3,151 matches
-
un loc, o dată ce a fost consacrat printr-o ceremonie, rămâne consacrat pe vecie, ne explică pentru ce pe un loc sacru preistoric se așază o biserică sau o moschee. Se Înțelege și de ce un număr atât de mare de temple păgâne au devenit biserici și atâtea biserici creștine au devenit moschei, moschei care redevin după o vreme iar biserici, fără a alege un alt loc. Aceste câteva considerații nu au ca scop punerea În discuție a rolului religiei În viața omenească
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
celor ce rămân”, autoarele contrazic teza lui Ernesto de Martino (1958), după care creștinismul ar fi dus la o sărăcire a lamentației funerare. Argumentul lor este găsit În procesul de ,,replăsmuire folclorică” a unor motive și elemente ,,mitico-magice” creștine și păgâne, la nivelul comunităților țărănești din România. Observarea și analiza detaliată a unui ceremonial de Înmormântare din Budești-Maramureș (1994) reprezintă temeiul etnografic al studiului lui I. Benga și O. Benga. Ritualul funerar apare astfel drept un ,,ritual al vieții”, din moment ce el
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
și reproduce scurte legende. Observând că poporul cunoaște treizeci și nouă de constelații, argumentează că faptul se explică prin originea romană a românilor, creștinismul neștergând „cu totul în gândul românului toate vechile credințe și legende în legătură cu acele credințe ale romanului păgân”. Credințele pe care le studiază le socotește utile pentru istoricul credințelor populare, ele fiind „date categorice” ale „cărții de aur a originii noastre”. SCRIERI: Credințele țăranului român despre cer și stele, București, 1907; ed. îngr. și pref. Antoaneta Olteanu, București
OTESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288597_a_289926]
-
lirica lui Duiliu Zamfirescu. Și „La Revue roumaine”, apărută la București în 1912, arată o preferință marcată pentru p., după cum în Pajere Mateiu I. Caragiale învederează înrudirea cu parnasienii. Ion Pillat debutează cu un volum de versuri eminamente parnasiene, Visări păgâne, urmat de culegerea Eternități de-o clipă, în care p. e preponderent, iar la Ion Barbu sunt recuperate într-o formulă specială câteva elemente parnasiene. Mihai Codreanu adoptă ca formă poetică preferată sonetul, devenind un fel de omolog al lui
PARNASIANISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288697_a_290026]
-
primele structuri democratice ale Clujului, inclusiv în redacția revistei „Atlas. Clujul cultural”, rămânând până în ultimele clipe un apărător al democrației. Ca poet, debutează cu o poezie în 1938, la „Universul literar”, și mai publică în „Gândul nostru”. Prima carte, Ortodoxie păgână, îi apare în 1941. După o lungă perioadă de interdicție a semnăturii, revine în presa literară, colaborând mai ales la presa clujeană („Steaua”, „Tribuna”, iar după 1990, „Clujul liber”, „Nu”). Va publica volumele Țărâna serilor (1967), Reminiscențe (1969), Trecerea pragurilor
MIHADAS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288111_a_289440]
-
mine este o stare orfică a vieții și o stare sacerdotală a cuvântului”. O protoistorie fabuloasă, așezată sub semnul unor zeități antice, purtătoare de puritate și de har, îi populează încă de la debut lirica, aflată în prelungirea lirismului gândirist. Ortodoxie păgână e cartea unui poet trecut prin școala lui Blaga, Barbu și Arghezi. Un prim strat al poemelor este furnizat de o arhaitate frapantă, creștină și latină totodată, înveșmântată în armonii clasice, de o seducătoare solemnitate: „Străbunii mei dintâi sunt Tamaris
MIHADAS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288111_a_289440]
-
