1,377 matches
-
dacă așa ceva se poate numi defect, este că nu-și putea învinge un anume subiectivism exacerbat, justificat de pornirea de a raporta totul la obsesii și criterii proprii. Ori de câte ori m-am aflat în apropierea tânărului Alexa am avut senzația că freamătă continuu, că starea de creație e însăși starea lui de a fi. Condiționată și direcționată de parcurgerea unor etape esențiale, cu consecințe definitorii, arta sa își câștigă de timpuriu un statut singular, în primul rând, prin asumarea unui travaliu existențial
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
a spectacolului Personajele sunt transe... se slujesc de actori, istovindu-i ca pe niște hipnotizați. Asemeni unor astre, ele nu au umbră, diferența dintre ele fiind de luminiscență; strălucesc întunecos ori resemnat, jucăuș sau epuizant, pâlpâind agonic ori consolator, zadarnic fremătând ori gratuit patetic. Se autodevoră iradiind. Prezența lor fiind lipsită de corporalitate; pur și simplu ele fiind pe scenă se naște un ideal cosmos bântuit de tensiuni astral siderale. Sunt pustiitoare cu cât se arată a fi mai dezarmate; înfășate
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
și ani îmbătrîniseră, se împuținaseră și împrumutau zidurilor, scaunelor, scenelor ceva din tristețea plecării lor lente, fără întoarcere, le părăseam contaminat de același marasm, aceeași dezordine care acaparaseră întreaga societate, după euforia descătușării. Ce miracol! Teatrul Național, Filarmonica, Opera, vernisajele freamătă acum de, i-aș zice... lume nouă, dacă nu mi-ar fi frică de arhibătuta sintagmă, realmente de o lume cu care mă întîlnesc, fascinat, pentru prima oară. Pentru că sălile acestea celebre sînt, pur și simplu, înțesate acum de exponenții
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
un strălucit izvor”. E o narațiune vie, cu un ritm bine susținut, respirând un adevăr care ține de realismul psihologic. Din loc în loc, dramatismul se răsucește în comic, în grotesc. În Stoborăni bântuie zvon de răzmeriță. Săraci din cale-afară, țăranii freamătă într-o așteptare pătrunsă de neliniști. Nu trebuie decât o scânteie ca disperarea lor să explodeze. Prilejul unor răfuieli le dă o exaltare ce duce ușor la necugetate violențe. Ei își răzbună devastând, incendiind, lovind barbar cu furci, topoare, ciomege
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288944_a_290273]
-
sufletului nostru. Cultura laică joacă și rol de podoabă a spiritului: pomul nu numai că poartă roade, dar este împodobit și cu frunze. „Rostul unui arbore este de a da fructul său la timpul potrivit; cu toate acestea, frunzele care freamătă în jurul ramurilor îi formază o podoabă. Astfel, fructul esențial al sufletului este adevărul, scrie Sfântul Vasile cel Mare, dar îmbrăcămintea exterioară a înțelepciunii nu trebuie să fie disprețuită; ea seamănă cu aceste foi care împrumută fructului o umbră utilă și
Clasa de elevi : mediul educaţional moral-religios by ELENA HEREŞ () [Corola-publishinghouse/Science/639_a_975]
-
dintr-o dată toate lumile. Bubuitul care se aude în acest moment înștiințează Universul că tocmai apare un Buddha. În Lalitavistara și Nidănakathă narațiunea se întrețese cu o atmosferă ca de vis în fața miracolului: lumina se revarsă deodată în lume, pământul freamătă, o muzică suavă umple văzduhul. Abia născut, copilul este primit de zeitățile păzitoare ale celor Patru Regiuni. El face șapte pași spre nord și scoate un „răget” de leu, exclamând: „Sunt cel mai înalt din lume, sunt cel mai bun
BUDDHA REALITATE ŞI LEGENDĂ by EMIL VACARIU () [Corola-publishinghouse/Science/463_a_1294]
-
bună memorie, reîmprospătată și prin foiletarea atentă a colecțiilor unor ziare din epocă („Românul”, „Trompeta Carpaților”, „l’Indépendance roumaine”, „Adevărul” ș.a.), Bucureștii de altădată se constituie, pentru perioada 1871-1914, la care se referă în episoade dispuse cronologic, într-o cronică fremătând de viață, colorată și densă, a unui oraș aflat în plin proces de trecere de la starea patriarhală, percepută duios - nostalgic, dar fără regrete, la aceea a unei capitale europene moderne. Începându-și narațiunea cu o descriere detaliată a vechiului București
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285518_a_286847]
-
ne-am alăturat bunicii în balconașul apartamentului ei. Împodobit cu flori, balconul părea atârnat deasupra aburului cald din stepă. Un soare de aramă încinsă a atins linia orizontului, rămânând o clipă nehotărât, apoi s-a scufundat repede. Pe cer au fremătat primele stele. Miresme puternice, pătrunzătoare au urcat până la noi o dată cu briza de seară. Tăceam. Cât timp a fost lumină, bunica a cârpit o bluză întinsă pe genunchi. Apoi, când văzduhul s-a amestecat cu umbra ultramarin, a ridicat capul, lăsând
