1,387 matches
-
problemă de subinvestiții, lipsă de inovație, imobilitate a muncii și mediocritate managerială. Dar, odată ajuns În funcție, el și succesorii lui au părut incapabili să facă ceva pentru a opri declinul. În timp ce industria germană moștenise toate avantajele schimbărilor aduse de nazism și de război, industriile tradiționale și necompetitive ale Marii Britanii moșteniseră stagnarea și o profundă teamă de schimbare. Industria textilă, mineritul, construcțiile navale, industria energetică și siderurgică aveau toate nevoie de restructurare și retehnologizare În deceniile de după război; Însă, așa cum au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
caracterizeze Întunecații ani ’70. Dacă radicalii italieni din anii ’60 puteau fi acuzați că uitau prin ce trecuse Italia, În Germania Occidentală lucrurile stăteau exact invers. Până În 1961, generația postbelică a Învățat că vinovat de război și de Înfrângere era nazismul, Însă aspectele lui cu adevărat monstruoase erau sistematic ocultate. Procesul lui Adolf Eichmann, desfășurat la Ierusalim În 1961, urmat În perioada 1963-1965 de așa-zisele „procese Auschwitz” din Frankfurt, au atras Într-un târziu atenția publicului german asupra crimelor regimului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a responsabilității. Intelectualii vest-germani au Îmbrățișat ideea cu Însuflețire. Scriitori, dramaturgi și cineaști consacrați - Günther Grass, Martin Walser, Hans-Magnus Enzensberger, Jürgen Habermas, Rolf Hochhuth, Edgar Reitz, toți născuți Între 1927 și 1932 - s-au concentrat asupra acestui eșec În Înțelegerea nazismului. Dar un grup de intelectuali mai tineri, născuți În timpul războiului sau imediat după aceea, au adoptat o poziție mai severă. Neavând o experiență directă a ceea ce se Întâmplase Înainte, ei blamau nu atât nazismul, cât Republica de la Bonn pentru toate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
concentrat asupra acestui eșec În Înțelegerea nazismului. Dar un grup de intelectuali mai tineri, născuți În timpul războiului sau imediat după aceea, au adoptat o poziție mai severă. Neavând o experiență directă a ceea ce se Întâmplase Înainte, ei blamau nu atât nazismul, cât Republica de la Bonn pentru toate păcatele Germaniei. Astfel, pentru Rudi Dutschke (născut În 1940), Peter Schneider (1940), Gudrun Ensslin (1940) sau mai tinerii Andreas Baader (născut În 1943) și Rainer Werner Fassbinder (1945), democrația postbelică din RFG nu constituia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Efectul era că, pentru copiii lor, ei nu reprezentau nimic. Realizările lor materiale erau pătate de moștenirea morală. Dacă a existat vreodată o generație a cărei revoltă pornea realmente din refuzarea a tot ceeea ce reprezentau părinții - tot: mândrie națională, nazism, bani, Vest, pace, stabilitate, lege și democrație -, aceștia erau „copiii lui Hitler”, radicalii vest-germani din anii ’60. În ochii lor, Republica Federală degaja suficiență și ipocrizie. Mai Întâi a fost afacerea Spiegel. În 1962, cel mai mare săptămânal german publicase
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mirare, așadar, că În ciuda resentimentelor față de „generația Auschwitz”, tinerii germani din anii ’60 nu erau foarte preocupați de Holocaust. Ca și părinții lor, ei erau jenați de „chestiunea evreiască”. Preferau să solicite cursuri universitare despre Faschismustheorie, ocultând dimensiunea rasistă a nazismului și subliniind mai degrabă legăturile sale cu producția capitalistă și puterea imperială - care făceau legătura cu Bonn și Washington. Adevăratul „aparat represiv de stat” erau lacheii imperiali de la Bonn; victimele erau cei care se opuneau războiului american În Vietnam. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Reich și alți teoreticieni germani care au scris despre reprimare politică și sexuală, mediile radicale din Germania (și Austria sau, cel puțin, Viena) exaltau nuditatea, amorul liber și educația antiautoritaristă. Faimoasele nevroze sexuale ale lui Hitler erau cauza directă a nazismului. Încă o dată, unele cercuri vehiculau o analogie stupefiantă Între victimele de origine evreiască ale lui Hitler și tineretul anilor ’60, martirizat de regimul sexual represiv al părinților. Kommune 1, o microsectă maoistă care promova agresiv promiscuitatea-sexuală-caeliberare, făcuse să circule În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
drept partizani ai prezentului: Antigone moderne În luptă cu propriile conștiințe și cu represiunea politică. Ca și alte filme germane contemporane, Deutschland im Herbst etalează un considerabil talent artistic În prezentarea Germaniei de Vest drept un stat polițienesc, Înrudit cu nazismul cel puțin În apetența-i (deocamdată ascunsă) pentru oprimare și brutalitate. Horst Mahler, un terorist cuprins oarecum de remușcări, aflat pe atunci În Închisoare, explică În fața camerei de luat vederi că apariția unei opoziții extraparlamentare În 1967 a fost „revoluția
