45,675 matches
-
vadă lumina tiparului, dar nu să se și sustragă criticilor proletcultiste, acuzației de naturalism și de reprezentare falsă a țăranului și a relațiilor de clasă din lumea țărănească. Atacurile acestea nu l-au lăsat chiar impasibil pe Marin Preda care, parcă pentru a se reabilita, produce în anul următor nuvela Ana Roșculeț, întocmită după toate canoanele realismului socialist. Din nou este însă acuzat de naturalism, un stigmat de care prozatorul nu a putut să scape cu una cu două. Reușește abia
Momentul literar 1945-1948 - Primul Marin Preda by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Imaginative/14521_a_15846]
-
cu mult folos. La fel Subteranele memoriei de Vasile Igna (Ed. Universal Dalsi, 2001) sau Sub zodia proletcultismului de M. Nițescu (Ed. Humanitas, 1995), aceasta fiind o lucrare de sertar, redactată de autor în 1979, în deplină libertate de conștiință, parcă fără gând să o publice deși încercări a făcut. A apărut postum. Este și ea consultabilă, dincolo de accentele de pamflet, pentru anii de început ai literaturii postbelice. Dar, cum spunea, aceste cercetări, chiar și aceea a lui M. Nițescu, sunt
Considerații finale by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Imaginative/14378_a_15703]
-
nu se va schimba"). Schimbările au venit totuși, infirmând scepticismul lui Sebastian, deși nu este deloc sigur că au venit chiar acelea pe care el le aștepta. În toate planurile despărțiri de trecut, dislocări, rupturi, înnoiri obligate. Cu toate acestea, parcă în contratimp istoric, anii 1945-1948 rămân estetic dominați de spiritul "vechi" și de continuitate. Mărturisesc despre acest fapt Blocada, Frunzele nu mai sunt aceleași, Ferestrele zidite, Moartea cotidiană, Euridice și celelalte cărți pe care le-am adus în discuție. Răsfrâng
Considerații finale by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Imaginative/14378_a_15703]
-
ceva neinteligibil, complet pierdut, cred că ziceam nu, nu, nu se cade. Dar ea mi-a descheiat pantalonii, a băgat mâna înăuntru în slip și s-a apucat să-mi contemple sexul, mângâindu-l din când în când, fericită și parcă înfometată. Apoi a început să mă sărute acolo, fără să-i pese că eu spuneam nu, nu. "Îți fac o fecațiune, vrei? Ai să vezi ce bine este" îmi șopti la ureche. "Ca Monica Lewinski lui Clinton, începu să râdă
Ispitirea lui Mirel by Gina Sebastian Alcalay () [Corola-journal/Imaginative/14437_a_15762]
-
urmă categorie. În primul paragraf al povestirii, naratorul insistă asupra caracterului ei autentic, asupra faptului că e "o poveste adevărată" în ciuda senzației de vis (sau, aș adăuga eu, de pură plăsmuire) pe care o poate da. Există deci "vise ce parcă le-am trăit..., precum sunt lucruri viețuite despre cari ne întrebăm dacă n-au fost vis", dar dovada că întîmplarea pe care urmează s-o povestească e adevărată o constituie faptul că de atunci n-au trecut "decît șapte ani
Recitind Remember by Matei Călinescu () [Corola-journal/Imaginative/14139_a_15464]
-
era una din personalitățile eminente ale Universității din Cluj. O eminență deloc uzurpată. Dar, cu toată autoritatea de care se bucura pe drept, cursul său despre natura legilor mă intriga și, de ce să nu spun, mă irita. Profesorul analiza, dispuse parcă pe același plan, reguli, cutume, norme, formule generale, principii, sub denumirea comună de legi. Asimilarea legilor civile cu cele ale fizicii, a celor morale cu cele zise "naturale" mi se părea factice și în cel mai înalt grad derutantă pentru