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ei. Crengile uscate pe care le ducea sub braț lăsau să cadă pe dușumea dâre lungi de zăpadă. Chipul ei veșted semăna cu al oricărei țărănci bătrâne din ținutul siberian. Buzele, acoperite cu o rețea fină de riduri, i-au fremătat. Și în gura aceea, în pieptul uscat al acelei ființe de nerecunoscut, a răsunat vocea Albertinei, o voce din care nu se schimbase nici măcar o notă. - În toți anii aceștia, nu mă temeam decât de un singur lucru: că te
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
îmi apăruse întotdeauna în fața ochilor cu fastul palatelor sale, în ceasurile de glorie ale istoriei ei, s-a arătat brusc sub înfățișarea unui sat din nord, unde casele joase se chirceau în spatele unor garduri rare de mărăcini, unde copacii piperniciți fremătau sub vântul iernii. Surprinzător, m-am simțit foarte apropiat și de strada aceea noroioasă, și de ostașii bătrâni condamnați să cadă într-o luptă inegală. Nu, nu era nimic patetic în demersul lor. Nu erau eroi care-și arătau vitejia
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
viața lor o dimineață luminoasă...” Cuvântul acesta a făcut minuni. Căci, deodată, cu toate simțurile mele, am fost transpus în clipa suspendată de zâmbetul celor trei cochete. M-am pomenit în atmosfera aceea cu miresme de toamnă, nările mi-au fremătat, atât de pătrunzătoare era aroma amăruie a frunzelor. Am clipit din ochi în soarele care străbătea printre crengi. Am auzit zgomotul îndepărtat al unui faeton înaintând pe pavaj. Apoi șuvoiul încă neclar al câtorva replici amuzate, schimbate de cele trei
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
am smuls din lumina ei, aproape înspăimântat. Dintr-o dată, mi-a fost foarte frică să nu rămân acolo pentru totdeauna. Orbit, asurzit, m-am întors în cameră, am scos pagina de ziar... Mi s-a părut că suprafața pozei a fremătat, asemenea celei în culori umede și vii a unei decalcomanii. Perspectiva ei plată a început brusc să se adâncească, să-mi fugă din fața ochilor. Astfel, în copilărie, contemplam două imagini identice care pluteau încet una spre cealaltă, înainte de a se
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ucenic vrăjitor, mi-am imaginat din nou bărbatul cu mustață frumoasă în biroul lui, în fața ferestrei întunecate și am șoptit formula magică: - Și totuși, a existat în viața lui o seară de toamnă când stătea în fața ferestrei întunecate, dincolo de care fremătau crengile golașe din grădina palatului Élysée... Nu mi-am dat seama în ce moment s-a spulberat hotarul timpului... Președintele privea țintă umbrele mișcătoare ale copacilor, fără să vadă. Buzele lui erau atât de aproape de geam că un rotocol de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
se antrenase mult ca să poată mânui corpul lunecos al armei cu atâta îndemânare. Am privit-o uluit. La ea, totul era atât de simplu și atât de viu! Șoldurile, răspunzând mișcării brațelor, i se legănau ușor. Picioarele pline și aurii fremătau. Se bucura de propria ei agilitate, care îi permitea până și gesturi inutile - de pildă, să-și cambreze cadențat arătoasa ei crupă pietroasă. Da, ea dansa. Și, chiar fără să îi văd fața, îi ghiceam zâmbetul. M-am îndrăgostit de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
că ar trebui să vorbesc și despre balconul Charlottei, despre serile noastre din stepă, despre cele trei cochete într-o dimineață de toamnă pe Champs-Élysées... Chipul i s-a crispat într-o expresie totodată disprețuitoare și neliniștită. Buzele i-au fremătat. - Ești bolnav sau ce-i cu tine? a spus ea tăindu-mi vorba pe tonul acela nazal cu care fetele de pe Muntele de bucurie îi repezeau pe pisălogi. Am încremenit. Ea pleca, urcând spre primele clădiri din port, și, în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de apă ne-au izolat în mărginirea tremurătoare a trupurilor noastre. Ne simțeam cu o intensitate crescândă inimile dezgolite, înecate în potopul care amesteca cerul cu pământul. După câteva clipe, a strălucit soarele. De sus, de pe mal, contemplam stepa. Lucitoare, fremătând de o puzderie de stele irizate, parcă respira. Am schimbat o privire surâzătoare. Charlotte își pierduse baticul alb, părul ud îi șiroia în șuvițe întunecate pe umeri. Genele străluceau de picături de ploaie. Rochia, udă toată, i se lipea de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
