2,581 matches
-
jurământul criminal care mă leagă de Tovărășia-mi, implor o sărutare doar, și-apoi să mor. A mai făcut un pas, târându-se pe genunchii lui zbârciți, cu tunica ridicată pe șolduri, cu mâna Încă Întinsă spre această fericire de neatins. Deodată a căzut Înapoi pe spate, cu ochii părând a-i ieși din orbite. Convulsii groaznice făcură trăsăturile feței lui să se zguduie neomenești, aidoma acelor pe care bateria lui Volta le produce pe chipul cadavrelor. O spumă albăstruie Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
sfert de oră), iar restaurantele drive-in unde se serveau burgeri aveau farfurii zburătoare parcate pe acoperișuri și majorete delicioase care zburau printre mașini pe patine cu rotile, ducînd milkshake-urile. A găsit magazine rock adăpostind adevărate comori În sertarele lor prăfuite, neatinse de pe vremea În care prospectorii jegoși și bărboși le lăsaseră baltă; un muzeu construit special pentru „cel mai mare șarpe din lume“, 50 de cenți intrarea, unde șarpele era mînuit de cea mai bătrînă femeie cu cele mai mari țîțe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
Poftim, zise maică-sa repede, întinzându-i cutia albă de carton în care se afla prăjitura. Ia-o înapoi la birou și servește-i pe cei de-acolo. Era prăjitura cu nucă pe care o adusese ea și care rămăsese neatinsă. În drum spre mașină, nu-și mai putu stăpâni lacrimile. Nu știu ce se întâmplă cu el. Pare un alt om. Laurence o opri și o cuprinse în brațe o clipă. — Nu sunt specialist, dar mă tem că e un început de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
avea să se uite nedumerită la ele și avea să spună: „Ce-i cu porcăriile astea? Vreau terci“. Se uită după tatăl ei și în cele din urmă îl zări în celălalt capăt, cu un aer răzvrătit, cu micul dejun neatins în față. — O să-l mănânc când vine soția mea, insista el cu o demnitate fermă și îndârjită, adresându-se unui îngrijitor. — Ei bine, o să cam ai de așteptat, pentru că n-a trecut pe-aici săptămâna asta, așa e? îi râse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
o dramă a identității periferice, peste care se suprapune cea a condiției de Ahasverus, de evreu rătăcitor și de exilat etern. Volumul din 1930 este recuperarea unei provincii devenite imaginare (ținuturile bucovinene din Herța natală) și a unui acasă de neatins. O caracterizare evocativă pătrunzătoare a celui mort în 1944 în lagărul de la Auschwitz îi aparține lui Emil Cioran, prietenul său de idei din diaspora pariziană. Vorbind retrospectiv, într-un „exercițiu de admirație”, despre pătrunzătorul eseu al lui Fondane, Baudelaire ou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a ridicat în capul oaselor și s-a așezat turcește. „Oare unde-o fi plecat Gas-san?“ Trecuse o lună și nu primiseră nici un semn de la Gaston. Bagajul ciudatului străin a rămas mai departe în alcovul din camera lui Takamori. Era neatins. Mă rog, greu să numești bagaj sacul acela din molton legat cu sfoară. Altceva nu mai avea. „De ce naiba ai venit în Japonia, Gas-san?“ Takamori avea senzația că sacul acela de molton ascunde multe enigme și secrete. Tomoe a urcat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
1937] * BAZIN ÎNTR-UN PARC La fața stihiei peștii s-adună, cu ochii întorși se uită la lună. Suveici de aur, mici zei de apă, luând sfatul lunii învată să tacă. [1937] * CÎNTECUL BRADULUI Subt Ursa Mare, surpat de bureți, neatins de om, neajuns de ereți, bătrân, bătrân, în imperiul meu bradul bărbos străjuiește mereu. Lichene și buhe și viespi îl cuprind. Păianjenii sfinți prin cetini se-ntind. La un veac, tot la un veac, din înalt mi-1 lovește în
Poezii by Lucian Blaga [Corola-publishinghouse/Imaginative/295565_a_296894]
-
personal, pentru că altfel nu aveam să mai găsesc nimic. Așa că, desigur, nimeni nu ar fi putut fi mai fericit decît ea cînd mi s-a trezit instinctul casnic, iar casa a ajuns În sfîrșit să arate conform standardelor sale aproape de neatins. Dar, În același timp, nimeni nu ar fi putut fi mai fericit decît mine la ideea organizării unei petreceri. Invităm prieteni care au fost la nuntă, vecini pe care am ajuns să-i cunoaștem surprinzător de repede și oameni care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
