2,406 matches
-
potrivit gândirea mai bine la dogmele noii tendințe de gândire creștină. A fost o corecție făcută în acord cu concepția conform căreia sufletul universal încetează să se mai manifeste ca un principiu de reîncarnare. Cel Atotputernic, care domnește asupra celor lumești, este Dumnezeu. El domnește prin Verbele folosite, cu care a creat materia și timpul. Bunătatea și justețea dumnezeiască sunt infinite, răutatea este terestră, proprie doar ființei umane. Sf. Augustin și-a manifestat de la început interesul față de problema păcatului originar. Psihologia
by MIHAI -IOSIF MIHAI [Corola-publishinghouse/Science/970_a_2478]
-
cu acest fetiș se acceptă ca faptelor reale să li se să poată substitui cuvinte, ca prin jonglarea cu aceste cuvinte să se poată reclădi cele necesare, totul într-o lume suprapământeană, ca loc de desăvârșire și împlinire a nevoilor lumești. În acest sens, metodologia de gândire proprie ordinii scolastice a constituit o pildă de excepție pentru modul în care pot fi preschimbate faptele în idei, pentru felul în care, făcând apel la logică, cunoștințele științifice despre adevăr se pot converti
by MIHAI -IOSIF MIHAI [Corola-publishinghouse/Science/970_a_2478]
-
i-a fost permis să devină Dumnezeu, să ia locul sfinților din scrierile biblice sau din cultura bisericească. El este cetățeanul anonim (comunist) din Cetatea Soarelui a lui Tommaso Campanela (1588-1639), unde forța dumnezeiască din Ceruri, de reglementare a rânduielilor lumești, a relațiilor cu natura și semenii, a fost înmânată pe Pământ statului național, reprezentanților acestuia. A fost soluția prin care teoria marxistă a desăvârșit ideea unei mai vechi utopii, a împăcării ordinii bisericești a credinței creștine cu statul național modern
by MIHAI -IOSIF MIHAI [Corola-publishinghouse/Science/970_a_2478]
-
Iertat prin intervenția zeiței Venus, este lăsat iarăși slobod, dar orb, printre oameni. Este o alegorie, adăpostind în subsidiar o temă îndrăgită în secolul al XVIII-lea, mai ales de literatură franceză - renunțarea la voluptățile vinovate și la toate deșertăciunile lumești și regresiunea în mijlocul naturii, într-un mediu pastoral, simplu și neprihănit. Descrierile de natură sunt făcute în maniera sentimentală sau preromantica. Fiind judecător la Fălticeni, G. e trimis în 1833, „cu a slujbii datorie”, pe valea Suhăi, a Sabasei și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287160_a_288489]
-
ar trebui să fie un sanctuar, așa mai scria, și că nimeni nu are nevoie să știe chiar totul. Ceea ce, dacă stai să te gândești, e de bun-simț. Așa că în ultimul timp am filtrat la greu. Toate lucrurile astea obositoare, lumești, cum ar fi... de pildă, facturile pentru cardurile de magazin, prețul exact pe care l-am dat pe niște pantofi... Și, știți ceva, cred că teoria e beton, pentru că relația noastră parcă n-a mers niciodată atât de bine. Pun
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Știi bine că ai. — Am bunuri mobile și imobile, spune Luke. Am o firmă. Dar asta nu e același lucru cu a avea bani. — Mă rog. Îmi flutur mâna în aer, impacientată. Și urmează să ne căsătorim. Și „toate bunurile lumești“, într-un fel, o să... Mă opresc cu grijă. — ... fie și ale mele. — Așaaa. Și? — Deci, prin urmare... dacă eu ți-aș cere niște bani, mi i-ai da? — Cred că da. Cât anume? — Îhm... o sută de mii de dolari
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
a vieții spirituale, pe care ei o trăiesc. În nici un caz nu pot face acest lucru preoții burtoși, cari pipă, fie ei chiar savanți, ci preoți asceți. Precum nici punerea la punct a vlădicilor vanitoși și îmbuibați cu toate plăcerile lumești n-o pot și n-o vor face asesorii lor consistoriali. De aceea când eu îți cer acest lucru, îmi dau seama ce-ți cer. În nici un caz favor. Căci pentru mine nu există altul mai mare decât acesta pe
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
revenirea la normal; Căpitanul ne învață: Ai căzut! Te ridici, plătești și mergi, cu fruntea sus, mai departe. Respectul pe care îl datorăm acestor oameni va fi afirmativ, văzând efortul lor pentru revenire. Se poate totuși ca roși de patimile lumești, orgolii, interese, pierderea credinței în biruința legionară, neputințele vârstei, revenirea lor să nu mai aibă loc sau să vină prea târziu. Oricum, bilanțul vieții unui legionar se face în ultima clipă a existenței sale, când se poate ridica chiar până la
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
unde lucurile și evenimentele se pot întâmpla. Prin urmare, natura reprezintă posibilitatea și puterea actului. Arta nu poate să fie diferită lumii în executare, ci este diferită prin idealitatea sa, de aceea înțelegerea operei de artă implică înțelegerea mersului lucrurilor lumești. 1. Ideea de operă de artă Orice încercare de înțelegere a operei de artă pleacă de la înțelegerea conceptului de artă în general. Înțelegem printr-un obiect de artă acel obiect ce are proprietățile caracteristice artei, iar prin obiectul estetic, obiectul