Universitățile mele by Nicolae Balotă () [Corola-journal/Imaginative/14087_a_15412]
-
total în cunoștințele pe care le semăna în vânt precum fata suflând pălăria cu semințe a păpădiei de pe coperta Micului Larousse ilustrat, limitele, delimitările speciilor acelor cunoștințe erau atât de superb ignorate, încât tocmai aceste parcele infime de cunoștințe multiplicate parcă la infinit puteau să rodească în spirite cosmotice " iertați cuvântul pedant " în spirite dispuse să proiecteze dacă nu să creeze sau să construiască mici modele cosmice, universuri posibile. Dar lecțiile lui Henri Jacquier nu constituie doar ultimul și cel mai
Universitățile mele by Nicolae Balotă () [Corola-journal/Imaginative/14087_a_15412]
-
mea invitație, fără a sesiza încurcătura ce o stîrniseră cuvintele mele, spuse într-o doară. Am luat de la început pledoaria mea, care, cu toate că voiam să-i dau altă tonalitate, nu-și schimba forța. Lovinescu mă asculta cu un interes îngăduitor, parcă aș fi recitat o poezie învățată cîndva, în copilărie. I se părea pesemne atrăgătoare propunerea mea pe care i-o prezentasem atît de insolit. Deodată ca sub o putere străină de el, scăpată de sub control, l-am auzit rostind cu
Evocări esențiale din aproape o sută de ani de viață by Ioana Postelnicu () [Corola-journal/Imaginative/14432_a_15757]
-
păreau trei bălți cu apă stătută. Dispăruseră arbuștii de leandru sădiți de o parte și de alta a lacurilor moarte. Dispăruse și stratul cu flori de sezon, dispuse într-un aranjament care încînta privirile vizitatorilor pe vremea copilăriei mele. Pășeam parcă într-un cimitir. Podoaba stațiunii, care era hotelul zidit în stil baroc, părea surpat. Măreția lui era vestejită de trecerea anilor, pe care edilii nu s-au străduit să o elimine. Un grup de muncitori se străduiau să înlocuiască plăcile
Evocări esențiale din aproape o sută de ani de viață by Ioana Postelnicu () [Corola-journal/Imaginative/14432_a_15757]
-
un moment dat după cîțiva kilometri parcurși pe Drumul Dumbrăvii, la un semn al lui Lovinescu, trăsura se opri, înaintea unui indicator care însemna drumul spre localitatea Cisnădie pierdută în desișul pădurii. - Nu mai mergem pînă la Rășinari, a spus, parcă răzgîndindu-se. Făcu o pauză care mi-a adus aminte o expresie pe care uneori Lovinescu o folosea în ceea ce mă privea. Deodată spuse cu seriozitate: - Aici te-ai născut... La Cisnădie, urmă rostind cu o voioșie tandră. Aici, mai repetă
Evocări esențiale din aproape o sută de ani de viață by Ioana Postelnicu () [Corola-journal/Imaginative/14432_a_15757]
-
își leagă de gît piatra grea și sare în apă. Dar nu apucase să se odihnească mai mult de două ore. Soția îl scuturase miloasă de umăr. Între timp ea și pusese totul la cale: ranița, valiza. Zorii o găseau parcă schimbată, își și descoperise forța, forța aceea născută din instinctul matern, care o va ajuta să îndure orice în lipsa lui. Ocrotitoare îl privi cum mănîncă, apoi voise să-l însoțească la școală. El însă îi interzisese. Putea să-l mai
-Fragment dintr-un roman inedit - by Gabriela Adameșteanu () [Corola-journal/Imaginative/14063_a_15388]
-
care îi petreceau. Rămîneau treptat, în urmă, fie dînd buzna pe cîte o poartă, bufnind de plîns, fie lăsîndu-se, moi, să șadă pe marginea șanțului. Dreaptă, lipită de poartă, o văzu pe soția lui gătită cu ie și maramă. Dar parcă nu mai era ea ci imaginea ei, o poză, un tablou, ceva care doar îi amintea de ea. Păși înainte, cu pas milităresc, prin praful drumului pe care-l mestecă în dinți. Începea să simtă în ceafă pîrjolul soarelui. Compania
