18,160 matches
-
axiologică proclamată de finalul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven "Seid umschlungen, Millionen..."? Dar poezia ca atare poate înfăptui și un alt absolut, care este al său propriu, acest lucru ca realizare, pe de o parte, în sensul perfectei logici interne a ideaticei, valoarea acestui absolut crescând cu altitudinea gândirii, cu nivelul spiritual; pe de altă parte, o a doua armonie absolută, cea privitoare la realizarea prozodică. Pindar, Khayyam, Hölderlin, Eminescu, Baudelaire, Tagore exemple de excepție printre multe altele. Bucuria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
rest în eu și non-eu; iar acum egolatria, in nuce atunci, a coborât, în mare parte, de la creier și inimă, deci de la cele două călăuze, la dezordine și impuritate la antipoezie, "mlaștina" prevestită de Eminescu. Totul are loc cu perfectă logică internă a înlănțuirii fenomenelor în evoluția spiritualității și culturii universale. Astfel, nu este simplu hazard că acum are loc invazia predominantă a unei versificări fără prozodie și chiar fără idei, un amalgam inform, incoerent de cuvinte mari cărora cititorul ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sublim. * Nu există hazard, ci numai imposibilitatea de a prevedea și discerne cauzalitatea apariției unui fenomen, factorii și mecanismul produceri sale. Dicteul care se află la originea marii poezii, a marii arte nu este opera hazardului, ci are o perfectă logică, dar care acționează în mod incontrolabil de către rațiunea noastră, este un fulger la care participă o gestație neuronică sau/și transneuronică într-o structură genetică pregătită să-l primească și având rațiuni cosmice de transvaluare superioară a vieții, a naturii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a recrea la un mai înalt nivel lumea. Este o necesitate sacră, unul din cele mai miraculoase fenomene ale Naturii implicând energii cosmice, pentru că orice creație autentică are loc, se justifică în ordinea cosmică. * Să urmărim în unele creații poetice logica viziunilor la diferite momente ale evoluției culturii și la diferite popoare. În problema morții, deși la egipteni domina optimismul conform căruia moartea este întoarcerea acasă în câmpiile Hialou, ale fericirii și "cunoașterii tainei dinapoia tuturor tainelor", în puternic contrast, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în istoria religiilor: zeul dacilor s-a născut în lumea omului, ca urmare a unei transmutații spirituale. Ancestralii noștri și-au creat aici pe pământ dumnezeul și apoi l-au așezat dincolo de stele. Nimic nu este aici hazard, ci perfectă logică a viziunii și faptelor consecutive. Și privitor la Luceafărul: este o întâmplare faptul că Eminescu a fost nemulțumit de capodopera sa, și intenționa să "o modifice și mai ales să-i înalțe cu mult sfârșitul à la Giordano Bruno" ? Sfatul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
un zbor fără oprire către cea mai înaltă treaptă existențială de neatins niciodată. Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe". Nu aflăm această viziune în consonanță cu ridicarea la ceruri a lui Zamolxis ? Care este aici logica, necesitatea internă ? Dorul, această simțire specific românească însemnând aspirația de neistovit către o idealitate care se depărtează mereu și mereu dinaintea noastră, astfel că tensiunea sufletului, a spiritului nostru nu va sfârși niciodată. Este și viziunea poeziei metafizice a lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
zboară gând purtat de dor/ Pân' piere totul, totul".Dincolo de orice hotar. Nu în căutarea hazardului, ci a radicalei libertății spirituale, a transposibilului această extremă a tensiunii metafizice a dorului. Revelația trans-posibilului nu a fost un hazard. A fost în logica metafizică a dorului românesc. Nu hazardul, ci necesitatea unei logici a ecourilor a creat curcubeul care a unit balada genialului păstor vrâncean cu Luceafărul din Țara de Sus. Și ce rol magic al corespunderilor va fi avut în această armonizare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
orice hotar. Nu în căutarea hazardului, ci a radicalei libertății spirituale, a transposibilului această extremă a tensiunii metafizice a dorului. Revelația trans-posibilului nu a fost un hazard. A fost în logica metafizică a dorului românesc. Nu hazardul, ci necesitatea unei logici a ecourilor a creat curcubeul care a unit balada genialului păstor vrâncean cu Luceafărul din Țara de Sus. Și ce rol magic al corespunderilor va fi avut în această armonizare, la mare distanță în timp, muntele sfânt Peon Ceahlăul așezat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