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
apelează la das Ereignis 7 (evenimentul) sau ceea ce se întâmplă, ceea ce apare. Înțelesul ființei nu poate fi descoperit decât prin das Ereignis ce desemnează apropierea tuturor existențelor lumii ce se definesc numai prin intermediul contactului dintre ele formând, astfel, o armonie lumească. În același timp, ereignen, construit din prefixul er cu adjectivul eigen, este lispsit de istoricitate. Heidegger face referire la verbul eräugnen (ceea ce se află înaintea privirii) adică ceea ce (se) artă (Auge). Adevărul este ceea ce se arată, ceea ce este evident, deschizând
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
extsă într-o dinamică în care fiecare depinde de fiecare, iar arta există ca sursă a lor, atunci arta îndemnă artistul să producă obiectul de artă. Doar astfel opera există în lume, ea este considerată ca un eveniment în contextul lumesc de care ea aparține. Opera de artă are o proprietate universală și nu rămâne în sfera artistului ca obiect dependent. În acest sens, Heidegger apelează la cercul hermeneutic pentru a arăta estența operei de artă și pune problema paradoxului următor
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
culturale. Acest proces este posibil doar prin intermediul contemplației care definește, totodată, și existența operei de artă ca obiect autonom în propria-i istoricitate. Prin intermediul simbolului, arta este o parte a lumii, în timp ce, prin intermediul imaginii, arta se deosebește de ceea ce este lumesc. Existența operei de artă este o existență specială ce presupune un mod specific de abordare a artei: suplinirea cercetării ontologice prin intermediul unei epistemologii care să evidențieze funcționalitatea tropilor artei. 1.1. Opera de artă între experiență și produs În cursul
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
de la spațiul real la spațiul ficțional. Totodată hiperbola ajută prin intermediul analogiei vizuale la întărirea sau slăbirea pasiunilor, adică la lărgirea impresiilor sensibile survenite în urma contemplării unei opere de artă. În cadrul picturii hiperbola poate fi întâlnită la Hieronymos Bosch - Grădina plăcerilor lumești sau la G.G. Marquez - Un veac de singurătate. Imaginea funcționează în cadrul acestor opere ca impulsuri ce au ca scop evidențierea sentimentelor și a terorii. Orice formă de sentiment este dusă la extrem făcând din lector sau privitor un aliat al
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
se trece din real în fantastic, din existent în posibil. Opusă hiperbolei este litota care constrânge conținutul artistic și înțelesul său. Atât hiperbola cât și litota pot funcționa împreună în opera de artă, așa cum se întâmplă în cadrul picturii Grădina plăcerilor lumești: figurile mici ilustrează viața insignifiantă a omului, o viață ce apare hiperbolată. O lucrare care exprimă mai bine conlucrarea dintre hiperbolă și litotă sunt desenele lui Pieter Bruegel cel Bătrân ce reprezintă cele șapte păcate capitale: personajele minuscule sunt simboluri
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
zeul și își dovedește măsura artei sale contemplative în maniera de actualizare a unui potențial care poate stârni invidia guvernatorilor celești, pentru care există nenumărate avatare și întrupări, și care este departe de anatema paulină care vedea în "înțelepciunea cea lumească" un echivalent smintitor al lipsei de smerenie duhovnicească. Luminile științei au demonstrat de-a lungul istoriei că angajamentul omenesc pentru cauza adevărului face față și celor mai aspre judecăți întoarse către sinele unei stări ontologice defavorizate și că a reflecta
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
spre originar consemnează desfacerea înceată a imaginii ființei definite, până în posibilul nedefinit al facerii sale, al prefacerii în care nimic nu este, ci stă să fie, precum în desfacerea arborelui văzut de aproape, imagine desființată ea însăși, a putrezirii aparenței lumești și a descompunerii în elementar. Dar ceea ce se desface e aparența deja-făcutului, ființa sustrasă posibilelor sale prefaceri, înghețată în statica formală a creatului. Descoperirea originii pre-creatoare se însoțește cu dorința dezidentificării și a cufundării în somnul firii materne de dinaintea trezirii
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
privește natura din perspectiva departelui, printr-un fel de despărțire de obiectualitatea obiectului, înălțând neînțelesul la rang de taină, astfel încât natura poetizată, în-depărtată devine "arhipoetică"20. De adăugat că, în ultimele versuri citate, îndepărtarea nu înseamnă doar simplă desprindere de lumesc, ci luminarea acestuia dinspre esența sa încă neajunsă la manifestare și, în plus, reprezentare speculară a ceea ce nu e reprezentabil prin sine, adică un act conștient de estetizare a naturii 21. Depărtarea aceasta nu e statică, ci fremătătoare, vie, o
