2,036 matches
-
dar unul care fundamentează adevărurile negativității: ataraxia e consecința unui eșec, eșecul e semnul unei trăiri delirante. Sau, mai departe: tăcerea, semn al vorbăriei; retragerea din lume, consecință a captării miezului ei. Caietul închistc "Caietul închis" Cu Cioran, despre impostură, ipocrizie, mistificaretc " Cu Cioran, despre impostur\, ipocrizie, mistificare" Nu e o surpriză că lui Cioran i se reproșează ipocrizia: pe malurile Senei, care i-a înghițit atâția confrați, cel care a scris Despre neajunsul de a te fi născut devine un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ataraxia e consecința unui eșec, eșecul e semnul unei trăiri delirante. Sau, mai departe: tăcerea, semn al vorbăriei; retragerea din lume, consecință a captării miezului ei. Caietul închistc "Caietul închis" Cu Cioran, despre impostură, ipocrizie, mistificaretc " Cu Cioran, despre impostur\, ipocrizie, mistificare" Nu e o surpriză că lui Cioran i se reproșează ipocrizia: pe malurile Senei, care i-a înghițit atâția confrați, cel care a scris Despre neajunsul de a te fi născut devine un spectator mai degrabă fascinat de gestul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mai departe: tăcerea, semn al vorbăriei; retragerea din lume, consecință a captării miezului ei. Caietul închistc "Caietul închis" Cu Cioran, despre impostură, ipocrizie, mistificaretc " Cu Cioran, despre impostur\, ipocrizie, mistificare" Nu e o surpriză că lui Cioran i se reproșează ipocrizia: pe malurile Senei, care i-a înghițit atâția confrați, cel care a scris Despre neajunsul de a te fi născut devine un spectator mai degrabă fascinat de gestul fatal al celorlalți. Teoretician al sinuciderii, el n-a fost și un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
gustul rafinat și decadent al francezilor? În ce mă privește, astfel de acuzații (fie ele oricât de implicit formulate) sunt consecința și mărturia unei cunoașteri fragmentare și superficiale a lui Cioran. Măcinat de contradicții, însuși trăiește cu obsesia și spaima ipocriziei lumii și deopotrivă a propriei ipocrizii, despre care scrie cu o furie rebelă, cu neliniște, uneori cu umor. Ipocrizia lui e, oricum, semnul unei crize, trăite cu maximum de luciditate, care instituie realitatea dureroasă că eu este (sau pare a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
În ce mă privește, astfel de acuzații (fie ele oricât de implicit formulate) sunt consecința și mărturia unei cunoașteri fragmentare și superficiale a lui Cioran. Măcinat de contradicții, însuși trăiește cu obsesia și spaima ipocriziei lumii și deopotrivă a propriei ipocrizii, despre care scrie cu o furie rebelă, cu neliniște, uneori cu umor. Ipocrizia lui e, oricum, semnul unei crize, trăite cu maximum de luciditate, care instituie realitatea dureroasă că eu este (sau pare a fi) un altul, în nici un caz
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sunt consecința și mărturia unei cunoașteri fragmentare și superficiale a lui Cioran. Măcinat de contradicții, însuși trăiește cu obsesia și spaima ipocriziei lumii și deopotrivă a propriei ipocrizii, despre care scrie cu o furie rebelă, cu neliniște, uneori cu umor. Ipocrizia lui e, oricum, semnul unei crize, trăite cu maximum de luciditate, care instituie realitatea dureroasă că eu este (sau pare a fi) un altul, în nici un caz al unei deliberări. La drept vorbind, Cioran se explorează pe sine însuși cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
adică un străin. Lumea din jur i se pare o iluzie, iar vânzoleala din preajmă, un „furnicar grotesc și osândit”. „Ceea ce mă izbea era absurdul acestui conglomerat uman”. Sentimentul este de iluzie, de minciună, de stranietate. Oricum, Cioran știe că ipocrizia însăși poate fi sursa demonismului. Citează într-un loc din Psalmul 31 („Ferice de omul ș...ț în sufletul căruia nu se află vicleșugul!”) pentru că este el însuși apăsat și chinuit de prezența dublului său, permanent la pândă, în care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
disociere. Cioran nu suporta aproximația. Dar, atâta precizie are drept consecință o proiectare în contradictoriu și în iluzoriu. În fine, identificându-se cu ai săi, de care a făcut totul pentru a se despărți, Cioran acordă imposturii (și, prin urmare, ipocriziei) nu sensul unei mistificări deliberate, ci expresia existențială a unui neajuns. Vidul pe care și-l radiografiază este consecința acestei neputințe de a fi ceva. În fața acestei fatalități, disperă și, uneori, privește cu acea seninătate definitorie pentru umor, care e
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