iubirea pământeană dintre Petrarca și Laura. În felul acesta Tizian a putut reuni pe același tablou iubirea sacră cu cea profană, figurând în ambele hipostaze aceeași femeie, iubita din majoritatea pânzelor sale. Și coborând, nu prin hazard, ci cu perfectă logică în Faust, erotica domină în bună parte acțiunea, sacrul apărând în final ca o licență poetică, și nu ca o suiș firesc al întregii piese, terestrul îmbinându-se cu chemarea la munca materială; ca atare, așa cum s-a observat, tragedia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a numirii. Goethe afirma: "poezia este prin ea însăși o trădare". Iar Alain Bosquet: "poetul a vorbit: aceasta este erezia sa". Ambiguitatea poate fi sintactică, semantică, un cuvânt, o secvență a unei poezii inducând idei sau sentimente antitetice sau în ce privește logica internă a poemului, structura sa. Prototip al ambiguității este întrebarea hamletiană, To be or not to be, that is the question cu dezvoltarea sa pe parcursul celebrului monolog, idee reluată dramatic de Eminescu atât în Mortua est !, cât mai ales în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
zeci de tomuri savanții ne-au tot dat. În mână c-un opaiț scrutând pământul mut. Mai mult decât feștila nici unul n-a văzut Și-n bezna cea eternă din nou au înnoptat. "Toată știința noastră cuvinte fără sens". Nici o logică, nici o filozofie nu a pătruns misterul. "Căci neputință-i totul ce-un sân a conceput": Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii, Iar moartea n-o să-i scadă rotundul și splendoarea. Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
definește esența și axiologia poeziei. Un poem are două componente: pe de o parte, ideatica, pe de alta, prozodia, pe structura căreia se dezvoltă ideea poetică. Ideatica este cercul, universul conceptual al unei poezii, care, trebuie să aibă o desăvârșită logică internă, coerența să fie perfectă precum a unui cerc. Iar prozodia, asemenea pătratului din geometrie, trebuie să rezolva la modul ideal armonia care face perceptibilă ideea poetică: figuri de stil, ritm, măsură, rimă. Amintim de asemenea formele prozodice fixe: sonetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în acțiune la rândul său, de aspirația apriorică a spiritului omenesc de transcendere a limitelor, întru atingerea anagogică a libertății spirituale radicale. Această fenomenologie are loc, de pildă, în Luceafărul: în contextul unei armonii prozodice de excepție și a perfectei logici interne a desfășurării ideii poetice, are loc conflictul acut dintre ceresc și pământesc, finit și infinit, vremelnicie și vecinicie, creat și increat. Dar mai mult încă, Eminescu a fost nemulțumit de capodopera sa, mai ales de finalul din forma publicată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mod aparent straniu, cu cât poemul este mai perfect construit, cu atât mai liberă este ieșirea din eul-în-lume, dezmărginirea, dizolvarea în indefinisabil. Iată acest ideal în poezia Eleusis, pe care Hegel o dedică prietenului său Hölderlin, poem cu o perfectă logică internă a drumului suitor de la complicitatea finitudinilor vieții de rând o temniță cu grijile, dorințele, speranțele sale la radicala eliberare: În juru-mi, în mine sălășluiește pacea. Grijile oamenilor, ce nu obosesc niciodată, dorm. Ele îmi dau libertate și răgaz. Mulțumescu-ți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în viață. Intenția lui Eminescu de "a modifica Luceafărul și a înălța cu mult sfârșitul à la Giordano Bruno" (ms. 2257, f. 4291), arată că pentru poet, finalul capodoperei sale în forma apărută, și anume, starea înghețată, era nesatisfăcător, fără logică internă. Pentru că încremenirea este moarte, iar viul este mișcare. Suferința lui Hyperion era metafizică, era viață spirituală dureroasă. * Tema celui mai profund dintre pictori, Rembrandt, este suferința. Starea filozofică a suferinței a creat arta lui Van Gogh, încheiată cu tabloul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
al imposibilului fabulos. Poetul este cel care rămâne în starea de har a copilului. Arta este primul copil al frumuseții omenești, al frumuseții divine. Al doilea copil este religia, sunt zeii, afirma Hölderlin. Armonia Constituită din triada melodicitatea, metrica și logica internă armonia dezvoltă virtuți sine qua non pentru ființa unui poem. (Baudelaire considera obligatorie și rima "Cel care nu știe să rimeze, nu est un bun poet"; dar există mari poezii, fără rimă, dezvoltând în schimb o metrică deosebit de rafinată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
demonstrație a neputinței valorice. Prin urmare, iată pericolul pentru regina culturii Poezia: nu doar desființând orice regulă prozodică ritm, măsură, rimă, acestea reflectând nevoia ontologică apriorică a omului de armonie astfel că dintotdeauna poezia este cânt, ci mai ales, ignorând logica internă a ideaticei factor sine qua non pentru opera de artă, cu înșiruirea de imagini, asocieri incongruente de cuvinte, precum aruncarea la întâmplare de forme și culori în tablourile lui Pollock (happening art). Poemul se transformă într-o proză versificată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