dreptul la muncă. Vibrante pagini sunt închinate înmormântării lui Lucian Blaga, ca și bunei și tandrei Nicanora, care se stinge bolnavă de cancer. Literatura gulagului și a detenției își găsește în memorialistica lui M. o reușită de excepție. SCRIERI: Ortodoxie păgână, București, 1941; Țărâna serilor, București, 1967; Tărâmul izvoarelor, București, 1968; Reminiscențe, București, 1969; Trecerea pragurilor, București, 1972; Elegii, București, 1975; Nimburi, Cluj-Napoca, 1977; Pâinile punerii nainte, Iași, 1979; Frumoasa risipă, Cluj-Napoca, 1980; În lumina înserării, București, 1982; Înstelatele oglinzi, Cluj-Napoca
MIHADAS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288111_a_289440]
-
pledoarie în favoarea gazetăriei creștine - o idee întâmpinată uneori de cărturari cu un surâs superior. Propriul rostirii teologice nu este doar vorbirea în șoaptă, sub un pridvor mănăstiresc, ci și adresarea răspicată, declamată în centrul pieței (care rămâne totuși o invenție „păgână”, mai precis grecească). Lipsită de această finalitate, recuperarea arhivistică a monumentelor tradiției riscă să transforme Biserica într-un muzeu de antichități. Adevăratul creștinism se descoperă și se trăiește nu în biblioteci, ci în viața comunității. Sarcina intelectualului creștin ni se
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
prejudecăților. Fără să fie aduși la izvoarele sfințeniei, nici românii, nici țiganii nu vor putea recunoaște validitatea certificatelor de botez ortodox. Pentru țigani, trecerea prin apele botezului nu a însemnat întotdeauna, ca și pentru românul de rând, lepădarea tuturor practicilor păgâne ale înaintașilor. Chiromanția și credința în vrăji sau farmece pot exista, în același suflet, împreună cu credința într-un singur Dumnezeu (Devel sau Del) și în puterile diavolului. Această viziune aproape dualistă se împacă ușor cu ideea predestinării (de unde și eficacitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ortodox în tainele teologiei este tocmai cea mai contraindicată de Părinții Bisericii. În loc să se înceapă cu instrucția ascetică (lectura Scripturii, mai cu seamă a Cărților Sapiențiale și a Psalmilor), pentru ca, abia apoi, trecând prin contemplația naturală (filozofia etică a gânditorilor păgâni și a Părinților Bisericii), să se ajungă la dogmatică, la noi se face exact pe dos1. Îl introducem mai întâi pe învățăcel în păsăreasca dogmaticii, pentru a-i da apoi o spoială de filozofie morală și ascetică. Chiar și așa
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pentru cei lipsiți de înzestrare. În sfârșit, predarea unor subiecte de studiu, precum filozofia sau istoria religiilor, ar trebui făcută în alt spirit și cu ajutorul altor manuale decât cele aflate până astăzi în uz. Tendința apologetică de caricaturizare a filozofilor păgâni sau de satanizare a fondatorilor altor religii - portretizați ca niște simpli rătăciți sau dușmani necondiționați ai „dreptei credințe” - s-ar cuveni abandonată 1. Studiul acestor discipline istorice merită făcut doar în condițiile unei neutralități epistemologice (nelipsite, desigur, de discernământ spiritual
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Vizând întărirea morală și limpezirea intelectuală ale unor comunități aflate adeseori sub atac deschis (cum a fost cel întreținut, nu fără violență, de către importanți reprezentanți ai neoplatonismului), dascălii creștini s-au întrecut în abile deconstrucții ale „mitemelor” dominante în reflecția „păgânilor”. Atunci când se adresau unei audiențe mixte, inteligența apologetică se specializa în nuanțe. În orice caz, discursul pentru cei „din afară” era diferit față de predania accesibilă celor dăruiți deja cu alt har și alte convingeri. Dacă în Antichitate religiile își declarau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
