2,405 matches
-
de libertate. Cei care trăiesc în universul prosperității, aparținând probabil celei mai bine hrănite, spălate și îngrijite spețe din istoria umanității, moștenesc în triumful lor o anumită parte de nedreptate. În această „taină a fărădelegii” se ascunde sensul ortodox al pocăinței individuale și comunitare, psihologice și ontologice. Travaliul memoriei este o formă de răscumpărare a unui impresionant capital de violență și injustiție istorică. Cunoașterea din academii ar fi un lux meschin dacă n-ar atrage după sine exercițiul compasiunii comunitare, al
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
violența și absurdul veacului, din trecutul cel mai îndepărtat până în prezentul imediat al lumii. Așa cum ne arată tratatele de apologetică ale Bisericii primare, gândirea teologică este gata să judece foarte aspru orice amănunt din istoria perpetuei căderi a omului. Așa cum pocăința este datoria zilnică a oricărui suflet ce caută să se sfințească, critica tuturor instituțiilor veacului poate fi temelia unei continue renașteri. Este foarte probabil ca, în dimensiunea sa umană, Biserica să dețină păcatele oricărei instituții seculare, fără ca aceasta să însemne
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Recapitulatio" Cei care au cunoscut tainițele adânci ale inimii ne învață că hotarul între păcatele cu voie sau fără de voie ale omului este greu de știut. Aceasta face ca părtășia noastră la „taina fărădelegii” să aibă nevoie de o permanentă pocăință. Contemplarea răutății săvârșite în istoria umanității poate deveni un imbold către o mai adâncă rugăciune, pentru sine și pentru întreaga lume. Nu este deloc lipsită de importanță relatarea arhimandritului Sofronie despre experiențele sale duhovnicești din timpul celor două războie mondiale
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
umanității atee sunt tot atâtea pietre de altar într-o jertfă colectivă cerută de idolii nevrozei. Din acestea se înalță, treptat, zidul plângerii noastre; acolo, omul deploră infinita caducitate a unei lumi prăbușite în uitare. Denunțul mondenitățiitc "Denunțul mondenității" Plânsul pocăinței silabisește dorința noastră de veșnicie. Deznădejdea la care conduce rutina „indiferenței ontologice” (atunci când „a fi sau a nu fi” nu este o întrebare) trage semnalul de alarmă al înfometării. Teama de ratare se transformă în panica din fața neantului. Abulia existenței
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
din Vechiul Testament și o figură recurentă în scrierile pauline. În lumina acestei corespondențe între monoteism și monogamie, monahismul apare ca un parcurs al reintegrării omului în starea de pace și împăcare cu Dumnezeu. La capătul unei vieți de înfrânare și pocăință, fiecare monah reface experiența unității eshatologice a umanității. Fără recunoașterea abisului despărțirii noastre de Dumnezeu este imposibil de ajuns la această stare de har. Rănit în profunzimile sale de căderea adamică, omul se găsește într-o continuă căutare a unui
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
va fi decât o simplă metaforă. Din treapta curăției se trece în pasajul luminării lăuntrice, monahul asumând fiecare rană a umanității prin darul smereniei lui Hristos. Pentru monah, orice dezbinare din mănăstire, Biserică sau lume devine încă un motiv de pocăință. Fără pocăință, sudura oricărei uniri între oameni rămâne superficială. Smerenia nu implică refuzul demnității și al libertății. În smerenie, pot fi iubiți toți semenii care nu ne seamănă. Adevărata smerenie este un ecou - poate mai mult decât o imitație - al
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
decât o simplă metaforă. Din treapta curăției se trece în pasajul luminării lăuntrice, monahul asumând fiecare rană a umanității prin darul smereniei lui Hristos. Pentru monah, orice dezbinare din mănăstire, Biserică sau lume devine încă un motiv de pocăință. Fără pocăință, sudura oricărei uniri între oameni rămâne superficială. Smerenia nu implică refuzul demnității și al libertății. În smerenie, pot fi iubiți toți semenii care nu ne seamănă. Adevărata smerenie este un ecou - poate mai mult decât o imitație - al smereniei Cuvântului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și-au înțeles bine chemarea. Căci, la urma urmei, toți pașii lor nu măsoară decât insomnia unei iubiri fără hotar, aleasă, primită și regăsită în acel „nume care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9). Sensul ontologic al pocăinței. Marginalii la teologia starețului Sofronietc "Sensul ontologic al pocăinței. Marginalii la teologia starețului Sofronie" There are three things I cannot take in: faith without dogma, non-ecclesiological Christianity and non-ascetic Christianity. These three - the church, dogma, and asceticism - constitute one single
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
