5,154 matches
-
Foarte simplu spus, își devine copie palidă, epigon. Insul aflat în această situație a căzut în „lumea lui pseudo”. El nu este, ci pare. Cazul și mai grav e acela în care cineva se lasă asimilat nu de propriul avut ontologic (devenit pseudoontologic), ci de al altora. Efectul nu e doar sclerozarea, ci chiar dezrădăcinarea din ființă. Al treilea fel de avut este, în viziunea interlocutorilor, avutul instituționalizat, id est societatea. Societatea ar fi „un trecut comun standardizat și solidificat, prelins
SORA-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289793_a_291122]
-
standardizat și solidificat, prelins apoi asupra prezentului unor ființe diferite între ele și diferite (în aici-acum-ul lor efectiv) și de trecutul în chestiune”. Pentru ca acesta să nu devină un „neant manifestat, neant efectiv, neant activ”, „starea normală a oricărei comunități ontologice nealineate în pseudo” ar fi „anarhia convergentă” sau, mai bine spus, „auto(teo)arhia, bineînțeles convergentă (din cauza lui «teo» care o surplombează)”. Cu dezbaterea asupra celui de-al patrulea fel al lui a avea: „avutul-lucru”, colocvialul abordează socialul. Cum ar
SORA-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289793_a_291122]
-
Teatru, pref. Georgeta Horodincă, București, 1969. Repere bibliografice: Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 348-353; Moraru, Semnele, 281-288; Steinhardt, Critică, 41-45; Mihai Zamfir, Discreția și eficiența gândului, RL, 1986, 49; Mircea Mihăieș, Pagini (aproape) exilate, O, 1990, 1; Virgil Leon, Minimalism și mântuire ontologică, APF, 1991, 1-2; George Popescu, Dialogul generalizat sau Încercare de a raționaliza i-realul, R, 1991, 2; Ruxandra Cesereanu, De la „dialogul interior” la „dialogul generalizat”, ST, 1991, 2-3; Sorin Vieru, Mihai Șora la 75 de ani. Un filosof al dialogului
SORA-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289793_a_291122]
-
Scriitorilor din Republica Moldova (2002), Premiul Uniunii Scriitorilor (2003) ș.a. S. este un poet al singurătății și al oboselii metafizice, particularități care îl apropie de generația optzecistă. Deosebirea e dată de o notă ușor clasicizantă, venită și din nostalgia după chietudine ontologică: „albesc din ce în ce mai tare/nopțile/zilele/trec/am capul foarte limpede în dimineața aceasta/în liniște și singurătate/port arma melancoliei” (Despre antropos). Fiind „armă”, melancolia devine curând și „artă”. Un volum se intitulează chiar Arta nostalgiei (1997) și cuprinde „poeme
SPIRIDON. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289833_a_291162]
-
prin raportare la altceva, ca fiind „mai puțin” sau „mai mult”, ca „deficiență” sau ca „exces” față de altceva. Autorul epistolei folosește în caracterizarea acestuia trei prefixe: privativ; <ϑ4‑ („contra”) și ⇓ΒγΔ‑, („supra”). Ideea de negativ, de „mai puțin”, de lipsă ontologică și axiologică este exprimată prin privativ din expresia ® <2ΔΤΒ≅Η ϑ↑Η <≅:∴∀ Η sau din ‑<≅:≅ jΗ. Acesta din urmă se poate traduce prin „impios/ necredincios/ ne‑legiuit”, dar nu trebuie pierdut din vedere nici sensul metafizic al termenului, cel de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
motiv el nu primește nume de la Duhul Sfânt, izvor al Vieții, autor al Cărții Vieții. Anticristul „este” inexistentul însuși, o „realitate” paradoxală, în același timp iluzorie și inconsistentă (pentru un materialist, precum Irineu, lipsa numelui denotă o lipsă de substanță ontologică). Monografia anticristologică se încheie prin această stranie aporie: Anticristul va veni pe pământ sub forma unui inexistent efemer și fără nume. Pe scurt, el va fi încarnarea Nenumitului. În 30, 2 Irineu sintetizează datele neîndoielnice și pertinente oferite de Scriptură
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
veni nu doar pentru a mântui sfinții, ci și pentru a‑i pedepsi pe cei păcătoși, reprezentați simbolic prin figura Anticristului. Acesta nu are o existență proprie. De fapt, adversarul eshatologic pare să întrupeze mai degrabă un fel de „vid ontologic”. Monografia pe care ne‑o propune Irineu se încheie prin același paradox prezent în capitolul 17 din Apocalipsă: „Ea era și nu este și va să se ridice din adânc și să meargă spre pieire” (17,8). Capitolul III Anticristul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a sfinților umplând tot pământul” (II, 13, 2). Dispariția Imperiului Roman, ultimul mare imperiu al lumii, marchează dispariția „pământescului” ca principiu teologic și implicit politic. „Încetează cele pământești și încep cele cerești.” Eshatonul va aduce deci o schimbare de ordin ontologic în configurarea lumii: „Când cele trei fiare vor fi înlocuite [...] și când o singură fiară, ajunsă la vârful puterii sale, va fi nimicită, domnia pământească va înceta și va începe domnia cerească, se va arăta împărăția sfinților, care nu va
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