o monedă de aur cu chipul lui Iustin al II-lea. Pe papirus - câteva cuvinte: „Fă-ți curaj, prietene“. Am recunoscut pe loc grafia greoaie a lui Kakko și am ascuns moneda sub tunică, jurându-mi să i-o înapoiez neatinsă. După ce-am ieșit pe la poarta dinspre miazănoapte a orașului, câțiva soldați m-au escortat amenințători mai bine de două mile. Am povestit totul cu sinceritate și fără vreo reținere. Până și astăzi mi-e rușine de cum a fost viața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
țărani și ciobani, morți de cel puțin trei zile. Pe o tăbliță de lemn, fixată de grinda de care erau spânzurați, erau scrise cuvintele Mea culpa. Puțin mai departe se afla un sat distrus de flăcări. De departe, Cividale părea neatins, dar, pe măsură ce ne apropiam, ruinele deveneau tot mai fățișe. Eșafoade la tot pasul: cel puțin o sută de leșuri înfipte în țăruși ascuțiți ce le ieșeau prin maxilarul inferior, iar pe fiecare fusese pus înscrisul Mea culpa. Am oprit un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
simțise mângâiat de întoarcerea celui care se îngrijea de viitorul său, dar imediat după aceea pornirea lui m-a făcut să-mi fie rușine. M-a întrebat de mama lui, și i-am spus că era bine, deoarece domeniul rămăsese neatins de avari. Bucuros de veste, m-a luat de mână și m-a condus în casa preotului. Acolo l-am revăzut pe Garibaldo, logodit cu singurătatea. M-a primit în cel mai firesc chip, spunându-mi: - M-am rugat mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
În societate. De altfel, Buonocore acceptase de bună voie și Îndatoriri mai umile - s-o ducă pe Maja la psihanalist, pe Camilla la hipodromul de pe Flaminia, unde Își ținea poneiul, Xanadu -, și nu se lamentase niciodată. Elio deschise exemplarul, Încă neatins, din Corriere ca să vadă dacă se vorbea despre el În vreunul din articole. Dar numele lui nu apărea. Neștiind dacă trebuia să considere eclipsa lui mediatică drept un semnal pozitiv - În ultimele luni, apăruse În ziar doar În legătură cu procesul În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
dezolantă de catastrofal, de eșec, de sfârșit, iar Camilla respira Încet, cu urechea lipită de stomacul lui. Respirația ei era calmă, profundă. Adormise, În cele din urmă. Până și acest lucru Îl Întristă, căci era și mai Îndepărtată, mai de neatins. Își dădu seama prea târziu că, În anii aceștia, ceva Îl despărțise de ele. Încet-Încet, dar irevocabil. Ridicase Între el și femeile lui un zid de neînțelegere și de ranchiună, de neîncredere și indiferență. Și nu știa cum să repare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
Înconjoară totul, e un peisaj ireal, ca de vis. Vii, Emma? Nu știu dacă e o idee bună, ezită ea. Sunetul numelui ei o luase prin surprindere. Copiii Îi spuneau mamă. Pentru Antonio fusese Întotdeauna Mina. Iar acum, o sinapsă neatinsă de mult timp făcuse contact atunci când profesorul Îi spusese pe nume - ca și când și-ar fi amintit că există. — E o cameră cu două paturi gemene, preciză Sasha pentru a Înlătura orice echivoc. Nu voia ca Emma să-l Înțeleagă greșit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
convoi mare de care ale unor negustori florentini. Nici nu-și imaginase că poate exista pe lume un loc atât de frumos. Străzile erau pavate, în toate părțile se vedeau oameni îmbrăcați care mai de care în haine ce păreau neatinse, de toate culorile și de toate croielile. Dar ceea ce-l uimise cel mai mult pe Zogru era abundența de femei parfumate, cu părul strâns în panglici de mătase sau de catifea colorată și cu hainele acoperite de mărgele. Cutreierase câtva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
Zogru era pierit de frică, simțea pala focului până în creier, dar când focul a mușcat din lemn, i-a venit sufletul la loc; i se părea că prinde viață, hrănit și eliberat în același timp. Chiliile aproape că au rămas neatinse, dar mănăstirea s-a cam ruinat, iar podul și poarta au fost mistuite fără urmă. Călugării au rămas în continuare acolo, slujind în biserica cea mică din fundul curții, până în 1512, când Neagoe Basarab a rezidit din temelii mănăstirea Snagovului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
