2,387 matches
-
zburătoare. Exista de asemenea o ușă scundă care dădea spre un balcon Închis cu sticlă cu vedere spre insula Alcatraz. Noaptea auzea leii de mare de pe pontonul 31 lătrând până nu mai puteau. Lui Cuțu-Cuțu Îi plăcea să le răspundă lătrând, dar se oprea de Îndată ce Esmé Îi spunea să Înceteze. Câteodata Rupert venea În vizită cu tatăl său. El și Esmé nu se mai jucau ca ăia mici enumerând mâncărurile de care le era cel mai dor. Asta se Întâmplase cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
strînge și alte popoare la cei strînși acum din el." 9. "Veniți toate fiarele de pe cîmp, veniți de mîncați, toate fiarele din pădure! 10. Toți păzitorii lui sunt orbi, fără pricepere, toți sunt niște cîini muți, care nu pot să latre; aiurează, stau tolăniți, și le place să doarmă. 11. Totuși sunt niște cîini lacomi, care nu se mai satură. Sunt niște păstori care nu pot pricepe nimic, toți își văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85106_a_85893]
-
au existat niște oameni simpli Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Sau mai simplu: ciobani și plugari, Cărora le plăcea să spună, Seara, în jurul focului poezii ¬- "Miorița" și "Luceafărul" și "Scrisoarea III". Dar fiindcă auzeau mereu Lătrând la stâna lor câinii, Plecau să se bată cu tătarii Și cu avarii și cu hunii și cu leșii Și cu turcii. În timpul care le rămânea liber Între două primejdii, Acești oameni făceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
viețuitoare își iubește puii și ar face moarte de om pentru ei așa că și-au zis dumnealor că în felul acesta populația se va ridica împotriva armatei iar morții vor apărea și în realitate și nu numai în minciunile lor lătrate pe posturi antiromânești, de voci românești a unor români vânduți pe mai puțin de treizeci de arginți, ca alde Tismăneanu, Vlad Georgescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu și alte cozi de topor. Dar după ce praful stârnit de buntul acesta
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
nene struțule, că tot nu auzi ce freamătă în jur, ci doar simți la modul acut loviturile ce ți le dă guvernanții la ... părțile moi. Așa că degeaba îmi răcesc și eu gura să te lămuresc, vorba ceea, caravana trece, câinii latră. Nu-i așa că dacă aș scrie despre politica Ginei Pistol, care a decretat că fericirea provine din goliciunea trupului (poate și a capului, cine mai știe), atunci m-ați citi mai cu atenție. Deci cu Gina Pistol înainte! Fiscul și
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
învelită în zdrențe, ce veghea în singurătate arătura unde curând avea să încolțească grâul. Pretutindeni domnea liniștea. Nu peste mult, însă, din casă ieși în fugă un câine de rasă incertă, doar un pic mai mare decât un cățel, care, lătrând, se năpusti peste arie, către noii veniți; se opri la un pas de cai și imediat, cu o vitejie caraghioasă, începu să alerge înainte și înapoi pe lângă ei, continuându-și micul și conștiinciosul lătrat. Fără să-l bage în seamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
an de când nu te-am mai văzut prin părțile astea. Sunteți în trecere? Ori ați pornit la vânătoare? — Am venit pentru tine, Audbert. La un pas de casă, câinele îi scăpase fetiței și, cu toate că ea îl striga mereu, se repezise, lătrând și mârâind, lângă stăpânul său, care, fără să-și dezlipească privirea de la hun, căuta acum în zadar să-l potolească. Audbert înghiți în sec. — Pentru mine? Și cum aș putea să-ți fiu de folos? într-o clipă, descălecând cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
muncea mult și fără prea mari rezultate ca să doboare un arțar cu securea. Eu, în schimb, culegeam de pe acolo crengile uscate, căci pentru foc merg bine și ele. Mă îndepărtasem puțin, știți, și la un moment dat aud un câine lătrând și strigăte, ca la vânătoare, pe urmă un trosnet de crengi, pe urmă... și pe urmă văd că un băiat iese în fugă din desiș, chiar acolo, la câțiva pași de mine. L-am recunoscut: era fiul unui colon dintr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Aici nu e pe vrute sau nevrute. Cu moartea nu se tocmește nimeni... - Așa-i și nu-i așa, spuse Extraterestrul, privind meditativ pe geam. Se Întunecase de mult. Satul căzuse În letargie. Din când În când, se mai auzea lătrând, ici-colo, câte un câine sau se auzeau voci groase de bărbați Îndemnându-și cu Înjurături vitele să intre În grajd. O lună imensă atârna deasupra satului, poleind acoperișurile cu o lumină rece, Îndepărtată. - La noi, continuă el, e, Într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