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost „revoluția antifascistă” care nu s-a Întâmplat În 1945. Adevărata luptă cu demonii naziști ai Germaniei era continuată așadar de tinerii radicali În ilegalitate - deși cu metode frapant de naziste, paradox pe care Mahler Îl trece sub tăcere. Relativizarea nazismului, implicită În Deutschland im Herbst, devenea absolut explicită În apologiile intelectuale aduse terorii anticapitaliste. După cum explica În 1985 filosoful Detlef Hartmann, „putem Învăța din legătura evidentă dintre bani, tehnologie și exterminare În Noua Ordine a imperialismului nazist... (cum) să ridicăm
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Detlef Hartmann, „putem Învăța din legătura evidentă dintre bani, tehnologie și exterminare În Noua Ordine a imperialismului nazist... (cum) să ridicăm vălul ce maschează tehnologia exterminării civilizate În Noua Ordine de la Bretton Woods”. Acest derapaj facil - ideea că asemănările dintre nazism și democrația capitalistă sunt mai importante decât deosebirile și că germanii erau În ambele cazuri niște victime - explică insensibilitatea stângii radicale germane față de soarta evreilor. Pe 5 septembrie 1972, organizația palestiniană „Septembrie Negru” a atacat echipa israeliană la Jocurile Olimpice de la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
spună, subiectul uman al cunoașterii și materia sa textuală. Pentru specialiștii În Heidegger sau Carl Schmitt (al cărui realism istoric atrăgea atenția cercetătorilor În domeniul relațiilor internaționale), interesul acesta era cel puțin ciudat. La urma urmei, ambii erau identificați cu nazismul - Heidegger În mod explicit, fiindcă acceptase o catedră sub regimul național-socialist. Însă noua tendință de a critica optimismul ideii de progres, fundamentele raționalismului luminist și efectele sale politice și epistemologice a creat o afinitate Între criticii modernității și progresului tehnologic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
amenințați de hoardele de „criminali”, „drogați” și alte „drojdii ale străinătății” care le invadau acum patria. Pentru a evita o ciocnire cu legea, Haider s-a abținut de la orice gest care l-ar fi făcut să pară un nostalgic al nazismului. Cel mai adesea, austriacul Își dezvăluia prejudecățile (ca și Jean-Marie Le Pen) În mod indirect - de pildă, orice lucru supărător În viața publică era ilustrat de oameni ce erau, Întâmplător, evrei. Dar țintele predilecte, pentru el și suporterii lui, erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
națiunii. Însă evreii, deportați pe motive rasiale, și nu politice, nu puteau fi folosiți În acest scop. În orice caz, Charles de Gaulle (ca și Churchill) era suspect de orb la specificul rasial al victimelor lui Hitler, preferând să Înțeleagă nazismul În contextul militarismului prusac. La Nürnberg, pe procurorul francez François de Menthon l-a deranjat conceptul de crime Împotriva umanității (preferând formula crime Împotriva păcii) și pe parcursul procesului nu s-a referit deloc la deportarea sau uciderea evreilor 1. Trei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1962, zece landuri vest-germane au anunțat că istoria anilor 1933-1945 - inclusiv exterminarea evreilor - urma să devină un subiect de studiu obligatoriu În toate școlile. Presupoziția emisă de Konrad Adenauer după război s-a văzut infirmată: pentru sănătatea democrației germane, amintirea nazismului trebuia nu Îngropată, ci menținută trează. Iar atenția se Îndrepta tot mai mult asupra genocidului și „crimelor Împotriva umanității”, În locul „crimelor de război”, cu care fusese asociat până atunci național-socialismul. O nouă generație Începea să descopere natura și amploarea atrocităților
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a demonstrat „ciocnirea dintre istorici” din anii ’80. Unii savanți conservatori, printre care venerabilul (până atunci) istoric Ernst Nolte, au contestat faptul că Hitler, mișcarea și crimele lui trebuie tratate drept fenomene unice și sui generis. Pentru a putea Înțelege nazismul, insistau ei, trebuie să Îl plasăm În contextul său temporal și spațial. Conform lui Nolte, ascensiunea național-socialismului și manifestările lui cele mai grotești erau În primul rând o replică la bolșevism: ele urmau și, Într-o anumită măsură, imitau exemplul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Nolte, ascensiunea național-socialismului și manifestările lui cele mai grotești erau În primul rând o replică la bolșevism: ele urmau și, Într-o anumită măsură, imitau exemplul și amenințarea reprezentate de Lenin și urmașii săi. Acest lucru nu șterge crimele nazismului, argumenta Nolte Într-un articol celebru publicat În Frankfurter Allgemeine Zeitung În iunie 1986, Însă fără precedentul bolșevic ele nu pot fi explicate complet. Sosise momentul ca epoca nazistă să fie reconsiderată, situând Holocaustul În contextul mai larg al genocidelor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai larg al genocidelor din epoca modernă. Cea mai importantă reacție la poziția lui Nolte a venit de la Jürgen Habermas, care - asemenea lui Enzensberger, Günter Grass și alți membri ai „generației sceptice” - era suficient de bătrân pentru a-și aminti nazismul și, ca atare, extrem de suspicios față de orice Încercare de a „limita” responsabilitatea germanilor. E un nonsens, i-a răspuns Habermas lui Nolte: esența nazismului este că el nu poate fi „situat” sau „istoricizat” - exact asta este tentația căreia nici un german
