1,523 matches
-
fost la Constantinopol, în 400 și 403, luând apărarea Sf. Ioan împotriva acuzațiilor infame ale lui Teofil de Alexandria. El a apărat pe sfânt, acuzat de origenism, și mai mult decât atât, a apărat memoria marelui învățat și teolog al creștinătății, Origen din Alexandria (185-254). Trecut în rândul sfinților, după moartea sa, Teotim I este pomenit la 20 aprilie.39 După el, pe scaunul de la Tomis s-a aflat episcopul Timotei, amintit în legătură cu lucrările Sinodului III ecumenic de la Efes, din 431
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
treia lucrare, Despre încarnarea Domnului, în 7 cărți, are drept conținut combaterea nestorianismului. Sf. Ioan Casian este un exponent însemnat al literaturii patristice din secolul al V-lea. Prin opera sa, el reprezintă o punte între cele două părți ale creștinătății, Apus și Răsărit, prin regulile vieții monahale și prin hristologia sa.42 Un alt cărturar și teolog de seamă din Scythia Minor este Dionisie Exiguul, pe care biograful și prietenul său Cassiodor îl prezintă ca fiind "de neam scit, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
s-a întrupat pentru noi "fără a fi antiortodoxă, nu era totuși ireproșabil niceeană și chalcedoniană" (I. G. Coman), formulă afirmată pe fondul disputelor din jurul naturii lui Hristos, adică "doctrina neochalcedoniană". Acțiunea "călugărilor sciți" a reprezentat o importantă contribuție a creștinătății din această provincie romană la păstrarea valorilor Bisericii universale, o cale de afirmare a culturii latine danubiene în fața celei grecești orientale. Progresele evanghelizării, organizarea ecleziastică și amploarea vieții creștine în Scythia Minor au avut drept urmare construirea de biserici numeroase, în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Attila" (449-450). Apoi, existența legăturilor de comerț din zona dunăreană, în urma tratatelor lui Attila cu romanii, astfel, prizonierii luați de huni și toleranța față de ei în "mediul barbar" din nordul Dunării au fost căi de menținere a legăturilor între oamenii creștinătății dunărene și de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luați din sud au fost adevărați "apostoli" (misionari) în nordul Dunării. Dar, pe de altă parte, invazia și constituirea confederației hunice au avut drept rezultat un aport de păgânism barbar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pete albe pe harta răspândirii creștinismului în stânga (nordul) Dunării: nordul extrem al Moldovei, spațiul dintre Prut și Nistru, nord-vestul țării (Maramureș și Crișana) nu se creștinează destul sau deloc -aici, atașamentul față de credințele vechi era mai puternic. Integrarea treptată în creștinătate a unor grupuri umane autohtone din anumite regiuni este una din cauzele conservării mai îndelungate a credințelor vechi și a vitalității lor în religia creștină. În paralel, în aceste secole, a avut loc convertirea la creștinismul arian a gepizilor, ostrogoților
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
organizare. Viabilitatea sa a fost posibilă numai prin romanitatea locală și prin legăturile strânse, neîntrerupte, cu lumea romană din sudul Dunării (până la 602). Din sudul fluviului, prin admigrări de populație, contacte economice și culturale s-a hrănit masiv romanitatea și creștinătatea din nordul lui, în ciuda situației politice grele în care a trebuit să-și ducă existența. Răspândit și însușit în limba latină, creștinismul a contribuit substanțial la desăvârșirea romanizării în spațiul fostei provincii Dacia, la extinderea și fixarea latinei peste granițele
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
își încetaseră, în cursul secolului VII, existența după secole de activitate. Astfel, tăvălugul slav, după 602-614, a provocat o bulversare de proporții, o adevărată dislocare, în sudul Dunării și zona Pontului, cu consecințe etno-demografice, religioase și instituționale: organizarea ecleziastică, ruperea creștinătății dunărene (veche de secole), un reflux al romanității care avea să influențeze negativ evoluția creștinismului din spațiul carpato-dunăreano-pontic. Aflat într-o situație foarte gravă, creștinismul n-a fost șters cu desăvârșire din regiunile sud-est europene (dar s-a susținut acest
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mileniului I, s-a desfășurat într-un context politic și etno-demografic fluctuant. Prăbușirea stăpânirii bizantine în regiune și spargerea romanității dunărene, sub aspect religios, al creștinismului, s-au soldat cu dispariția organizării bisericești pe linia Dunării și încetarea legăturilor dintre creștinătatea nordică și cea sudică. Urmările au fost negative, în planul istoriei conjucturale, dar ele au probat profunzimea creștinismului nord-dunărean și rolul său în menținerea identității etno-lingvistice și spirituale ale autohtonilor. Mai întâi, credințele, ideile și practicile religioase ale populațiilor care
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
