opt volume plus o introducere sintetică) fenomenul literar românesc de la origini până în contemporaneitate, cu excepțional talent, rămas neîntrecut în ceea ce privește epoca veche și faza de tranziție, în scădere însă pe măsură ce înainta în perioada modernă. Iorga era un istoric propriu-zis, un admirabil istoric al culturii, dar un critic mai puțin avizat și de un gust
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]