crezuri atrage după sine o desubstanțiere a sinelui până la conștiința propriei stranietăți. E dezamăgit că este „un spirit ultracivilizat și deci corupt” și nu un barbar, ca Luther, „care credea în tot ce spunea” (II, 26). Cert este că acuzația ipocriziei și imposturii i-a însoțit prezența concretă. Întrebarea lui Mounir Hafez nu e deloc inocentă și singulară. Iată un alt exemplu, pe care Cioran îl consemnează riguros, dovadă a interesului pe care i-l stârnea această problemă: „Jacqueline Piatier a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
reținute sau declanșate energic, constituie subiectul unei alte dezbateri. De reținut doar că impostura e și un mijloc de a proteja, dacă nu din generozitate, atunci din lașitate. Un alt motiv pentru Cioran de a se incrimina. Pe cât de mult ipocrizia existențială a celor din jur e cauza unei revărsări de nihilism, tot pe atât propria ipocrizie îi provoacă valuri de denunțare. Ea face, oricum, obiectul unor analize consecvente și minuțioase. Față de ceilalți, impostori chiar și din neștiință, Cioran își asumă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
un mijloc de a proteja, dacă nu din generozitate, atunci din lașitate. Un alt motiv pentru Cioran de a se incrimina. Pe cât de mult ipocrizia existențială a celor din jur e cauza unei revărsări de nihilism, tot pe atât propria ipocrizie îi provoacă valuri de denunțare. Ea face, oricum, obiectul unor analize consecvente și minuțioase. Față de ceilalți, impostori chiar și din neștiință, Cioran își asumă o luciditate devoratoare. Cumva blazat, observ: „Ceilalți nu au sentimentul de a fi niște impostori Ă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu putem să-l posedăm”. Astfel, visează la sinteza dintre „un stoic și un mistic” (II, 38), la India antică, acolo unde “înțelepciunea și sfințenia se confundă”. Acestei neputințe privind țelul izbăvirii i se alătură, complementar, alta, articulată de umbrele ipocriziei. În vreme ce el își face un țel din a căuta adevărul, fie adevărul chiar întruchipat în aparență, iluzie și vid, cei mai mulți dintre oameni trec orbi pe lângă această probă a autentificării propriei ființe. Cioran știe și de ce se întâmplă astfel: „Cu cât
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se tragă pe sfoară Ă din teamă de adevăr” (I, 267). Să-l fi urmărit și pe el o astfel de teamă? Să-l fi ajutat și pe el Ă nu în scris, ci în viața cotidiană Ă momentele de ipocrizie? Acesta să fie sensul „ipocriziei” cioraniene? Al imposturii? „Nu sunt chiar atât de impostor”, îi spune cuiva care îi reproșează că mai ține la părerile celorlalți. Și continuă: „Voiam să spun că scepticismul meu nu e total, că mai cred
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
din teamă de adevăr” (I, 267). Să-l fi urmărit și pe el o astfel de teamă? Să-l fi ajutat și pe el Ă nu în scris, ci în viața cotidiană Ă momentele de ipocrizie? Acesta să fie sensul „ipocriziei” cioraniene? Al imposturii? „Nu sunt chiar atât de impostor”, îi spune cuiva care îi reproșează că mai ține la părerile celorlalți. Și continuă: „Voiam să spun că scepticismul meu nu e total, că mai cred în demnitate, că mai am
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de sine. Într-adevăr, teoria mea este că, dacă ai înțeles anumite lucruri, tot ce faci după aceea e lipsit de sinceritate și deci frizează impostura” (III, 89). Or, Cioran a înțeles. Mai mult, știe că, printre „literatori și artiști”, ipocrizia este o metodă frecventă. De aceea refuză să scrie literatură și îi disprețuiește pe „literatori”. Sunt multe fragmentele în care Cioran vorbește despre literatură ca despre ceva ce falsifică. Crede doar în acele cărți scrise “într-un acces de febră
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
chiar dacă e vorba doar de eșecul cunoașterii Ă devine devorare de sine: „Tot ce am descoperit, am descoperit consumându-mă. M-am diminuat ca să pot pătrunde anumite adevăruri” (III, 97). Și e vorba, în acest caz, de adevăruri, adică de ipocrizia celorlalți, de neputință, de vid. În nici un caz de Ființă. A suferi este pentru Cioran o deliberare, dacă nu cumva un orgoliu: „Să fii adevărat înseamnă să rănești și să te rănești. Pot foarte bine să-mi fac rău singur