versul lui Bruno, " Sunt de ajuns valurile oceanului să stingă ardoarea acestor flăcări?" este analog celor din Odă (în metru antic) eminesciană: "Focul meu a-l stinge nu pot / Cu toate apele mării". În lumina viziunii lui Giordano Bruno, urmărind logica mersului ascendent al eliberării radicale posibile, în Luceafărul, sinele eminescian urma să părăsească hipostazele ontice cu putință a fi experimentate în lumea polarității pământ-cer, și după depășirea focului heraclitian, teluric, avea să se petreacă și depășirea focului înghețat, astral din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Cuprins Poezia a treia stare 5 Poezia orfică 12 Fenomenologia creației poetice 23 Mărturii 23 Creatorul primește fulgerul 28 Mecanismul dicteului 31 Ochiul transcendental 34 Poezie și filozofie 45 Fenomenologia receptării poeziei 51 Armonia‚ condiția ontologică a lumii umane 51 Logica internă 53 Armonia prozodică 55 Interacțiuni cu logica internă 55 Eliberarea metafizică 61 Lectura cosmică a poemului 65 Homo cosmicus. Uomo universale 67 Cosmicul în creațiile de artă 67 Stare poetică și deschidere vizionară 77 Poezia și absolutul 86 Bucuria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
12 Fenomenologia creației poetice 23 Mărturii 23 Creatorul primește fulgerul 28 Mecanismul dicteului 31 Ochiul transcendental 34 Poezie și filozofie 45 Fenomenologia receptării poeziei 51 Armonia‚ condiția ontologică a lumii umane 51 Logica internă 53 Armonia prozodică 55 Interacțiuni cu logica internă 55 Eliberarea metafizică 61 Lectura cosmică a poemului 65 Homo cosmicus. Uomo universale 67 Cosmicul în creațiile de artă 67 Stare poetică și deschidere vizionară 77 Poezia și absolutul 86 Bucuria poeziei 94 Celebrarea bucuriei de a trăi 94
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de pisc și undă care nu apare pe nici o hartă. Da, e adevărat. Un fel de Groapă a Marianelor neștiută geografilor și navigatorilor, unde vasul nu dispare, ci stă doar în loc, laolaltă cu echipajul nedumerit de această bizarerie de dincolo de logica busolei. Nu are nume, longitudine și latitudine, nu are nici măcar climă, floră și faună. E un loc anost, imposibil de reperat, unde nu e bine să te întorci, așa cum nu e bine nici să ți-l aduci aminte, odată ce-
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
aia mare, toată, neîncălzită. Știi cum, după ce vezi un loc, mult timp după ce l-ai văzut prima oară, ți se pare mult, mult mai mic, mai puchinos? Mie casa aia mi s-a părut la fel de mare. La fel de lipsită de orice logică. O casă mare și rece. Am găsit o femeie mică, micită, toată numai pomeți și încheieturi descărnate, înfofolită în pături, cu un tub care-i ieșea din gât. Era singură. Se uita la un film cu Katharine Hepburn. Alb-negru. Cu
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
la piept, întocmai cum proceda în copilărie... Ratase momentul și, deși își dorea cu adevărat apropierea, ezita să o facă. Dintr-o dată, Lupino își aminti străfulgerat: Dar, domnule, n-am înțeles nici atunci și, crede-mă, nici acum nu găsesc logica mișcării tale: ai mers atîta amar de drum să o cauți pe mama; ai răscolit ținuturi neumblate, ai interpelat animale necunoscute. Apoi, dintr-o dată, ai hotărît să te întorci exact de unde ai plecat. Ești bun să-mi explici de ce ai
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
nu este prea ușor. Metoda mea polițistă, observ, nu a fost eficientă. Poliția a fost creată ca răspuns la o necesitate socială, și mi-e teamă că eu creez necesitatea din cauza poliției... Ar fi prea de tot, ar fi împotriva logicii... Să vorbești despre un om care nu există prin nimic, iată un lucru cel puțin curios! Când se discută despre unul care în mod sigur este incapabil de a făptui ceva anume, de obicei exclami: „- Ți-ai găsit omul!” Mai
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]
-
atât mai prezente, presante, prizante, precante, pre..ante! - coji de timp mestecate și scuipate în rigola goliciunii universale: vreau, nu vreau, te iubesc, să facem ceva!, ajunge!, acasă, tu ești soția mea!, tu ești soția mea?, jos războiul!, există o logică..., există o logică?, este drept dacă..., personalitatea? unica religie!, Dumnezeu este Omul!, nu renunța!, da, adaptarea..., trăiește-ți clipa!, Goethe?, nu aștepta sfârșitul: vine oricum... Sfârșitul... Hm! Mă trezesc vorbind de unul singur... Semn rău! „Care sfârșit, tovarășu' Guță? Cel
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]