toți pașii lor nu măsoară decât insomnia unei iubiri fără hotar, aleasă, primită și regăsită în acel „nume care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9). Sensul ontologic al pocăinței. Marginalii la teologia starețului Sofronietc "Sensul ontologic al pocăinței. Marginalii la teologia starețului Sofronie" There are three things I cannot take in: faith without dogma, non-ecclesiological Christianity and non-ascetic Christianity. These three - the church, dogma, and asceticism - constitute one single life for me. Arhimandritul Sofronie, Letter to David Balfour
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Palais des Tuileries). Treptat, fiind ajutat de conversații și lecturi teologice, dar mai ales de o atenție sporită față de mișcările inimii, preotul Sofronie - înstrăinat pentru totdeauna de practicile orientale - primește din nou vizita harului printr-o chemare la o intensă pocăință lăuntrică. Înscris pentru un an la cursurile Institutului Teologic „Sf. Serghie” din Paris, preotul Sofronie petrece, precum Iacob în pustie, lungi nopți de război lăuntric cu mândria omului cel vechi, înfruntând cu neputință și uimire pe Îngerul lui Dumnezeu (Geneză
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
capitolul despre calea terapeutică a monahismului, ca și paginile despre transformarea rușinii la momentul spovedaniei în armă duhovnicească (marcând astfel trecerea din planul psihologic în cel ontologic al cunoașterii lui Dumnezeu), reprezintă toate contribuții foarte prețioase și mult așteptate 1. Pocăința și revelația principiului ipostatictc "Pocăința și revelația principiului ipostatic" Teologia arhimandritului Sofronie este de orientare monastică. La temeiurile acestei vieți stau renunțarea la păcatul lumii și pregustarea din fericirile rostite de pe muntele cunoașterii lui Hristos. Pentru cel chemat la viața
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
monahismului, ca și paginile despre transformarea rușinii la momentul spovedaniei în armă duhovnicească (marcând astfel trecerea din planul psihologic în cel ontologic al cunoașterii lui Dumnezeu), reprezintă toate contribuții foarte prețioase și mult așteptate 1. Pocăința și revelația principiului ipostatictc "Pocăința și revelația principiului ipostatic" Teologia arhimandritului Sofronie este de orientare monastică. La temeiurile acestei vieți stau renunțarea la păcatul lumii și pregustarea din fericirile rostite de pe muntele cunoașterii lui Hristos. Pentru cel chemat la viața de pocăință, aceste fericiri tămăduitoare
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
revelația principiului ipostatictc "Pocăința și revelația principiului ipostatic" Teologia arhimandritului Sofronie este de orientare monastică. La temeiurile acestei vieți stau renunțarea la păcatul lumii și pregustarea din fericirile rostite de pe muntele cunoașterii lui Hristos. Pentru cel chemat la viața de pocăință, aceste fericiri tămăduitoare sunt tablele noii legi pe care Domnul le-a lăsat tuturor neamurilor. Fără pocăință, înțelegerea acestor făgăduințe n-ar fi cu putință, mai cu seamă din cauza înrădăcinării încăpățânate a rânduielii morții în trupul și sufletul făpturii zidite
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
acestei vieți stau renunțarea la păcatul lumii și pregustarea din fericirile rostite de pe muntele cunoașterii lui Hristos. Pentru cel chemat la viața de pocăință, aceste fericiri tămăduitoare sunt tablele noii legi pe care Domnul le-a lăsat tuturor neamurilor. Fără pocăință, înțelegerea acestor făgăduințe n-ar fi cu putință, mai cu seamă din cauza înrădăcinării încăpățânate a rânduielii morții în trupul și sufletul făpturii zidite de Domnul. Ca monah, părintele Sofronie a învățat că viața de pocăință trebuie să continue până la sfârșit
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a lăsat tuturor neamurilor. Fără pocăință, înțelegerea acestor făgăduințe n-ar fi cu putință, mai cu seamă din cauza înrădăcinării încăpățânate a rânduielii morții în trupul și sufletul făpturii zidite de Domnul. Ca monah, părintele Sofronie a învățat că viața de pocăință trebuie să continue până la sfârșit, deși acest proces de transformare, transfigurare și îndumnezeire cunoaște mai multe etape. La început, aspectele psihologice ale pocăinței domină sub forma regretelor, a tristeții amare pentru fărădelegile săvârșite - o stare sufletească generală care cere corecția
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în trupul și sufletul făpturii zidite de Domnul. Ca monah, părintele Sofronie a învățat că viața de pocăință trebuie să continue până la sfârșit, deși acest proces de transformare, transfigurare și îndumnezeire cunoaște mai multe etape. La început, aspectele psihologice ale pocăinței domină sub forma regretelor, a tristeții amare pentru fărădelegile săvârșite - o stare sufletească generală care cere corecția prin lege. Omul trezit din beția simțurilor și dezordinea minții caută îndreptare de la Hristos. Aflat în acest stagiu intermediar, tocmai ieșit din starea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