-Fragment dintr-un roman inedit - by Gabriela Adameșteanu () [Corola-journal/Imaginative/14063_a_15388]
-
se reprezeau să-și primenească apa din bidoane. De-a lungul liniei se întindeau numai miriști țepoase, întrerupte rar de cîte o pădure de plute. Coborau în cîmpie. Din pricina numeroaselor schimbări de direcție drumul li se păru lung. Se mișcau parcă în zig-zag, înainte și înapoi, în sus și-n jos. Cerul mereu albastru, de august, nu le oferea nici un reper, dimpotrivă, le accentua senzația de pierdere, de rătăcire. Dormiră o noapte în legănatul osiilor și în țăcăneala roților. În dimineața
-Fragment dintr-un roman inedit - by Gabriela Adameșteanu () [Corola-journal/Imaginative/14063_a_15388]
-
se înfățișă mic și alb, vag oriental. În ordinele strigate ale ofițerilor se grupară pe companii și numaidecît porniră în pas alergător. Alergară cu sufletul la gură zăngănindu-și echipamentul, puștile, bidoanele, lopețile scurte care-i plezneau peste șolduri îndemnîndu-i parcă. Străbătură maidane prăfoase, străzi pietruite, li se păru că intră, ies și din nou reintră în oraș. Din fața caselor de la periferie, date cu var din belșug, femei îi priveau cu mîna la gură. Cocoțați în pomi sau pe garduri, copiii
-Fragment dintr-un roman inedit - by Gabriela Adameșteanu () [Corola-journal/Imaginative/14063_a_15388]
-
de numeroși încît le umpleau de la jumătatea drumului. Soldații de pe mal priveau înmărmuriți. Oare ce se întîmpla? Nu simțeau nici un sentiment pentru camarazii cu părul lipit de frunte, cu fețele descompuse care colcăiau în mocirlă. Totuși voința le paralizase. Timpul parcă se oprise în loc. Mănușile transformate în cravașe ale ofițerilor nu reușeau să-i clintească. Aceștia alergau urlînd de-a lungul rîndurilor încercînd să-i determine să facă stînga-mprejur. Într-un tîrziu se puseră din nou în mișcare ca niște somnambuli
-Fragment dintr-un roman inedit - by Gabriela Adameșteanu () [Corola-journal/Imaginative/14063_a_15388]
-
duce domnul colonel? O fi primejdie și dinspre munți? Dacă e așa înseamnă că ne-au înconjurat și trebuie să ne rugăm rușilor să ne-ajute..." Se gîndea, își făcea toate aceste socoteli, dar în adîncul lui nu se tulburase. Parcă nenorocirea la care asistase fusese numai o nălucire, o aberație a vederii. Ca să se liniștească și mai bine își făcu semnul crucii. După cădearea Turtucaiei nemții pătrunseră în țară de la sud. Forțînd din nou trecătorile Jiului, acolo unde prima oară
-Fragment dintr-un roman inedit - by Gabriela Adameșteanu () [Corola-journal/Imaginative/14063_a_15388]
-
ar fi spus, mai bine ne lipsim. Ca să nu mai vorbim despre ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi băgat de seamă că de fapt nimeni în tot regimentul nu se pricepe să le mînuiască. Situația trebuia salvată. Calm, parcă plictisit, căpi- tanul se apropie de mecanici scuipînd capătul țigării. Se aplecă și el, cam într-o doară, peste fiarele lustruite și negre. Nimeni nu auzi cum scrișînind din dinți le poruncește celor doi să dispară dracului cu ele cu
-Fragment dintr-un roman inedit - by Gabriela Adameșteanu () [Corola-journal/Imaginative/14063_a_15388]
-
mai rămînea timp și în capul pieptului. Atîta insistă fără nici un rezultat în chestia asta, încît începu să-i placă. Silit să se oprească din cauza acceselor de tuse, o lua de la capăt cu o sete sporită. Somația neamțului îl trezi parcă dintr-o beție.