laitmotiv: imperiile pământești sunt sortite pieirii prin însăși natura lor, care închide în sine „germenii” perisabilității. Cele patru structuri politice pe care le‑a cunoscut istoria nu sunt decât încarnări imperfecte, caricaturi efemere ale unei realități sacralizate, aparținând unei ordini ontologice superioare. În același timp, aceste patru imperii configurează trama unei istorii înlăuntrul căreia s‑a petrecut evenimentul unic al Întrupării. Tocmai din acest motiv, Hipolit evită să proclame caracterul în întregime diabolic al instituțiilor umane, în general, și al puterilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în cazul lui Iustin sau al lui Irineu, foarte discretă la Hipolit. La polul opus, „tradiția alexandrină”, elitistă și spiritualistă, este rezultatul întâlnirii dintre creștinism și filozofia greacă, în varianta sa platoniciană. Pentru a nu cita decât un exemplu, opoziția ontologică ϑ <≅0ϑς/ϑ ∀∅Φ20ϑς este reluată de Origen și transpusă în opoziția de ordin hermeneutic, sens alegoric - sens literal. Orice fragment din Scriptură posedă un sens alegoric, dar nu întotdeauna și unul literal. Ar fi o greșeală să privim cele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
diavolului. În calitate de creatură, el nu poate realiza decât o pseudoîntrupare. Religiile dualiste admit în mod natural o asemenea idee, nu însă și creștinismul monoteist. A crede în întruparea diavolului înseamnă, implicit, a crede în egalitatea acestuia cu Dumnezeu, ca principiu ontologic autonom. În Urcarea la cer..., Nero devine, așadar, nici mai mult nici mai puțin decât întruparea principiului răului absolut. Comentariul la Apocalipsă al lui Victorin de Poetovio Introducere Victorin, episcop de Poetovio, a trăit în cea de‑a două jumătate
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prezintă pentru teza susținută aici. . Într‑adevăr, diavolul, ca imitator al lui Dumnezeu, reușește să copieze în toate Creatorul, în afară de Întrupare. Această idee decurge din chiar principiul monoteismului creștin. Numai Dumnezeu, în calitatea sa de Creator unic, poate depăși limitele ontologice și se poate înomeni (Isus Cristos). Satan nu este decât un înger, deci o creatură a lui Dumnezeu. A admite întruparea sa reală într‑un personaj istoric (Anticristul), ar însemna a admite caracterul relativ al Întrupării lui Dumnezeu, eveniment considerat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de la Kant (un alt „favorit”) și trecând prin Aristotel, Goethe, Friedrich Nietzsche, Johannes Volkelt, Georg Lukács, Sșren Kierkegaard, Martin Heidegger, Albert Camus, Lucian Blaga, Constantin Noica, Gabriel Liiceanu ș.a., S. face un fel de inventariere a opiniilor filosofice (din perspectivă ontologică, estetică sau gnoseologică) despre variantele și posibilitățile de realizare ale tragicului modern. Partea originală a cărții o constituie exegeza propriu-zisă a operelor, într-o scurtă istorie a liricii tragice românești (înțelegând prin „tragic” ceea ce provine dintr-o tensiune ori antinomie
SORESCU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289798_a_291127]
-
anulează vinovăția tragică, conferindu-mi În mod reparator posibilitatea de redobândire a identității mele pierdute. Este o reîntoarcere la starea anterioară. Tragicul Închide persoana, pe când mântuirea o deschide. În felul acesta, inseparabile una de cealaltă, tragicul și mântuirea sunt ipostaze ontologice complementare și, În esența lor, experiențe psiho-morale ale persoanei umane. Aparent, aflată Într-o situație tragică, persoana se simte absolut singură, abandonată. Dar, de fapt, ea este tragică numai În raport cu valorile morale care i-au fost impuse de lume și
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
este imaginea acesteia din trecut. El este bine conturat, deși poate fi prezentat subiectiv, În raport cu cel care-l evocă. Atât persoana, cât și personajul care o ilustrează sunt elemente bine conturate, nete, certe ale umanului, Între ele existând o relație ontologică precisă. Dar și personajul are nuanțe. Cel care va fi, sau care dorește să fie În viitor individul, este numai o aspirație a acestuia, o presupunere, o proiecție, o dorință planificată și, din acest motiv, personajul din viitorul nu are
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
va scoate din lume. În felul acesta, timpul capătă semnificațiile unei determinări temporale a ființei umane: o determinare cu caracter limitativ, Închis, o durată din care persoana nu poate ieși, pe care nu o poate depăși. Aceasta ar fi dimensiunea ontologică a persoanei. Refuzând perisabilul temporal, omul aspiră către nelimitat, ca o perspectivă a unei deschideri metafizice În care, anulând limitele temporale, timpul să se Înscrie ca subordonat voinței umane și nu invers. Această răsturnare este ultima dimensiune a raportului dintre
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
având În cazul acesta un caracter natural. Dacă Însă faptul de a fi diferit se abate de la cursul temporal firesc, situația se prezintă ca având un caracter de anormalitate. Tot ceea ce se abate de la cursul temporal firesc este un accident ontologic, o anomalie, indiferent de natura acesteia. Atât eu, cât și ceilalți, percepem aceste anomalii ontologice, care scot În evidență și mai pregnant raportul dintre timp și persoană. Dar, deși timpul este cel care „devorează” persoana, Eu nu mă pot Împlini