-mi devină apropiat, să mă rețină în plăcuta rutină a zilelor sale, trebuia deja să plec. Călătoria aceea nu cunoștea decât doi timpi: sosirea într-un oraș necunoscut și plecarea dintr-un oraș ale cărui fațade abia începeau să-mi freamete sub privire. Acum șase luni soseam la München și, ieșind din gară, îmi spuneam cu mult simț practic că trebuie să găsesc un hotel, apoi un apartament cât mai aproape de noul meu post, la radio... La Paris, dimineața am avut
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
gedol ƒase: (Ps 145/144,8; cf. Iona 4,2): „Binevoitor și milostiv este Domnul, îndelung răbdător și mult îndurat.” (t.n.) Sensul literal al acestei expresii este „lung la nări”: evreul a observat că animalului sau omului mânios îi freamătă nările. De aici, ’ap, „nara”, a ajuns să însemne și „mânie”237. Traducerile care conțin ideea de „mânie” sunt fidele originalului ebraic; imaginea nărilor fremătânde nu poate fi salvată, ci doar răscumpărata de farmecul unei expresii că „zăbavnic la mânie
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
în hohot numele uitate, Tânărul cu vată în urechi De la capăt drumul iar străbate. Noapte. Biata lună s-a deprins Ca o oaie blând să pască cetini, Parcă vrea s-ajute dinadins Veșnic unei rime la „prieteni”. Creanga-n arbori freamătă arar, Nimeni nu te-ascultă niciodată, Dragostea o cauți în zadar, Fetele la geamuri nu se-arată. „Vrere dârză” - limbă-nțepenită, „Crâncen gând” - baloane de săpun! Cu uscata, vechea recuzită Stihuri noi, zadarnic, nu se spun. Poezii cuminți, gândire-nceată Chiot
[Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]
-
râs amarnic...” E-n râsu-acesta o povață grea: Ai doborât o lume! N-o uita! Mihail NOVICOV - Mândria. În: Iașul Nou, nr.4, dec, 1952 Când Stalin a suit la a Congresului tribună În vuiet de urale, Kremlinul tot a fremătat, Din nou s-a zguduit, sub ziduri, istoria străbună Iar globul pământesc părea c-a stat (...) Și-n inimile pline din largul țării mele El a sunat întocmai chemărilor din munți. Mândria strămoșească e-naltă până-n stele, Înscânteiază ochii de sub
[Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]
-
la figura radioasă a lui Luke. De la discuția telefonică pe care a avut-o la cafea, e cît se poate de bine dispus. — Cu cine-ai vorbit? Întreb. Vești bune? — Tocmai ni s-a dat verde pentru Barcelona. Nările Îi freamătă ușor, așa cum se Întîmplă de fiecare dată cînd e Încîntat de viață, dar vrea să aibă o mină serioasă. — Asta ne duce la opt filiale În toată Europa. Și toate grație contractului cu Arcodas. Nici măcar nu mi-a spus că
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
N-are În cap decît shopping și haine... și pe prietenele ei... Mi s-a scurs tot sîngele din față și simt că mă clatin. N-am auzit de cînd sînt asemenea venin. Îi arunc o privire lui Luke. Îi freamătă nările și Îi pulsează o venă pe frunte. — Să nu Îndrăznești să vorbești despre Becky În felul ăsta! Are un glas atît de aspru, că mă și sperii. — Să nu Îndrăznești. — Haide, Luke, pufnește Venetia Într-un rîs ironic. SÎnt
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
copleșește în final disperarea că nu se poate contopi cu ea total și până la capăt. Trupul e distanța dintre el și iubire. Poezia de dragoste a lui Szirtes este meta-exisetențială și totuși atât de omenească... * * * George Szirtes, a cărui sensibilitate freamătă sub povara iubirii chinuitoare, în același timp fizice și metafizice, e bântuit și de sentimentul că nu are acasă. Poetul a fost adus din Ungaria la Londra în 1956, când avea numai opt ani. Familia lui a fugit de comunism
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
există." Iar mai departe: "Repet deci: onestitatea, onestitatea. Ea ne impresionează într-un mod mai intim și mai blând decât ceea ce stârnește disprețul și râsul nostru. Poetule, ești sensibil și delicat? Ciupește corzile acestea; și le vei auzi răsunând sau fremătând în toate sufletele." (cap. 2 Despre Comedia serioasă) Nu visează Diderot la un fel de "dramă filosofică", pe care nu a scris-o niciodată, dar despre care argumentează în capitolul patru al Discursului despre Poezia dramatică? Ar fi tratat acolo
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ele exclamă: "Iată urma de sânge pe care paricidul a lăsat-o cu pașii săi... Îl simt, îl simt..." Ea merge. Surorile-i nemiloase o urmează: ele trec, din locul unde erau, în adăpostul lui Oreste. Îl înconjoară, scoțând strigăte, fremătând de furie, scuturându-și făcliile. Ce moment de teroare și milă, cel în care se aud rugămintea și gemetele nefericitului străbătând prin strigătele și mișcările înfricoșătoare ale unor ființe crude care-l caută! Vom executa noi oare ceva asemănător în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]