contact cu promisiunea „noului” oferită de orice erezie incipientă. Ca răspuns la teroarea plictisului - tradiția fiind adesea redusă la repetiția goală a unor propoziții sacrosancte -, s-a ivit luxurianța disciplinelor secundare. Abundența filologiilor renascentiste a introdus modelul adevărului-corectitudine. Redescoperirea grecilor păgâni, lipsiți multă vreme de avocați cu aplomb, era un demers mult mai fascinant decât ucenicia în marginea patrologiilor orientale. Reforma a acuzat distorsiunile speculative suferite de tradiția apostolică a Bisericii, validate de universalismul politic al centrului ecleziastic roman. Teologii au
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
modernității 2, dar această proclamație trebuie corect înțeleasă în termeni istorici. Cititorul rămâne cu impresia că între poziția teologică asumată, respectiv, de Platon, stoici, Părinții Bisericii și ultimii scolastici, diferența este neglijabilă. Patapievici evită o discuție a raportului între virtutea păgână și virtutea creștină (socotite de Nietzsche în mod egal resentimentare)3. În ce fel bunătatea și noutatea Evangheliei aduc o noutate în raport cu paideia grecească? Care este diferența dintre o teologie revelată a Întrupării și o metafizică emanaționistă? De ce raportarea creștinismului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
primii creștini au putut găsi pretutindeni semne și oracole despre „taina cea din veac ascunsă” (Coloseni 1, 26). Mozaicul Regelui Hristos se găsea ascuns, în ghicitură, nu doar sub litera vechilor Scripturi iudaice, ci a multor alte monumente din cultura păgână. Așa cum Hristos găsise în femeia samariteancă virtuți străine slujitorilor iudei din templu, creștinii Bisericii primare erau capabili să descopere în păgânismul greco-latin și câteva latențe evanghelice. Numai astfel Socrate și Platon au ajuns să fie pictați pe frescele mănăstirilor bizantine
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
teologia origenistă -, Antonie putea rămâne, prin formație, același agrammatos descris de Atanasie cel Mare2: un țăran coptic capabil să citeze pe de rost din Scripturi, deși contempla doar cartea naturii, cosmosul invizibil și pe Creator. Călugăr charismatic admirat de filozofii păgâni itineranți, Antonie este lipsit de aerul „ezoteric” al gnosticilor păgâni. Dacă există deci cu adevărat problema „intelectualismului” lui Evagrie, atunci ea îl privește și pe Antonie cel Mare. A condamnat oare Biserica în anul 553, la Sinodul de la Constantinopol, o
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de Atanasie cel Mare2: un țăran coptic capabil să citeze pe de rost din Scripturi, deși contempla doar cartea naturii, cosmosul invizibil și pe Creator. Călugăr charismatic admirat de filozofii păgâni itineranți, Antonie este lipsit de aerul „ezoteric” al gnosticilor păgâni. Dacă există deci cu adevărat problema „intelectualismului” lui Evagrie, atunci ea îl privește și pe Antonie cel Mare. A condamnat oare Biserica în anul 553, la Sinodul de la Constantinopol, o doctrină hristologică eretică sau mai degrabă o atitudine generală remarcată
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
privatizării credinței ar echivala cu un suicid spiritual. Critica modernității pornește de la rezerva fundamentală față de această tehnică a camuflajului identitar. Fiind un comentariu pe marginea evenimentului public al liturghiei Bisericii, gândirea teologică este prin definiție critică. Înțeleasă nu în sensul păgân de cult al strămoșilor sau de repetare bigotă a unor idei gata primite, ci ca proclamare inteligentă a adevărului Evangheliei, Ortodoxia impune oricărui credincios cultivat exercițiul deconstrucției manifestărilor publice de idolatrie politică ori socială. Nu trebuie să tulbure pe nimeni
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