-Fragment dintr-un roman inedit - by Gabriela Adameșteanu () [Corola-journal/Imaginative/14063_a_15388]
-
și ea din cauza cicatricei de pe obrazul stâng. Știa și că înainte mi se zisese Osebitu din cauza asta și că mi-am schimbat, abia în studenție, numele în "Amărășteanu". - Știți - ea nu mă tutuia încă, decât intermitent - povestindu-ni-te, Flavia parcă te pețea pentru fiecare din noi trei în parte. Cu portretul... dumneavoastră robot în imaginație am rezistat altfel în unele situații limită. De pildă, ne-a apărat în inimaginabilele seri de isterie colectivă. Isteria a fost "colectivizată" acolo înaintea agriculturii
Loc deschis by Stelian Tabaras () [Corola-journal/Imaginative/14438_a_15763]
-
voi nu v-ați văzut de treabă..." Andra se străduia atunci să devină cât mai intimă, a reușit chiar să mă tutuiască "la rând". I-am oferit posibilitatea să facă duș după căldura și praful de la manifestație. Dar ea era parcă pusă pe... recuperări. Desigur, anii pierduți... îmi dădeam seama cum încerca ea să-și gradeze spusele, gesturile, spre intimitate. O ultimă minge aruncată în terenul meu: "Știi unde a ascuns Petra biletul Flaviei către tine? Ei? Chiar nu ghicești? Că
Loc deschis by Stelian Tabaras () [Corola-journal/Imaginative/14438_a_15763]
-
Stork. Modelele erau antice, eline. "Aproape nudistele" închipuiau gestul venusian al acoperirii sexului cu mâna peste niște falduri de pânză. Am tot așezat poza mică, tip buletin, a Petrei, pe rând, peste fețele nudurilor. Privirile din fotografie chiar deveneau misterios-inocente... Parcă erau conștiente că mâna de pe pântec ascundea ceva. Rememorând acum toate acestea în tăcerea cu care am înlocuit porția mea din "Pentameron", alt sens sonor are micuțul bilet cu cel mai cuprinzător conținut ce s-a alcătuit de la începutul lumii
Loc deschis by Stelian Tabaras () [Corola-journal/Imaginative/14438_a_15763]
-
cu o oprire la mormîntul lui Strindberg cu crucea lui modestă pe care stă scris O, crux, ave spes unica (O, cruce, singura noastră speranță), și cu o revedere, în memorie, a ultimului "chip al lui René, atît de senin, parcă "odihnindu-se în durerea lui", cum scria Elias Canetti despre masca mortuară a lui Blaise Pascal.[...] M-am gîndit, întorcîndu-mă pe jos acasă, la metamorfozele celor iubiți de mine; cum, fără să bag de seamă, toți s-au transformat de-
O scrisoare deghizată by Matei Călinescu () [Corola-journal/Imaginative/14704_a_16029]
-
lor corp, ca pînă la urmă să devină ceva mai mult decît un pumn de cenușă." Acest "ceva mai mult" îmi evocă versul lui Mallarmé, "tel qu'en lui-même l'éternité le change", sculptat și rămas în memoria mea din parcă o viață anterioară (anterioară exilului care e și el un fel de moarte), din acea vreme ireală care va deveni și mai ireală, în care jucam împreună cu Nichita Stănescu jocurile secunde ale poeziei. N-a ars și Nichita ca o
O scrisoare deghizată by Matei Călinescu () [Corola-journal/Imaginative/14704_a_16029]
-
care se plătesc meditații cu bani grei - scuzați devierea! - Da' de unde ești, bade?m-a întrebat el cu vocea calmă. După ce am constatat din nou, cu mândrie patriot-națională, ce caractere puternice au unii oameni, i-am răspuns cu nedisimulată mândrie (parcă așa se spune atunci când minți cu nerușinare): - De la Ipotești. Știți cine s-a născut în aceeași localitate cu mine? - Adrian Năstase, mi-a răspuns sec. Știam eu că mediocru la mediocru nu-și scoate ochii, așa că n-am mai lungit
Starea mea de mediocritate by Dumitru Hurubă () [Corola-journal/Imaginative/14574_a_15899]
-
pagubă dulce, cum n-am mai făcut de mult. Doamne, cîte lucruri dragi nu mi-au încărcat tristețea. Case mici cu cerdacuri dărăpănate, cișmele cu o cană albastră înfiptă alături, într-un băț binevoitor, garduri, garduri, fiece scîndură îmi mîngîie parcă durerea, fericirea, uimirea. Începuse amurgul. Am dat, pe niște străzi înguste și noroioase, peste copii jucîndu-se febril, ațîțați de culoarea violacee a cerului. Unul, cam de vreo cinci ani, c-un căciuloi vernil, bolfos, se învîrtea cîntînd. Iată, mi-am
Pe străduțele astea cred că se iubește ca-n mitologie by Emil Brumaru () [Corola-journal/Imaginative/14846_a_16171]