povestirea. Andrei Ionescu nu era deloc afectat de sentimentele lui Zogru. De îndată ce acesta îl părăsise, pentru el întâlnirea cu Giulia luase forma unei bagatele. Nu mai era nici urmă din sentimentele pe care Zogru i le sădise. Andrei Ionescu era neatins, ca și când întâlnirea cu Giulia fusese un accident, o prostioară care îi umpluse ziua de ieri. Descoperirea aceasta îi dădea fiori: nu-i rămânea decât să stea aproape permanent în individ și să-l uzeze rapid. Dar moartea lui Andrei Ionescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
dar nimeni nu dădea și pe urmă se făcuse și târziu și mi-era frică pe străzi. Îi vedea cum se destind și cum le strălucesc ochii pe măsură ce le povestea, încât ea însăși credea că e din nou curată și neatinsă de mâna lui Greață. Dar în septembrie părinții au plecat și Giulia s-a întors în Crângași. Tanti-Alina o privea dușmănos, iar verii ei erau jenați, ca și cum ar fi fost bolnavă; mai mult, Alina îi și spusese: - Eu cred că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
școala cea de aur! Timp Rămâi pe loc, mai stai puțin, Aș vrea copil mereu să fiu, Să pot dormi, să pot cânta, Să fiu liber ca și-o păsărea. În zborul tău nu mă răni Și-mi lasă aripile neatinse, Eu sunt acel ce poate va primi Răsplata pentru cele ce au fost scrise. Vei fi acel ce n-are chip, Vei fi cel care pune semne pe viața mea, Ș-atunci când voi vrea să înțeleg de ai vreun rost
Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
datora încă șapte luni lui Laban. Înțelegerea era pecetluită. CAPITOLUL DOI Lunile care au urmat n-au fost ușoare. Rahela era ca un leu în cușcă, Lea suspina ca o vacă în durerile facerii, Zilpa stătea îmbufnată. Doar Bilha părea neatinsă de toată agitația, torcea și țesea, plivea în grădină și avea grijă de focul din cortul Adei, care acum stătea mereu aprins, pentru că oasele o dureau tot mai rău. Rahela petrecea cu Iacob atâta timp cât avea curaj, strecurându-se din grădină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
Ruti. Dar în câteva minute era deja limpede pentru toată lumea că leacurile Rahelei nu erau menite să salveze copilul, ci tocmai să-l facă să dispară. Au privit lung, din cealaltă parte a cortului roșu, unde vinul și dulciurile rămăseseră neatinse, cum Rahela amesteca niște ierburi negre, iar Ruti bea amestecul în tăcere. Stătea nemișcată, cu ochii închiși. Zilpa murmura încet numele lui Anath vindecătoarea și al zeiței Gula, din vechime, cea care are grijă de femei la naștere, iar Rahela
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
acolo. În noaptea de dinaintea lunii noi, ultima pe care o mai petreceam pe pământul dintre cele două râuri, nevestele lui Iacob s-au adunat în tăcere în cortul roșu. Cele patru surori s-au așezat, lăsând turtele cu trei colțuri neatinse în coșul din fața lor. Bilha a spus: - Ruti o să moară de-acum. Vorbele ei au plutit în aer, nimeni n-o putea contrazice. - Într-o zi, Laban o va lovi prea rău sau va muri pur și simplu de inimă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
decât ca o sărbătoare. Nimeni nu le-a mai cerut celor gravide să vorbească despre cum se simt. Nu și-au mai dat părul cu ulei și nici nu și-au mai masat picioarele una alteia. Turtele dulci au rămas neatinse, doar copiii mici care intrau și ieșeau din cortul roșu, în căutarea mamelor care îi alăptau sau îi luau în brațe, s-au mai înfruptat din ele. Dintre femeile servitorilor, doar Zibatu și Uzna aveau să plece cu noi în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
E Iosif, am șoptit. Am aprins o lampă și Benia i-a oferit fratelui meu cel mai bun scaun. Dar Iosif a insistat să vină cu mine în bucătărie, unde i-am turnat o cupă de bere care a rămas neatinsă. Tăcerea era grea și apăsătoare. Benia stătea cu mâinile strânse, speriat că aveam să fiu luată de lângă el; avea gura încleștată, pentru că nu știa exact cum trebuie să vorbească cu acel nobil prăvălit pe scaun în bucătărie. Iosif îmi trimitea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
mingea pe terenul celor de pe strada vecină. Mai întâi a fost vorba că și terenul lor va fi săpat, dar apoi, într-o bună zi, muncitorii au plecat și nu s-au mai întors, cu toate că baraca lor cu unelte rămăsese neatinsă lângă șanț. Cei de pe strada vecină ne-au lăsat să ne jucăm acolo, până când, la începutul verii, frații Frunză, orfani, s-au mutat la bunicul lor, l-au caftit pe Zsolt, până atunci campionul străzii vecine, au preluat șefia bandei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]