vui, transformându-se Într-o pâlnie arămie, care atunci când bătăile clopotului se stinseră se umplu de ciripit de păsări. Abia În acel moment Întregul sat se animă din nou, iar cocoșii Începură să cânte din mii de glasuri cucurigu. Câinii lătrau și ei, găinile cotcodăceau, oarecum vesele, rațele măcăiau și gâștele sâsâiau și ele, scoțându-și gâturile lungi printre ostrețe, Întâmpinând cu gălăgia lor lumea, care acum, nu se știe de ce, În loc să se ducă, se Întorcea de la biserică. De altfel, după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
amar de cale, cum să nu fii obosit?...“ „Atunci, vă rog, culcați-vă“, Îl povățuise cu o voce blândă Mașa. „Mă duc În curte și mă culc... Sigur că pot face și pe câinele. Cum trece unul pe stradă, cum latru. Sigur că da. La noi, acesta nu-i o rușine... Mulți dintre concetățenii mei stau noaptea legați și urlă la lună plină... Primesc o leafă bunicică pentru asta... Sigur că da. Am să latru, cum să nu, dar cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
Cum trece unul pe stradă, cum latru. Sigur că da. La noi, acesta nu-i o rușine... Mulți dintre concetățenii mei stau noaptea legați și urlă la lună plină... Primesc o leafă bunicică pentru asta... Sigur că da. Am să latru, cum să nu, dar cu o singură condiție. Știi care?“, o Întrebase el pe Mașa. Femeia avusese naivitatea să spună nu. „Să-mi atingi vârful nasului cu limba și promit că nu-ți iau nici un bănuț. Și, În plus, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
să nu, dar cu o singură condiție. Știi care?“, o Întrebase el pe Mașa. Femeia avusese naivitatea să spună nu. „Să-mi atingi vârful nasului cu limba și promit că nu-ți iau nici un bănuț. Și, În plus, am să latru pân’ la ziuă... Și la nevoie, Îmi pun și grumazul În lanț. Voi fi câinele tău de pază, de ce nu. Am să mă gudur la picioarele tale și am să ling mâna care mă va mângâia...“ „Lăsați palavrele, Îi spusese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
CAP. Și i-au „lămurit“ atât de bine, Încât după o lună de zile Întreg satul era colectivizat. Dubițele veneau În toiul nopții. Tovarășii intrau dintr-o casă În alta fără să bată la ușă sau la poartă. Dacă-i lătra vreun câine, Îl Împușcau. Împușcaseră nu numai câinii, ci și caii, care urmau să fie Înlocuiți de camioane și tractoare. Îi Întâmpinau bătrânii, copiii și femeile. Aproape toți bărbații plecaseră din sat. Unii se ascunseseră-n pădure. Alții Își căutară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
alte murdării. Că nu degeaba se străduiesc să ajungă toți acolo. Mai Întâi vor scoate tot aurul din ea, apoi vor umple galeriile cu hoituri...“. Satul abia se deștepta din somn, Învăluit În liniște ca-n ceață. Ici-colo se auzea lătrând câte un câine, dincolo, pe cealaltă uliță, mugea o vițică, iar undeva, pe-aproape, intona, parcă În dorul lelii, cucurigu, un cocoș. Mașa continua să stea cu găletușa Între genunchi, gândindu-se mereu la ale ei. Când era mică, Mașa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
și se Închidea În semiîntuneric, mișcată de curent. - Poate găsiți o comparație mai potrivită. - Găsesc, cum să nu găsesc, se Însufleți oaspetele, și gura Începu să-i turuie ca o morișcă: vacă, bou, cap de călugăr, pană de cauciuc, lebădă, lătrat de câine, ceas de buzunar, dinte de hienă, as de treflă, damă de pică, fustă, evantai, genunchi, ciorapi, pantofi, cizmă, pinten, copită de cal, ochi de viezure, șold, sân, gleznă, țigară de foi, oliță de noapte, lighean de bărbierit, cremă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
iar, Încercând să dea frâu liber și să-și golească pieptul de anumite strigăte, de anumite porniri Înflăcărate. La ce echilibru pozitiv se putea ajunge? Era această luptă pătimașă cu totul inutilă? Era și bateria de energie a scopurilor nobile. Lătrând, sâsâind, sporovăind ca maimuțele și scuipând. Dar erau momente când Iubirea părea a fi marele arhitect al vieții. Sau nu erau? Chiar și prostia se putea uneori făuri drept un cadru măreț pentru marile acțiuni. Sau nu se putea? Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