indispensabilă, iar libertatea doar pregustată, după îndepărtarea de sursele pierzării. Ucenicul, comentează arhimandritul Zaharia, „descoperă că nu își stăpânește firea și că ea a rămas nepătrunsă de harul lui Dumnezeu, așa încât se predă, pe cât îi este cu putință, unei depline pocăințe”1. Ura de sine însoțește această ruptură violentă de lumea rătăcirii, a înșelărilor și amânărilor indefinite, dar ispita autojustificărilor nu se îndepărtează de ucenic. Dobândirea unei bune purtări sau împodobirea cu virtuți trupești exterioare nu anulează rădăcinile ontologice ale egoismului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
dimensiunea universală, sacerdotală și eshatologică a persoanei. Este lucrul ignorat cu nedesăvârșire de către „prietenii” lui Iov: teologii Elifaz din Teman, Bildad din Șuah și Țofar din Naamah. Încercând să restaureze legătura cu Dumnezeu, omul care nu a trecut de pragul pocăinței psihologice, emoționale și cucernice la arătare, nu poate înțelege porunca Domnului la iubirea de vrăjmași. Cu atât mai puțin va înțelege experiența interioară a îmbrățișării întregii creații în rugăciunea liturgică a Bisericii. Pocăința psihologică ignoră dimensiunea eclezială a acestui gest
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
omul care nu a trecut de pragul pocăinței psihologice, emoționale și cucernice la arătare, nu poate înțelege porunca Domnului la iubirea de vrăjmași. Cu atât mai puțin va înțelege experiența interioară a îmbrățișării întregii creații în rugăciunea liturgică a Bisericii. Pocăința psihologică ignoră dimensiunea eclezială a acestui gest întemeietor, taina spovedaniei fiind percepută într-un sens individualist, ca act de pietate privată în cadrul unei religii civice. Mărginită în aceste cadre, spovedania, de pildă, se centrează în jurul problemei lichidării acelui moi haïssable
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
canoanelor penitențiale. Fără să știe, mulți păstori de suflete au adoptat și în Biserica Răsăriteană psihologia calvinistă a vinei și doctrina augustiniană despre păcatul originar (un concept greu de găsit la Părinții greci), contribuind astfel la răstălmăcirea sensului ontologic al pocăinței. Sufocată de cazuistică și de sentimentul terorii în fața lui Dumnezeu, conștiința morală a atâtor creștini suferă de o veritabilă crucifixație, fără să-și mai amintească de binecuvântările Învierii, în lipsa cărora patima Domnului nu poate fi înțeleasă. Părintele Zaharia ne atrage
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cu vrăjmașii fac parte din rugăciunea Bisericii, așa cum Psalmii lui David ne-o arată. Acceptând liber spovedania, vom recunoaște că izolarea atomistă sau autarhică a individului conduce spre catastrofă. Omul, atunci când se mărturisește, contestă mitul arogant al infailibilității. Astfel practicată, pocăința încetează să fie un act de mărturisire egocentrică, preocupată de grabnica dobândire prin asceză a unor virtuți subiective, însă indiferentă la soarta lumii pentru care Hristos, chip de rob luând, a suferit moarte pe cruce. Îndată ce constituția eclezială a persoanei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
har, în care neputințele, greșelile, păcatele sau nevoile altora vor putea fi privite cu adevărată compasiune și dragoste: „După cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi” (Coloseni 3, 13). Treptat, inima omului purtător de Duh, deprinzând pocăința ontologică, se lărgește. Omul înduhovnicit va ajunge apoi la măsura la care va putea naște, în Biserică, fii și fiice duhovnicești. Din nou, omul se face asemănător Fiului, iar cuvintele apostolului se adeveresc: „De ați avea zeci de mii de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
spovedania, euharistia sunt taine care fac dintr-un individ credincios un ipostas al Bisericii universale - un loc unde regulile politeții, atât de necesare în lume, sunt abrogate pentru a lăsa iubirii autoritatea supremă. Pe scurt, durerosul proces de trecere de la pocăința psihologică- care începe cu părerea de rău, sentimentul datoriei neîmplinite și rușinea pentru goliciunea lăuntrică a lui Adam - la pocăința ființială (metanoia) are deci consecințe uriașe. Pe de o parte, acest eveniment perpetuu descoperă importanța unică a principiului ipostatic, mărturisit
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
atât de necesare în lume, sunt abrogate pentru a lăsa iubirii autoritatea supremă. Pe scurt, durerosul proces de trecere de la pocăința psihologică- care începe cu părerea de rău, sentimentul datoriei neîmplinite și rușinea pentru goliciunea lăuntrică a lui Adam - la pocăința ființială (metanoia) are deci consecințe uriașe. Pe de o parte, acest eveniment perpetuu descoperă importanța unică a principiului ipostatic, mărturisit ca atare doar în Evanghelie. O subtilă tensiune între particular și universal menține în joc nevoia ascultării de duhovnic și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lui Hristos. