1,391 matches
-
desfășura acum o mișcare nedeslușită. Orga tăcuse, înlocuită de alămuri și de tobe nevăzute. Penitenții, în veșminte largi și negre, ieșiră unul câte unul din biserică, se adunară iar la un loc în fața porții și coborâră treptele. După ei veneau penitenții albi, purtând prapuri roșii și albaștri, urmați de câțiva băieți înveșmântați în chip de îngeri și de un grup de copii din Confreria fecioarei Maria, cu fețișoarele negre pline de gravitate și, în sfârșit, pe o raclă vopsită în toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
negre, icoana Domnului Iisus Hristos, ținând în mână o trestie, pe frunte cu cununa de spini, sângerând și clătinându-se deasupra mulțimii îngrămădite pe treptele bisericii. După ce coborâră scara, cei ce purtau racla se opriră o clipă, în care timp penitenții încercară să se înșiruie într-o oarecare ordine. D'Arrast îl văzu atunci pe bucătar. Tocmai ieșea din biserică, gol până la brâu și purtând pe capul lui bărbos un uriaș bolovan pătrat, așezat de-a dreptul pe țeastă, care nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
sigur treptele bisericii, cu piatra bine potrivită în arcuitura brațelor sale scurte și vânjoase. Când ajunse în spatele raclei, procesiunea porni. Din biserică se iviră atunci muzicanții, îmbrăcați în tunici viu colorate și suflând din răsputeri în alămurile împodobite cu panglici. Penitenții grăbiră pasul, în sunetele unui marș vioi, apucând pe una din străzile care dădeau în piață. După ce racla dispăru în urma lor, nu se mai văzură decât bucătarul și ultimii muzicanți. După ei, în zgomot de pocnitori, porni și mulțimea, în timp ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
întâmplă, când clopotele bisericii se porniră dintr-o dată să bată puternic. Chiar atunci, din stânga, de la capătul străzii, ajunse până la ei o mare larmă și tot atunci se ivi și mulțimea, nespus de însuflețită. De departe puteai vedea cum pelerinii și penitenții se îngrămădeau, de-a valma, în jurul raclei, înaintând, în zgomot de pocnitori și cu urlete de bucurie, de-a lungul străzii înguste. În câteva clipe o umplură cu totul, revărsându-se către primărie într-o îmbulzeală de nedescris. Vârstele, rasele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
fără să-și mai ceară iertare, părăsi balconul și camera și coborî în goană scara. Se pomeni în stradă, în larma asurzitoare a clopotelor și a pocnitorilor. Trebui să se lupte cu mulțimea veselă, cu cei ce purtau lumânări, cu penitenții jigniți. Dar, fără să dea un pas îndărăt, înaintând cu trupul lui mare în susul puhoiului de oameni, își croi drum cu o mișcare atât de năvalnică încât, când se trezi singur, în urma mulțimii, tocmai în capătul străzii, se clătină pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
ajunsese la capătul puterilor. Din când în când se oprea, apoi, încovoiat sub piatra uriașă, mai alerga puțin, în felul în care aleargă hamalii și muncitorii cufi, cu pașii mărunți și grăbiți ai mizeriei, lovind pământul cu toată talpa. Jur-împrejur, penitenții, cu veșmintele murdare de praf și pătate de ceară, îl încurajau prin strigăte ori de câte ori îl vedeau că se oprește. La stânga bucătarului, mergea, sau alerga, în tăcere, fratele acestuia. Lui d'Arrast i se păru că va trece o veșnicie până când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
pe necredincioșii care perturbau traficul în Marea Roșie. N-am rămas decât două zile la Djeddah, cât să luăm legătura cu o caravană care pleca spre Mecca. La jumătatea drumului dintre cele două orașe, mi-am părăsit straiele ca să îmbrac ihram-ul penitenților, alcătuit din două fâșii lungi de pânză albă fără cusătură, una purtată în jurul taliei, cealaltă pe umeri. Buzele mele repetau neobosite strigătul pelerinilor: „Labbaika Allahumma! Labbaika Allahumma!“ „Iată-mă, Doamne!“ Ochii mei cătau în zare spre Mecca, dar n-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
și când îți vrea binele și când îți vreau răul... Că da... Șarpele, el a sunat din trompetă atunci când a început măcelul... Șarpele a sunat... A sunat din gura lui MACABEUS, că MACABEUS își ține șarpele în gură... (Pauză. MACABEUS penitent.) S-au măcelărit șerpii între ei! Auzi? Auzi cum zvâcnesc? Uite-o! Uite o jumătate de șarpe pe masă! Uite cum zvâcnește! Și în pâine a fost un șarpe și tu l-ai mâncat... S-au măcelărit între ei, s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
niște capricii care nu făcuseră altceva decît să provoace nefericirea ființelor iubite făcuse loc, Într-un mod inexplicabil pentru ea, unei senzații tot mai neliniștitoare de bunăstare. Se simțea fericită plătind pentru răul pe care-l făcuse, la fel ca penitentul care duce În cîrcă o cruce grea la procesiunile din Saptămîna Patimilor sau călugărul care se autoflagelează În fiecare dimineață cu ciliciul. De aceea era o minciună, iar ea știa asta. Confuză, descoperea că, În adîncul ființei sale, nu era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
nu te poți deschide cu adevărat în fața celuilalt, orice scuză sună găunos și fals. În timp ce lucram la versiunile succesive ale epistolei (din ce în ce mai deznădăjduit, condamnându-mă pentru tot ceea ce ieșise prost în viața mea, flagelându-mi bietul suflet putregăit ca un penitent medieval), mi-am amintit de o carte pe care mi-o trimisese Tom de ziua mea cu opt sau nouă ani în urmă, în epoca de aur dinaintea morții lui June, când Tom era încă strălucitul și promițătorul doctor Thumb
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
pentru un moment și Începu să vorbească repede: Nu sunt un dogmatic În privința asta. Cred că se pot spune foarte multe despre atitudinea bisericii romano-catolice. Psihologia modernă lucrează pe coordonate paralele. Există o anume similaritate Între relația dintre confesor și penitent și cea dintre psihanalist și pacient. Există, desigur, și diferența că omul vrea să i se ierte păcatele. Dar, la urma urmelor, continuă domnul Opie precipitat, văzând că doctorul Czinner Încearcă să spună ceva, diferența nu e foarte mare. Într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
că omul vrea să i se ierte păcatele. Dar, la urma urmelor, continuă domnul Opie precipitat, văzând că doctorul Czinner Încearcă să spună ceva, diferența nu e foarte mare. Într-un caz se spune despre păcate că sunt iertate, iar penitentul părăsește confesionalul cu mintea ușurată și intenția de-a o lua de la Început; În celălalt se consideră că simpla declarare a viciilor pacientului și scoaterea la lumină a motivelor subconștiente pentru care le practică Îndepărtează puterea lor de atracție. Pacientul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
Să vă fac cunoștință, spuse domnul Opie. Dr. Czinner - domnul Q.C. Savory. Întrunim aici toate punctele de vedere necesare pentru o discuție dintre cele mai interesante: doctorul, preotul și scriitorul. Dr. Czinner spuse Încet: — Nu ați lăsat pe dinafară penitentul? Voiam să-l aduc eu În discuție, spuse domnul Savory. Dintr-un anumit punct de vedere, evident că eu sunt penitentul. În măsura În care romanul se bazează pe experiența autorului, romancierul face o confesiune În fața publicului. Astfel, publicul e pus În postura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
o discuție dintre cele mai interesante: doctorul, preotul și scriitorul. Dr. Czinner spuse Încet: — Nu ați lăsat pe dinafară penitentul? Voiam să-l aduc eu În discuție, spuse domnul Savory. Dintr-un anumit punct de vedere, evident că eu sunt penitentul. În măsura În care romanul se bazează pe experiența autorului, romancierul face o confesiune În fața publicului. Astfel, publicul e pus În postura preotului și analistului. Domnul Opie Îl Înfruntă cu un zâmbet: — Dar romanul dumneavoastră este o confesiune doar În sensul În care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
pe acele femei purtîndu-se de parcă s-ar judeca vinovați și de asasinarea tatălui, lepădîndu-se de trecutul lor și cerînd iertare celui care-i ține locul: "Însă toți acei nefericiți aduși sub lumina proiectoarelor, scrie istoricul Deutscher, apar în postura de penitenți mărturisindu-și în gura mare păcatele, tratîndu-se drept fii ai lui Belial și, scufundați în mizerie, lăudîndu-l pe supraomul (Stalin) sub ale cărui picioare erau făcuți pulbere"563. Pe măsură ce ei devin tot mai mici, iar el le înfulecă biografiile, ca
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
după aceea s-au întors la mocirla lor, astfel încât pe de o parte dădeau bani (pecunias darent), pe de altă parte, umblau să fie reprimiți în armată (ambirent redire rursum ad militiam); timp de zece ani, aceștia se află printre penitenți, după o primă perioadă de trei ani, în care s-au aflat printre cei judecați. 1.2. Actele recrutului Theogenes, martir Aceste acte ne descriu mărturia tânărului creștin Theogenes, de a rămâne fidel credinței în Cristos. Deși torturat peste măsură
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
sale, devenind astfel judecătorul judecat. Câtă moderație în a judeca ar trebui să ne impună acest ultim proces! Și câte prilejuri ne oferă societatea (adică ne oferim noi) pentru a uita asta! Într-un fel Albert Camus avea dreptate: judecătorul penitent constituie o cheie de înțelegere a existenței umane. Cum ne îndeamnă societatea să condamnăm? Încercați, spre exemplu, să analizați lista trăsăturilor negative ale omului pe care limba ni le pune la îndemână! Dacă puse în balanță cu cele bune (ca