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
spune altfel? Căci gândul poetic - înflorit în dor mistuitor - este simțire cardiacă, puls cordial ce deschide noua vedere străfulgerată de iubire și noua rostire fără de cuvinte. Afectare ce nu exclude detașarea ci, dimpotrivă, o presupune, căci dezlegarea de aparența acțiunii lumești leagă de semnificația supra- lumească a lucrurilor, astfel încât nu e vorba de indiferență ori dezinteresare, ci de o detașare luminată, revalorizantă și afectuoasă față de singura legătură care dezleagă, legătura desăvârșirii (Col. 3, 14). Pe această culme a detașării iubirea nu
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
înflorit în dor mistuitor - este simțire cardiacă, puls cordial ce deschide noua vedere străfulgerată de iubire și noua rostire fără de cuvinte. Afectare ce nu exclude detașarea ci, dimpotrivă, o presupune, căci dezlegarea de aparența acțiunii lumești leagă de semnificația supra- lumească a lucrurilor, astfel încât nu e vorba de indiferență ori dezinteresare, ci de o detașare luminată, revalorizantă și afectuoasă față de singura legătură care dezleagă, legătura desăvârșirii (Col. 3, 14). Pe această culme a detașării iubirea nu are un obiect asupra căruia
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
trup și lumină? Imaginea originară ce răsare epifanic în centrul poemului este obârșie a iubirii creatoare și cântec al Cuvântului de deasupra cuvintelor. Imagine a veșniciei care subîntinde în legănarea armoniei sale tot ce e curgere și petrecere a celor lumești: Dar veche veșnicia, înconjoară din târziu.../ Nemărginitul se înstelează argintiu,/ Singură clipa fugind, rămâne vis viu". Din nou, precum întunecimea ce aripează alb, nelimitatul propune o imagine ambivalentă. Deși lipsit de orice determinație a existenței lumești și, ca atare, în
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
și petrecere a celor lumești: Dar veche veșnicia, înconjoară din târziu.../ Nemărginitul se înstelează argintiu,/ Singură clipa fugind, rămâne vis viu". Din nou, precum întunecimea ce aripează alb, nelimitatul propune o imagine ambivalentă. Deși lipsit de orice determinație a existenței lumești și, ca atare, în imposibilitatea de a da ceva de văzut în vreo formă aparițională, nelimitatul strălucește prin sine. Nu își abandonează dimensiunea de invizibilitate ce-i e definitorie, dar o aduce la manifestare, începe să semnifice și să spună
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
e nimic de văzut, dar fața schimbată a lumii apare proiectată pe ecranul interior, imagine răsfrântă în transparența adâncului. Cu ochii închiși se vede adevărat, se vede adevărul care se pune în vedere 26. Dacă în ochii deschiși dispariția aparenței lumești se deschide spre "nesfârșitul seninului curat", în ochii închiși apare posibilul imposibilului, al inimaginabilului, adevărul care se dă pe față, trece prin fața transparentă a imaginii. Epifania ca dia-fanie Epifania unui astfel de posibil inimaginabil ne întâmpină în poemul Norul 27
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
văzut ca "o cetate a timpului", a sui în "cetățuia" cerească - "această cetățuie în suflet", cum o numește Eckhart, "în care Dumnezeu este incandescent și arzând cu întreaga sa bogăție și minunăție"47 - înseamnă a te goli de toate cele lumești pentru a nu lăsa decât golul inimii în calea luminii ce trece și strălucește. "Suișul inimii"48 presupune nu doar exercițiul ascetic al demundaneizării, ci și al desensibilizării; datele perceptive nu mai înregistrează spectacolul multiform al lumii părăsite; simțurile sunt
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
A fi uitat înseamnă a fi neluminat, a nu mai fi în lumina gândului cuiva. Dar aici suprema uitare - cea divină - e părăsirea absolută, ca și cum natura omenească ar fi lăsată să-și ispășească singură, fără putință de mântuire, păcatul existenței lumești 13. Uitarea însă e gândul însuși, paradoxala conlucrare dintre ceea ce nu mai e în prezentul percepției imediate și un cogitabil care, imprezentabil fiind, doar așa este: gândit în absență, în inteligibilul sensibil al unei prezențe. Dacă gândul acesta devine trup
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
păreau morminte/ lucruri și așezăminte/ dinăuntru, din afară/ tăinuind vor lumina" (s. n.)29. Înainte de a zăbovi asupra ultimei imagini, să spunem că noul început convertește pe cele ce nu (mai) sunt la ființă; cele ce par pentru totdeauna moarte (apariției lumești, ca și lucrurile imaginate sau tematizate, pe scurt: voalate) se ridică transfigurate la viață 30. Precum sufletul descoperit, ele se văd nu așa cum sunt în lume, drept apariții dispărânde ale faptului de a fi, ci ca semne ale invizibilului în
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]