început că cercul interior al Castaliei, Ordinul Castalian, este o „imitație blasfematoare” a ordinelor monastice creștine (p. 164). Bădiliță consideră că Noica și discipolii săi au fost lăsați în pace de către Partid tocmai pentru că nu erau creștini și urmau modele „păgâne”. E adevărat că un grup anterior de intelectuali format în jurul mănăstirii Antim din București, care căuta mântuirea prin intermediul credinței creștine ortodoxe, a fost crud reprimat (vezi André Scrima, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, Humanitas, București, 1996). Dar
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
Căci pomenitul leviatan a fost omorît din prima lovitură. Să nu se îndoiască nimeni de această poveste străveche, deoarece în antica cetate Joppa, numită astăzi Iaffa, de pe țărmul sirian, s-a păstrat veacuri de-a rîndul, într-unul din templele păgîne de-acolo, enormul schelet al unei balene, despre care legendele cetății, precum și toți locuitorii ei, afirmau că e însuși scheletul monstrului omorît de Perseu. Cînd romanii au cucerit Joppa, ei au dus în Italia acel schelet, ca pe-un trofeu
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
miezul nopții în porturile lor, cu pînze de flăcări în loc de vele, pentru a se abate asupra fregatelor turcești și a le mistui. După scoaterea lui de pe cazane, capacul fusese așezat în fața lor, ca un paravan imens. Cocoțați pe capac, harponiștii păgîni, care sînt întotdeauna ochiștii balenierelor, își proiectau siluetele drăcești vîrînd cu niște furci enorme hartane de grăsime sfîrîitoare în cazanele încinse sau zgîndărind focul de dedesubt pînă ce flăcările țîșneau aidoma unor șerpi prin porțile cuptoarelor, gata-gata să-i muște
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
damigeană umplută cu aer. Corabia era încărcată în partea de sus, întocmai ca un student famelic, cu capul plin de Aristotel. Mare noroc am avut că n-am primit atunci vizita unui taifun. Tocmai în perioada aceea, bunul meu prieten păgîn, sărmanul Queequeg, s-a îmbolnăvit de niște friguri care erau cît pe ce să-l răpună. în treacăt fie spus, în profesiunea asta, a vînătorilor de balene, nu există sinecuri; rangul și pericolul merg mînă în mînă; pînă ajungi căpitan
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
și Daggoo! Ce ziceți, păgînilor? îmi dăruiți un pic din sîngele vostru, ca să călesc acest vîrf de harpon? Și ridică în aer harponul. Trei capete negre îi răspunseră, într-un glas: Ă Da! Și trei înțepături fură făcute în carnea păgînă, iar vîrful harponului menit Balenei Albe fu călit în sîngele astfel obținut. Ă Ego non baptizo te in nomine patris, sed in nomine diaboli! răcni în delir Ahab, în vreme ce fierul blestemat sorbea, lacom, sîngele de botez. Apoi aplecîndu-se peste prăjinile
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
credință! Dar abia s-a stins, că moartea îi și răsucește cadavrul, îndreptîndu-l într-o altă direcție. O, tu, mohorîtă jumătate hindusă a Naturii, care i-ai durat din oasele înecaților tronul, undeva în miezul acestor mări fără verdeață - regină păgînă, îmi vorbești în graiul ucigătoarelor taifunuri, dar și în cel al liniștii de mormînt ce le urmează. Balena asta a ta, care și-a întors capul către soare, apoi s-a răsucit la loc, mi-a dat o învățătură. O
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
și Flask, care păreau să-i împărtășească într-o oarecare măsură simțămintele, se supuseră și ei, fără să crîcnească. Cît despre marinari, deși unii dintre ei mîrîiau, teama lor de Ahab era mai mare decît teama de Destin. Doar harponiștii păgîni rămîneau, ca de obicei, impasibili sau, dacă simțeau ceva, asta se datora magnetismului transmis inimilor lor de inima neînduplecată a lui Ahab. Bătrînul se plimbă un timp pe punte, cufundat în reveriile lui amețitoare. Deodată, însă, alunecînd pe picioru-i de
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]