1,560 matches
-
importanța extraordinară a Logosului ortodox 19. Partea a II-a Confesional și național Biserică, Tradiție și națiune Raportul dintre autoritatea laică și autoritatea religioasă a constituit o temă permanentă de discuție în care elita intelectuală s-a implicat cu mult patos, majoritatea dezbaterilor articulându-se în jurul noțiunilor de Biserică și Stat; Ortodoxie și Națiune. Problema falsei disocieri între "autohtoniști" și "europeniști" de care se face mult caz în discursul istoric comunist și post- comunist, plecând de la adecvarea sau nu la un
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
este adaptată la specificitatea cazului (la biografia particulară a acestuia), atunci ea devine impersonală, rigidă și ineficientă. Μ Cine nu se poate angaja Într-un sentiment de iubire, din incapacitatea de a-l trăi pe deplin sau din teama de patosul lui, este condamnat să se amăgească doar cu iluziile lui. Μ Fiecare câștigă În lupta cu piedicile/loviturile vieții sau ale activității doar atât cât este dispus să riște. Μ Când Întrebarea este clar pusă, ea sugerează, În mare măsură
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
cu alte cuvinte, întoarcerea la poeticitate, dar, în același timp, și apelul la o motivație etică a discursului liric, toate aceste trăsături ale neomodernismului poetic românesc se regăsesc la acești poeți ce au valorificat și valorizat, deopotrivă, candoarea și luciditatea, patosul trăirii autentice și interogația morală de acut ecou expresiv"85. Pornind de la rolul estetic al neomodernismului, pe care am reținut că îl include în marea paradigmă a postmodernității, precum și ținând seama de tot acest context ideologic problematizant, Ioana Em. Petrescu
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o vizitează/ Și, înfiorat de torturi,/ Nu se miră/ Că nu zace, în ea, nime//" (Pasul)45. Obsesia existențială, îndoită de o feminitate desăvârșită, naște, cum este de presupus, zborul, a cărui morfologie se află, undeva, între existențialismul blagian și patosul eliberator, de tip stănescian. Puntea dintre cele două lumi este, cumva, cenzurată, de această poetică a imponderabilității. Puritatea absolută, regăsibilă, în inima poeziei sale (firește, doar după ce este înlăturată mantia aridă a conceptualului), constă tocmai în această redare a emoției
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
a Luminii, așa cum Tăcerea devine o cale interioară. Iar "acest tip de idealism vitalist și nu raționalist, cred că este unul dintre elementele identitare ale poetei"53. Cunoașterea poetică inițială care se realizează, printr-o "retorică a lirismului, descinzând din patosul etic al lui Nicolae Labiș, în care elanurile temperamentale se structurează, în ritmuri ample"54 se cenzurează vizibil, ulterior, transformându-se, treptat, într-o cunoaștere realizată, prin "interiorizare și densificare lirică. Meditațiile interogative asupra sensului existenței se resorb, în cezuri
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
întoarcerea la poeticitate, cu alte cuvinte, dar, în același timp, și apelul la o motivație etică a discursului liric, toate aceste trăsături ale neomodernismului poetic românesc se regăsesc la acești poeți, care au valorificat și valorizat, deopotrivă, candoarea și luciditatea, patosul trăirii autentice și interogația morală de acut ecou expresiv"86. 2.3. Dosar de receptare critică Situarea unui autor în contextul unei anumite epoci/ generații, precum și stabilirea influenței pe care acesta o manifestă în promovarea unei anumite estetici, pe baza
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
autoarea contribuie la creearea unei noi realități, prin intermediul poeziei sale, sunt redate, pas cu pas, în textele critice dedicate operei Anei Blandiana. Literatura română contemporană, I, Poezia 111 menționează că "Ana Blandiana debutează cu o retorică a lirismului, descinzând din patosul etic al lui Nicolae Labiș, în care elanurile temperamentale se structurează în ritmuri ample. Frenezia proliferantă a imaginii sugerând o consubstanțialitate senzorială cu lumea corespunde stării de perpetuă exaltare pasională, care caracterizează primul volum Persoana I plural (1964)"112. În
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
care etica devine un imperativ al artei"119. Iubirea nu dispare în totalitate, odată cu înaintarea în vârstă, așa cum sesizează critica, următoarele volume îmbinând strigătul specific unei pătrunderi în necunoscut cu sentimental pur, nedegradat de trecerea ireversibilă a timpului: "De altfel, patosul candorii devine la Ana Blandiana o condiție a poeticului"120, iar sinceritatea se menține ca "o atitudine stilistică, soluție necesară a unei sensibilități amenințate de autocontemplare, retorica intimă a poetei constituindu-se ca suport tensional al discursului"121. Despre această
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
aer impersonal al rostirii înghețate în forme limpezi, corespunzătoare regimului ascetic al spiritului, masca inflexibilă de erou tragic, pornit în căutarea tonurilor clare, într-o lume pândită și coruptă adesea de compromisul etic. Dacă existența etică, deși nu lipsită de patos, rămânea oarecum exterioară și mecanică în volumul de debut, ea este în aceste cărți expresia unei confruntări dramatice cu lumea: o voce de om singur și având conștiința solitudinii sale își apără spațiul de absurdă puritate în raport cu logica ineluctabilă a
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
mine,/ Decât am fost eu vreodată./ Așa cum putrezirea/ E mai aproape de fruct/ Decât sâmburele lui./ Așa cum sâmburele așteaptă./ Numai trecerea verii,/ Să se desfacă din fruct,/ Eu trebuie numai s-aștept/ Viața să treacă" (Trebuie numai să aștept) De altfel, "patosul candorii devine la Ana Blandiana o condiție a poeticului, ipostaziere lirică, într-o stare de echilibru ambiguu, în care sinceritatea nu este decât o atitudine stilistică"96. Condiționată de același anotimp, anticipat în volumul anterior, poeta încearcă și de această
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o altă eliberare a literartaturii... În sfîrșit, pornind de la Vico, trecînd prin Baudelaire, Todorov urmărește distincția dintre limbajul rațional, cu adevărul său, și cel poetic, cu alt adevăr, figural. Arta devine așadar o „nouă știință” a carismei, a iraționalului, a patosului, un discurs care face apel la sensibil și care imaginează o nouă comunitate, cea estetică, creată pe baza unui sensibil comun, liant mai puternic - asta se va vedea În politică - decît raționalul (comun prin definiție). Ajungînd pînă În preajma lui Heidegger
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
că a apucat să trăiască sfîrșitul de veac XX pentru a profita de ocazia nesperată oferită Întru Înțelegerea prezentului. O satisfacție mai degrabă cuminte. Aceeași, mutatis mutandis, ca a Îndrăgostitului părăsit care ajunge să-și exproprieze ceea ce tocmai trăise cu patos. Citindu-i cartea, nu se poate să nu o așezi, ca proiect, alături de excepționala GÎndire ‘68 a lui Luc Ferry și Alain Renaut. O altă carte de căpătîi pentru francofonul anului 2000 este Mirajul lingvistic a lui Toma Pavel (1988
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
domenii care se prezintă a fi "comunicative" relevă în mod real comunicarea? Toate comunicările relevă aceeași definiție și sînt identice? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să pornim de la observațiile de mai sus. Nu se vorbește niciodată cu atît patos despre comunicare decît într-o societate care nu mai știe să comunice cu ea însăși, a cărei coeziune este contestată, ale cărei valori se dezagregă, pe care simboluri prea uzate nu mai reușesc să le unifice. Societate centrifugă, lipsită de
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
doar ca un element ce ar condiționa interior conștiința poetică, ci trebuie conjugată cu un sistem în care intră și presiunea spiritului critic și o acumulare a unui sistem al împrejurărilor istorico-literare. Lirica anilor 1950-1960 se caracterizează prin entuziasm, prin "patos și angajare într-un discurs nediferențiat" cum spune Petru Poantă. S-a scris în această perioadă foarte multă poezie ocazională: imnul, oda, balada, satira devin specii frecvente. Poeți ca Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Maria Banuș, Nicolae Tăutu, Eugen
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de albe oseminte." Crengile de vișin, lumina lunii, covorul năpădit de ierburi, moluște lipicioase printre sticle de parfum, ca viziune și trăire, sunt o consecință a sensibilității, a fascinației integratoare în suferință până la moarte. Un romantic bűrgerian, cu mai mult patos tragic și deci mai modern, vine tulbure cu vorbele strigate parcă lucid într-un context haotic: Un cer nebun de lumină tresare din noaptea/ definitivei tăceri, ca o salvă de tun.../ Osàna, Osàna, la sfera a șaptea gloria gloriei, cer
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
părintelui flămând... La ora mesei, se aud și mormintele mâncând." Există o modificare a sensibilității publicului larg la poezia civică "Repetabila povară" este traducerea fidelă a spiritului epocii, o dezbatere lirică pe care A. Păunescu o realizează estetic, integrând-o patosului cetățenesc al perioadei noastre. Poeții cântă Patria și Partidul din perspectiva actualului: "Tulburătoarea mea materie/ partid,/ ești tu,/ din tine m-am născut/ pe mine însumi și mă pot cunoaște,/ în tine mă întorc/ și conștiință sunt din conștiință"(Gr.