După primirea botezului, Boris și boierii săi (curtea) au cumpănit între creștinismul grec (bizantin) și cel latin (roman) și au păstrat legăturile și cu Papa de la Roma și cu Patriarhul de la Constantinopol, primind preoți și cateheți din ambele părți ale creștinătății. Abia în 870, sinodul din Constantinopol, alcătuit din ierarhi greci și romani, în prezența solilor bulgari, a decis ca Bulgaria să aparțină bisericii din Răsărit, cu centrul la Constantinopol. Solii bulgari au afirmat în sinod că la venirea în sudului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sudul Dunării aparțineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creștinării din secolul al IX-lea, mai dăinuiau urme ale latinității dunărene și ale unui creștinism de limbă latină. În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creștinătății răsăritene, s-a făcut prin traducerea cărților sfinte în limba slavonă și propovăduirea credinței în Bulgaria în această limbă, prin frații Chiril și Metodiu și ucenicii lor. Limba în care au fost traduse toate cărțile bisericești era, de fapt, limba
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ortodocșii) și a păgânilor, pruși, lituanieni, cumani ș.a., încercarea permanentă a papalității de a obține, prin constrângere, prin expediții militare (cruciate) acceptarea supremației sale, a dus la o înfruntare politică și ideologică (spirituală) de mari proporții, care a implicat ansamblul creștinătății răsăritene. Roma urmărea impunerea unui imperialism spiritual al catolicismului în estul Europei, și avea nevoie de un instrument politic și militar pentru a completa prozelitismul cu cucerirea. Acest instrument eficace era regatul apostolic al Ungariei, care desfășura o politică ofensivă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și Ioan Vatatzes au asediat Constantinopolul. Ei nu au reușit să cucerească orașul (recuperat de bizantini abia în 1261), iar în 1241, țarul bulgar a murit. În timp ce, la sud de Dunăre, catolici și ortodocși se înfruntau pentru supremație, asupra întregii creștinătăți s-a abătut urgia păgână, marea invazie mongolă din 1241, care a dus la o nouă situație în această arie europeană.3 Dar confruntarea dintre cele două lumi nu s-a limitat doar la spațiul sud-dunărean, întrucât papa Inocențiu III
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
zece ani după moartea lui, criza dinastică a oprit orice inițiativă ofensivă, abia în 1251, prin alegerea ca mare han a lui Mongke (1251-1259), expansiunea mongolă a fost reluată. Hotărârea reînnoită a mongolilor de a supune "lumea întreagă" îngrijora Europa, creștinătatea, dar moartea prematură a lui Mongke, în septembrie 1259, a salvat lumea de o nouă invazie. A urmat o nouă criză dinastică în urma căreia uriașul stat mongol, cu aspirații universale, s-a destrămat în mai multe hanate (state), care se
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o parte a cavalerilor rămâne la Severin să-și facă datoria de cruciați. În 1254, regele Bela IV spunea, în corespondența sa, că doar cavalerii de Ierusalim au luat armele împotriva "păgânilor" și "schismaticilor", pentru apărarea țării (regatului) și a creștinătății într-un loc primejdios (Severin). În concluzie, cavalerii ioaniți au rămas efectiv la Severin (regele spera că se vor extinde pe Dunăre până la mare, construind cetăți de apărare față de mongoli), ei au construit turnul (cetatea) Severinului. Dar, pe la 1260, cavalerii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
despre "marele voievod și domn de sine-stătător a toată Ungrovlahia". Iachint este mutat de la Vicina la Argeș, pentru a conduce "biserica a toată Țara Românească". Se adăuga la aceasta și "învoirea împărătească", noul stat Țara Românească intrând astfel în sistemul creștinătății răsăritene. Și în problema întemeierii mitropoliei muntene, Neagu Djuvara, în cartea deja menționată, are un punct de vedere aparte. În 1359, voievodul Alexandru îl cheamă la Argeș pe mitropolitul Iachint de la Vicina, apoi începe demersurile pe lângă patriarhul de Constantinopol pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Constantinopol pentru mutarea oficială a sediului mitropoliei de la Vicina la Argeș și așezarea țării sub jurisdicția patriarhiei răsăritene. Aflat la o răscruce a istoriei, Alexandru Basarab se hotărăște să renunțe la protecția papei și să se adreseze celuilalt cap al creștinătății, patriarhul de Constantinopol. În vremurile medievale, o căpetenie statală fără legătură cu Biserică era de neconceput. Acest demers al voievodului Alexandru Basarab îl va duce nu numai la înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei, dar și la situația de a se supune ocrotirii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
expediție mai serioasă în teritoriile est-carpatice a fost cea din 1345, ca replică la raidurile mongole în Transilvania (vezi mai sus). După izbucnirea conflictelor civile în interiorul Hoardei, dispăruse primejdia unei contraofensive viguroase mongole anticreștine, iar regatele catolice (aflate în avangarda creștinătății) au încercat să readucă teritoriile extra-carpatice în sfera lor de dominație. Conform surselor istorice, ambele intervenții externe, poloneză și ungară, din 1359, erau îndreptate împotriva formațiunii statale românești din nord-vestul Moldovei (continuare a unei alcătuiri statale mai vechi), dar acestea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Principatele Române și-ar putea schimba stăpânul, de ce nu le-ar lua Austria?. Oricum, în vara anului 1771 Rusia era hotărâtă să nu retrocedeze Porții, sub nici un motiv, Principatele, fiind gata să ajungă la un angajament pentru „a fi date creștinătății”. În raportul său din 31 august 1771 către rege, von Solms confirma că la Petersburg se credea cum că Austria atribuia Rusiei intenția secretă de a păstra Principatele pentru ea sau, cel puțin, să modifice instituțiile lor în profitul ei
SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU () [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
-
analiză sistematică a transpunerii temelor biblice în variații care răspund nevoilor spiritului etnic. "Poporul nostru, notează Blaga, asimilează preceptele biblice într-o manieră organică." Această organizare, în care se unesc sacrul și etnicul, îndepărtează marca neliniște creată de ruptura între creștinătatea Orientului și a Romei, ruptură produsă și în centrul identității românești, prin apartenența majoritară a Transilvaniei la uniatism, iar a Moldovei și a Țării Românești la ortodoxie. Dezbaterea în privința locului tradiției orientale ortodoxe asupra influenței structurante ori de înstrăinare n-
by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
în secolul al XVII-lea. Domnia lui Mihai Viteazul pune în lumină o schimbare a tacticilor de alianță. Prințul valah intră în alianța habsburgică și își îndreaptă toate eforturile spre Transilvania. El se consideră creștin și responsabil de mîntuirea acestei creștinătăți; el se consideră suveran și simte că unitatea politică a celor trei țări române constituie o garanție militară a propriei sale independențe. Mihai Viteazul întrupează visurile unei diaspore grecești care începe să spere în victoria și restaurarea imperiului. După debutul
by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
se aud din toate părțile și lumea creștină orientală ne acuză cu glas tare că sancționăm prin neutralitatea noastră și prin tăcerea noastră aceste crime hidoase care se comit la porțile noastre”. Astfel rechema Kogălniceanu, Europa la datoria ei față de creștinătatea care suferea la granițele țării noastre. Este cel mai mândru act al României vasale. Actul face cea mai mare onoare a omului care l-a scris, și diplomației unui stat vasal care a îndrăznit, chiar cu dezaprobarea a doi președinți
MIHAIL KOGĂLNICEANU ŞI INDEPENDENȚA ROMÂNIEI ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ by Mihaela Strungaru-Voloc () [Corola-publishinghouse/Science/1609_a_3012]
-
apropiata dobândire a păcii mult dorite, pentru întemeierea solidă a drepturilor noastre de națiune liberă și de sine stătătoare, pentru întărirea stimei și a încrederii către noi a națiunilor străine, invocăm numele marilor noștri domni eroi, odată energici apărători ai creștinătății în Orient (...), noi am trecut Dunărea!” Atitudinea Rusiei s-a schimbat în august 1877, când forțele otomane au oprit ofensiva rusă la Plevna, în nordul Bulgariei. Pentru a-și menține pozițiile și a împiedica armata otomană să lanseze o contraofensivă
MIHAIL KOGĂLNICEANU ŞI INDEPENDENȚA ROMÂNIEI ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ by Mihaela Strungaru-Voloc () [Corola-publishinghouse/Science/1609_a_3012]
-
defecțiuni a cugetării religioase în ordinea speculațiilor religioase, ci numai de constatat un fapt care contribuie desigur la producerea sentimentului de inferioritate. Chiar dacă am admite cum fac unii că vitregia împrejurărilor a făcut din Răsărit un fel de pavază a creștinătății, la adăpostul căreia apusenii s-au putut dezvolta în voie, aceasta nu ar fi înlăturat pe tărâmul strict intelectual care ne preocupă aici motivul jenei amintite". 5 Ibidem, p. 100: "Observația care se face învățăturii răsăritene de către apuseni poate fi
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
pentru ca oricine să constate metoda cu adevărat științifică pe care autorul Istoriei Moldovei o folosește: a cules numele voievozilor Țării Românești pe care le găsește în Chișinău, unii care au adus glorie poporului român, unificatori, ctitori și luptători pentru apărarea creștinătății, dintre care unii au avut legături amicale cu domnii de la est de Carpați (vezi Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare) și le alcătuiește câte un portret absurd, lipsit de orice justificare. Reia și în articolul de față mitul luptei necontenite
„Poporul moldovenesc” şi „limba moldovenească” * De la anexarea țaristă la aniversarea a „650 de ani de la întemeierea Țării Moldovei” by Iulian Sînzianu () [Corola-publishinghouse/Science/91559_a_92365]
-
care se sprijinea acea instituție. Ceea ce nu era și cazul Franței. Pe de altă parte, chiar și cei mai instruiți otomani erau destul de izolați de Europa, încât să nu considere revoluția și ideile ei altfel decât o "afacere internă a Creștinătății" care nu avea nici o altă relevanță, decât aceea de a sublinia, o dată în plus, "superioritatea" sistemului politico-instituțional otoman față de cel european. A mai existat, însă, un factor deosebit de important care a determinat natură atitudinii lui Selim al III-lea față de
[Corola-publishinghouse/Science/1555_a_2853]