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în avantaje, oferind astfel, prin sine, o salvare. Vom reveni asupra ei. Deocamdată, iată: „Trebuie spus lucrurilor pe nume: toate gândurile mele depind de neajunsurile mele. Dacă am înțeles câte ceva, meritul revine exclusiv carențelor sănătății mele” (I, 238). Cât despre ipocrizie, ea se întemeiază pe conștiința acestei deliberări. Ceea ce nu face suferința mai puțin autentică. Ca să revenim, opera, stilul, reflecția asupra limbajului, consecințe, toate, ale unei abateri de la un sens originar al prezenței omului în lume, i se par lui Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acționa Ă este că nu se angajează în nimic, că nu crede în nimic. Tocmai de aceea invidia și dezgustul față de cei care cred se află într-o permanentă confruntare. Așadar, vidul nu capătă la Cioran doar întruchiparea spaimei de ipocrizie, ci și, cum am văzut deja, pe aceea a propriei proiectări în iluzoriu, a golirii de sine, a lipsei de identitate. Pe 24 februarie 1960, Cioran notează: „Astăzi, scriindu-mi numele pe un formular, am avut senzația că-l scriu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lume, dar, cum precizează într-un loc, dacă mai zăbovește pe acest pământ, e pentru că sila lui „față de această lume nu e deplină și nici de tot sinceră” (I, 90). Să fie, în spatele ei, orgoliul? Să fie fascinația? Simpla, instinctiva ipocrizie? Să fie neputința? Lui Cioran îi plac, o declară adesea, „temperamentele agresive și contradictorii, violente și sfâșiate, și care prin excesele lor te stimulează, te descumpănesc. Abulia mea are nevoie de bici” (II, 28). Iată-l aici în ipostaza care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și-ar fi dorit, cinic. Nu-i vorbă, se salvează preferând să se vadă în permanență celălalt. În fond, el este în permanență celălalt. Fața și reversul umoruluitc " Fața [i reversul umorului" Să ne amintim, măcar în trecere, paginile dedicate „ipocriziei” lui Cioran. Fiind, în drumul către adevăr, fatalitate Ă a alienării, inautenticității și suferinței Ă, ipocrizia încarnează experiența chinuitoare a propriei inconsistențe, care o dublează pe aceea a lumii. De aici, nu numai anxietatea, ci și umorul, în fond, atât
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
celălalt. În fond, el este în permanență celălalt. Fața și reversul umoruluitc " Fața [i reversul umorului" Să ne amintim, măcar în trecere, paginile dedicate „ipocriziei” lui Cioran. Fiind, în drumul către adevăr, fatalitate Ă a alienării, inautenticității și suferinței Ă, ipocrizia încarnează experiența chinuitoare a propriei inconsistențe, care o dublează pe aceea a lumii. De aici, nu numai anxietatea, ci și umorul, în fond, atât de puțin bănuit, căci ar contrasta cu demonismul, pe care îndeobște i-l atribuim lui Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care m-a frapat la el cel mai mult” (II, 114). Așadar, sinucidere și umor la Dostoievski. Cât despre Cioran, nu va fi fiind umorul chiar calea de a provoca și de a amâna sinuciderea, înțelegând prin umor fie și ipocrizie, poltronerie?! E, oricum, înțelepciunea lui, adică mijlocul de a rezista pe care-l identifică și la alții. Notează la un moment dat: „T.H., care a făcut patru ani de pușcărie, la întrebarea mea: Cum ai putut suporta? răspunde: Datorită umorului
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Redus la ipostaza unui ins oarecare, Cioran se simte umilit. Deși e în căutarea anonimatului, a dispariției, nu suportă să se știe ignorat. Ar vrea să fie trecut cu vederea, dar abia după ce toți ar ști cine este. E o ipocrizie de care nu se poate elibera și care-l chinuie. Spune la un moment dat: „Voi fi vrând eu să nu mai fiu nimic, dar nu-mi place ca ceilalți s-o ia în serios. Hotărât lucru, nu voi suporta
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
spune la un moment dat. Sau: „Nu mă poate interesa o ființă asupra căreia nu apasă o anume fatalitate” (I, 225). Cum s-a ajuns aici? Nu cumva predestinarea e numai o justificare?! La un moment dat, Cioran își recunoaște ipocrizia sau jocul. Doar că, jucând o anumită imagine pentru ceilalți, mimând chiar pentru sine un rol, Cioran devine finalmente chiar ceea ce neagă. Oricum, mărturisește: „Când ai acumulat eșec după eșec, nu știu să existe un lucru mai avantajos decât să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
al rebelului în tipologia pe care tinde să o configureze acest teatru își manifestă dezamăgirea încolțindu-l în învinuiri pe vanitosul șef de familie. Omul în care crezuse, cu nevoia de modele a adolescenței, nu-i decît un ghem de ipocrizii, lașități, prejudecăți. În intervențiile abrupte ale "ereticului" în blugi e și indignare și amărăciune. Exploziile lui verbale mărturiseau o sfîșiere adîncă, de unde stă să izbucnească un strigăt de deznădejde. Cearta sporește în intensitate, iritarea crește, cînd, deodată, se aud în
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]