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și-al lumii" (Ion Iuga). Istoria reprezintă forța creației care dă certitudini. Nicicând poate nu s-a scris cu atâta pasiune poezii de evocare istorică. Imediat după răsturnarea dictaturii militare, asistăm la evocarea momentelor și a figurilor revoluționare, invocate cu patos Tudor, Bălcescu, Horia, Iancu. Tiparul în care se scrie este neoclasic, retoric și discursiv, cu elemente de mesianism romantic. Treptat, apar figuri de voievozi, eroi naționali, într-o viziune proprie epocii 3; așa cum s-a mai spus, evocarea istoriei naționale
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
popular desprins din piatra munților și din vatra țăranilor: "Ești parcă din focul de pe vatră/ Născut parcă din crestele de piatră/ Roșcată zare mare/ Când soarele răsare/ Chivără Roșie." Poemele sunt discursive dar devin modele de urmat în epocă; prin patos și atitudine romantică se apropie de mișcările istoriei contemporane, pentru că Horia, ca și Tudor, simbolizează eroismul, bărbăția și jertfa în slujba unui ideal, amândoi figuri mesianice și romantice, luptători pentru emanciparea națiunii. Poetul versifică motive istorice, dar nu reușește întotdeauna
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ce presupune bogăție, strălucire, frumusețe, dar și sânge, atunci când "Demiurgul eternelor renașteri" își petrece "Mătăniile de sânge" printre degete. Din păcate, poetul rămâne exterior; emoția este estompată de câte un vers, de prea mult discurs, poate și de prea mult patos, ajuns la manieră: Dar nu-i letopiseț să-i numere pe toți,/ și chiar de-ar fi, tu, pana mea, doar atâta poți,/ Te-nplânt în masă ca pe un topor într-un butuc/ și de altă treabă mai bună mă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
aspirații asupra cărora se apleacă și meditează: "Si-atunci vedem că veacul e al tău/ că binele apare brusc din rău/ că harul tău născut a fost din plânsu-ți... și singuri în cortegii sociale/ cuprinși de lene și de un patos sfânt/ lași uneori, viteji din când în când/ dar gata, ca nebunii și ca proștii/ să aruncăm prudențe și odăjdii." În acest context este evocată figura lui Bălcescu și a lui Mihai Viteazul. Figura lui Bălcescu apare obsesiv în cadrul volumului
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
adormi.../ Cine știe în ce putem să ne trezim,/ Cine știe în cine...". ("Cosmogonia sau cântec de leagăn"). Alteori este sec, schematic "teză, antiteză, sinteză", cum ar spune M. Nițescu. Deși s-a vorbit despre lipsa de emoție și de patos a poeziei lui N. Stănescu, trebuie să subliniem că demonstrația riguroasă ne transmite pasiunea, indiferent că face teoria numerelor, pune întrebări asupra problemelor fundamentale ale existenței sau descrie iraționalitatea lumii, absurdul, setea de concret care îi paralizează parcă aripile neputincioase
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
O componentă a spiritului nostru este inerența zborului, în ea stă lumina, inima, nemurirea ("Într-o imensă pasăre suntem însămânțați"). Poemul configurează metamorfoze stranii, halucinante, pentru a ne convinge de necesitatea năzuinței în existența noastră: În nesfârșirea ei ambițioasă,/ În patosul cu care mai speră la urmași,/ Stă viața noastră." Urmărind alte unghiuri, inedite, ale spiritului, Păunescu își fixează propria condiție de poet dincolo de aglomerările onomastice. Poemul "Tinerețea unchilor mei Ioan și Dumitru" se umple de gravitate: "Poetul e istoria familiei
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sintagmei: "Cei ce nu pot face ceva dau lecții despre cum trebuie făcut"?) * Orgoliul oricărei suferințe este de a fi unică și neînțeleasă, (o adevărată qualia, în limbajul filosofiei minții), ceea ce riscă să potențeze durerea. Uitați-vă, spre exemplu, la patosul discuției dintre două persoane care au în comun aceeași boală! Semn că există o formă de solidaritate în fața aceluiași gen de suferință, dublată de o formă de excludere totodată a altor tipuri de afecțiuni. Până și în fața durerii dezvoltăm mecanismele
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
încearcă să ascundă aceste soluții. În felul acesta unii cercetători își generează "obiectul" de activitate, luând naștere birocrația științei. Știința poate fi birocratică, tinzând să-și perpetueze obiectul de activitate; mai exact, oamenii de știință tind să argumenteze cu mult patos importanța obiectului lor de cercetare, determinând uneori menținerea unor direcții de cercetare redundante, care și-au epuizat deja soluțiile potrivite. Acest aspect ține de un mod de-a fi al științei, fiind partea proastă a lucrului bun. Situațiile de acest
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
în „bucuria curată” a unui nou început de viață. Într-adevăr, o conduită reprobabilă / înjositoare nu-și poate găsi căile redresării ei morale, decât în „lumina conștiinței”: posibilitatea oamenilor de a se regenera sub raport moral este strâns legată de „patosul recuceririi sensului înalt și pur al vieții”; numai sub zbaterile chinuitoare ale „conștiinței” asaltate de „remușcare”, patimile cele mai încordate slăbesc, omul se umanizează, trăind ideea reconstrucției morale a propriei personalități. Că este așa o demonstrează nu numai existențele zbuciumate
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]