să-și vadă Împlinite, o! În cele din urmă, așteptările hulpave, Înșelate, zgândărite. Cineva urma s-o Încaseze! Da. Iar chipurile negrilor? Aceeași dorință. O altă tabără. Dar la fel. Deși nu se auzea nimic, Sammler avea senzația că ceva lătra În continuu. Apoi Își dădu brusc seama că ceea ce Îi unea pe toți era beatitudinea prezenței. Ca și cum - da - binecuvântați sunt cei prezenți. Sunt aici, și totuși nu sunt aici. Sunt prezenți și În același timp absenți. Prin urmare, așteptau În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
pentru ea cu totul de neînțeles - Sue este înspăimântător de prostuță. O colecție de sentimente mediocre pe două picioare. O femeie a cărei idee de glumă bună este să se strecoare pe lângă cineva într-o zi toridă și să-i latre insinuant la ureche: „E destul de fierbinte pentru tine?“. Acum mai mulți ani, cu mult înainte de incidentul cu spiritualitatea neagră, am avut neșansa să aștept autobuzul o jumătate de oră împreună cu Sue. La un moment dat, s-a întors spre mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2321_a_3646]
-
-și plăcerea în auzul Creței și-l va pune la zid pe Petruș. Mâine se va face dreptate. Nu doar un vis Noapte și un tren auzindu-se de departe, ploaie și frig, mâini înghețate, pași căutându-și cărarea, câinii lătrând și un vânt care părea că mă dezbracă. Spatele mă durea zvâcnind în locul unde CFR-istul mă lovise cu pantoful lui ascuțit. Făcusem blatul și fiindcă n-am vrut să-i plătesc partea care i se cuvenea, voia să mă
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
te mai sclifosi ca un copil răsfățat! — Nu-i adevărat. A Început să se lumineze... cerul are o culoare tare tristă... Și unde mă aflu eu acum s-a distribuit deja laptele și-l aud și pe băiatul cu ziare. Latră și-un cîine... Primul tramvai a și plecat din depou... — Termină cu prostiile! Îți Închid telefonul. — Nu! O să va pară rău pe urmă dacă vă despărțiți de un om În felul acesta... Vreau să mă sinucid. M-am gîndit toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
hainele la spălat, călcat, la boiangeria „Elefant” de pe bulevardul mare, pentru ca în ziua respectivă aceeași oameni să se facă a nu-l vedea”, Mă uit la Rex: - „Tu, n-ai ajuns, îi spun, la o asemenea formă de perfecțiune. Tu latri pe cine ai de lătrat și te guduri pe lângă cel pe care-l știi că-ți vrea binele. Până la ipocrizie mai ai - sunt câteva milioane de ani de dezvoltare (căci așa se cheamă), a spiței tale, care înaintează, după cât se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nu se știe dacă a avut și câtă dreptate a avut - și azi e contestată. Cel mai important pentru Rex rămâne bustul lui Cezar, pe care-l privește, mai totdeauna, cu o curiozitate ciudată, ca pentru prima oară, uneori îl latră, un lătrat semănând a joacă. - „E bustul lui Cezar, explic. Tu nu știi cine a fost Cezar; a trăit cu două mii și ceva de ani în urmă.” - „De ce-l ții aici?” păru să mă întrebe acum când se trezi ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
lipsește ceva din jurnalul în răstimpuri al acelei vremi, ceva care, deși simt că este esențial, sau că a fost esențial, nu-i de găsit, cu toate că n-ar fi trebuit să fie consemnat. Vorbeam, întins, cu mâinile sub cap. Rex latră în curte, cine știe de ce latră, îmi spuneam. Eu îmi răsfoiesc jurnalul, o părere, de jurnal, nu unul propriu-zis, ci sporadic, câte o frântură de zi apoi o părăsire îndelungată, urmând o reluare și iar... E cea mai condamnabilă neglijență
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
al acelei vremi, ceva care, deși simt că este esențial, sau că a fost esențial, nu-i de găsit, cu toate că n-ar fi trebuit să fie consemnat. Vorbeam, întins, cu mâinile sub cap. Rex latră în curte, cine știe de ce latră, îmi spuneam. Eu îmi răsfoiesc jurnalul, o părere, de jurnal, nu unul propriu-zis, ci sporadic, câte o frântură de zi apoi o părăsire îndelungată, urmând o reluare și iar... E cea mai condamnabilă neglijență; dacă aș fi ținut un jurnal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]