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
celor care-i judecă în speranța că acest gest îi va face să crească în ochii celorlalți. Tentația judecății morale aspre ține de speranța celui care-o practică de-a fi (considerat) de partea binelui. Avem mai mulți judecători decât penitenți; semn că am investim actul de a judeca cu atributele mântuirii. Mă mențin viu mai curând interogațiile decât convingerile. Viitorul are în primul rând conturul cărților pe care-mi doresc să le citesc. După milenii de conflicte îmi vine să
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
formă de recunoaștere a alterității interioare, directețea uzuală a confesiunii nu înseamnă și refuz al spectacularului. Căci, între tumultul dubiului (fertil doar estetic!) pe care îl împinge uneori aproape de limita suportabilității și armonia perfect clară a izbăvirii, de care oricum penitentul nu este sigur, se desfășoară teatrul unor desfășurări de forțe teribile, de bună seamă, în încleștarea lor intrinsecă. Chiar și atunci când pare a-și orienta vectorul descriptiv înspre un afară al realului mizer ("lucrurile sunt pătate"), autorul nu face de
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
morală reprezintă singura temelie pe care o societate poate fi construită 1058, însă resping dogmatismul, idealizarea exagerată, punând pe prim plan autenticitatea, omenescul. Cu toate că schițează o decădere morală a lumii lor diegetice, „didacticismul direct este evitat, însă avem un excipit penitent: condamnarea păcatului, corectarea abuzurilor, incriminarea ipocriziei.”1059 Ei au reușit să arate că lumea nu este „o vale a plângerii”, ci un loc al liberului arbitru și al bucuriei de a trăi, al democrației și al diversității. Decameronul și Povestirile
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
Trebuie să știm că duhovnicul iartă și dezleagă nu cu putere de la sine, ci cu puterea Duhului Sfânt dat de Mântuitorul. Iertarea și dezlegarea de păcate o face duhovnicul în numele Sfintei Treimi prin punerea mâinilor pe epitrahirul așezat pe capul penitentului și îi zice rugăciunea: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (numele), și să-ți lase ție toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu
RUGĂCIUNEA, CALE SPRE DESĂVÂRŞIRE ŞI MÂNTUIRE by Ion CÂRCIULEANU () [Corola-publishinghouse/Science/91546_a_107349]
-
Holbach nu s-a sfiit să arate că acceptând să meargă la moarte, Iisus Însuși a fost un sinucigaș. Un manual Întreg de martirologie n-ar fi suficient pentru a-i denunța pe toți cei care au aprobat supliciul, după cum penitenții nu fac decât să experimenteze, Într-un ritm mai lent, experiența auto-distrucției. Prin intrarea a doi titani iluminiști În această querelle des suicidés - Montesquieu cu Scrisorile persane și Rousseau cu Julie sau Noua Eloiză -, balanța se Înclină În favoarea celor care
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
universul inform, societatea, evenimentul banal și cel istoric, Înăuntru e acea bienheureuse intériorité41, descoperită prin exercițiul scrierii zilnice. Sau, dacă nu descoperită, măcar creată. Autodistrucția Între obsesiile pedagogice (jurnalul e reminiscența caietului, reproducerea obiceiului „temei de casă” zilnice) și obsesiile penitentului care-și mărturisește greșelile 42, se Întinde un complex flagrant de vinovăție. Prea puține jurnale intime dau o imagine strălucitoare a autorului. Și nu o dau, pentru că scriitura jurnalieră e, la nivel psihologic, o formă fundamental pasivă a scrisului: fără
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de persoane consacrate este organizată pentru a servi ca exemplu și model, se complică totul și, încetul cu încetul, se denaturează. În vremurile de demult, când cineva intra în mănăstire nu intra într-o comunitate de oameni perfecți, ci de penitenți care erau conștienți că trebuie să se implice cu sârguință pe calea convertirii prin lacrimile pocăinței și ale iubirii redobândite. De aceea, din punct de vedere spiritual, starea monahală nu reprezenta un titlu de glorie, ci era mai degrabă dovada
Nu perfecţi, ci fericiţi : pentru ca profeţia vieţii consacrate să aibă sorţi de izbândă by Michael Davide Semeraro () [Corola-publishinghouse/Science/100999_a_102291]
-
este probabil atinsă în momentele în care se preface că se îndoiește de propria judecată de sine, volută paradoxală care antrezează în deriziunea sa și pune cititorul în gardă împotriva oricărei hermeneutici abuzive: "Sunt oare un sceptic? Sunt oare un penitent? Nu o voi ști niciodată și e cu atît mai bine." (S) În același timp, este insidios mobilizat de un fel de model pe care ar trebui să-l respecte și la înălțimea căruia nu reușește să se înalțe; imaginea
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]