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Günter Grass și alți membri ai „generației sceptice” - era suficient de bătrân pentru a-și aminti nazismul și, ca atare, extrem de suspicios față de orice Încercare de a „limita” responsabilitatea germanilor. E un nonsens, i-a răspuns Habermas lui Nolte: esența nazismului este că el nu poate fi „situat” sau „istoricizat” - exact asta este tentația căreia nici un german nu mai are dreptul să Îi cedeze vreodată. Crima nazistă - crima germană - era unică: unică prin amploare, unică prin ambiție, unică prin profunzimea răului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu aștepta mare lucru de la austrieci. Raportarea lor senină la istoria recentă (la sfârșitul anilor ’90, aproximativ doi din cinci austrieci tot mai credeau că țara lor fusese mai curând victimă decât complice a lui Hitler, iar 43% considerau că nazismul „avea părți bune și părți rele”) nu făcea decât să confirme prejudecățile lor și ale altora 8. Elveția Învecinată reprezenta un caz cu totul diferit. Timp de 40 de ani, Elveția se bucurase de indulgență generală datorită poziției sale din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
memoria colectivă. Nu prin minimalizarea ororilor și crimelor războiului - dimpotrivă, ele erau amintite permanent În retorica oficială și păstrate cu sfințenie În memoriale și cărți de istorie. Doar că evreii erau omiși. În Germania de Est, unde povara responsabilității pentru nazism era pusă integral În cârca urmașilor lui Hitler din Germania de Vest, noul regim a plătit reparații nu evreilor, ci Uniunii Sovietice. În manualele din RDG, Hitler era un instrument al capitaliștilor monopoliști, care Își urmăreau interesele afaceriste pe scară
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dintre fosta matrice sovietică și posesiunile ei imperiale. Toate aceste țări aveau resentimente față de subaprecierea de către comunitatea internațională a suferințelor și pierderilor lor din trecut. Cum rămânea cu victimele Gulagului? De ce nu fuseseră despăgubite și comemorate asemenea victimelor și supraviețuitorilor nazismului? Cum rămânea cu milioanele de oameni pentru care opresiunea nazistă din timpul războiului se transformase În opresiune comunistă postbelică, fără vreo cezură perceptibilă? De ce atât de puțin interes din partea Occidentului? Dorința de a nivela trecutul comunist și de a-l
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Reinhard Heydrich la Praga, În 1942) să participe la festivalul de la Karlovy Vary, pe motiv că includea secvențe „inacceptabile” cu cehi demonstrând În sprijinul regimului nazist. Odată cu această reașezare a memoriei În Europa de Est postcomunistă, tabuul comparației dintre comunism și nazism a Început să se năruie. Politicienii și savanții au Început chiar să insiste asupra unor astfel de paralele. În Occident, juxtapunerea a rămas controversată. Problema nu o constituia comparația directă dintre Hitler și Stalin: natura monstruoasă a celor doi dictatori
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu o constituia comparația directă dintre Hitler și Stalin: natura monstruoasă a celor doi dictatori nu mai era contestată acum de nimeni. Dar sugestia că Însuși comunismul - Înainte și după Stalin - ar trebui plasat În aceeași categorie cu fascismul și nazismul avea implicații incomode pentru trecutul Occidentului, și nu numai În Germania. Pentru mulți intelectuali vest-europeni, comunismul era varianta eșuată a unei moșteniri progresiste comune. Pentru cei din Europa Centrală și de Est, el reprezenta o aplicare mult prea reușită a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și așa trebuia să rămână În memoria posterității. Poate că Europa era unită, Însă memoria europeană rămânea profund asimetrică. Europa de Vest a rezolvat problema amintirilor neplăcute bătându-le literalmente În cuie. La Începutul secolului XXI, plăcile, muzeele și memorialele dedicate victimelor nazismului Împânziseră Europa Occidentală, de la Stockholm la Bruxelles. Câteva, cum am văzut, erau versiuni Îmbunătățite sau „corectate” ale monumentelor existente; multe erau noi. Unele aspirau deschis la o funcție pedagogică: Memorialul Holocaustului deschis la Paris În ianuarie 2005, combina două entități
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
contrasta puternic, prin mesajul explicit, cu ambiguitatea și subterfugiile valului precedent de comemorări lapidare. Memorialul din Berlin, care ocupă o suprafață de 19.000 de metri pătrați lângă Poarta Brandenburg, era cel mai clar dintre toate: În loc să comemoreze ecumenic „victimele nazismului”, el se declară „Memorialul evreilor uciși din Europa”17. În Austria, tinerii contestatari onești au acum posibilitatea să Înlocuiască serviciul militar cu o perioadă la Gedenkdienst (Serviciul Comemorativ, Înființat În 1991 și finanțat de stat), lucrând ca ghizi și stagiari
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]