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
abate de la cursul temporal firesc, situația se prezintă ca având un caracter de anormalitate. Tot ceea ce se abate de la cursul temporal firesc este un accident ontologic, o anomalie, indiferent de natura acesteia. Atât eu, cât și ceilalți, percepem aceste anomalii ontologice, care scot În evidență și mai pregnant raportul dintre timp și persoană. Dar, deși timpul este cel care „devorează” persoana, Eu nu mă pot Împlini decât tot prin timp, trecând În mod obligatoriu prin toate etapele temporale ale vieții. Este
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
Supra-Eu și care acționează permanent și diferențiat asupra Eului personal, În raport cu vârstele acestuia. În felul acesta, În mod paradoxal, Eu sunt permanent aceeași persoană, dar mereu altul sau o prezență În permanentă schimbare. Metamorfozele temporale ale Eului sunt expresia evoluției ontologice, existențiale a acestuia, a unei permanente schimbări prin asimilarea evenimentelor vieții și a valorilor morale. Acestea ar fi aspectele psiho-biologice și morale ale imaginilor și semnificațiilor Eului pe parcursul vieții sale. Mai există Însă Încă un aspect legat de specificul sexual
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
dezacord prin care persoana, refuzând să accepte lumea, o resimte ca fiindu-i străină, ea Însăși simțindu-se străină de lume. Acordul dintre persoană și lume se bazează pe adevăr, certitudine, concordanță, corespondență. Adevărul este, În sensul acesta, o stare ontologică de acceptare și acord reciproc. Dezacordul dintre persoană și lume va duce, dincolo de aspectele sale formal-externe de dezadaptare/inadaptare, la un conflict intern. Persoana va descoperi că relația sa cu lumea este lașă, neconcordantă, expresie a incertitudinii și prin aceasta
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
tipul de răspuns al persoanei. De multe ori, firescul este etichetat drept morbid, ceea ce reprezintă o mare eroare. Ce este Însă important e faptul că, dincolo de formele de manifestare psihologică sau de tablourile clinico-psihiatrice, trebuie să avem În vedere aspectele ontologice ale modului de „a-fi-ale-persoanei-În-situațiile-de-viață”. Orice schimbare În felul de „a-fi-al-persoanei” atrage atenția, fiind o schimbare a stării de echilibru al acesteia. Orice tulburare psihică este o abatere a persoanei umane de la normă. Dar această abatere nu se produce niciodată numai
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
absolută a ființei umane. Trebuie să notăm faptul că cele trei situații menționate nu sunt interpretate din punct de vedere medico-psihiatric, ci psiho-moral. Dincolo de aspectul pur medical, cel la care am făcut referire, sunt În primul rând considerate ca situații ontologice particulare ale persoanei umane, fapt care lărgește cadrul strict medical și descoperă aspectele umane, profunde ale acestora. Vom analiza În continuare două cazuri exemplare care ilustrează reacțiile persoanei În raport cu situațiile vieții trăite, din punct de vedere psihologic și moral. Cazul
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
sau salvarea care deschide existența nu sunt În puterea omului, ci ele Îi sunt date acestuia de către Dumnezeu. Ele aparțin, ca atribute, unei instanțe morale supreme care incarnează arhetipul puterii supreme a Tatălui. Atât suferința, cât și mântuirea sunt situații ontologice complementare. Prima suprimă libertatea individului, Închizându-l În limitele unei existențe inacceptabile, iar cea de-a doua eliberează individul, deschizându-i perspectiva unei existențe edenice. În mod paradoxal, nașterea mă obligă la acceptarea constrângerilor, care sunt plata prețului vieții mele
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
de un sentiment al Înfrângerii. Se poate deduce din cele de mai sus că durerea este o stare complexă a persoanei umane, care, deși prezentă În sfera somatică, psihică și morală, are prin caracteristicile sale un pronunțat caracter de experiență ontologică. Ea nu este numai o simplă senzație, ci și o experiență emoțională și morală a individului care Îl separă de lume, Îl individualizează, Îl invalidează și-l Închide, limitându-l În felul acesta ca persoană. Din acest motiv, Înțelegerea durerii
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
a existenței umane. În sensul acesta, ea este exemplul tipic care demonstrează că totalitatea existenței umane se reflectă concentrat În experiența corporală a acesteia. F.J. Buytendijk susține că se poate vorbi despre o „experiență a durerii”. Aceasta este o experiență ontologică, care implică o anumită atitudine a omului față de el Însuși, În cazul durerii. Durerea nu este percepută numai ca senzație, ci este trăită intens, ca un fenomen emotiv. J.D. Hardy, vorbind despre aspectele psihice ale durerii, distinge două dimensiuni ale
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]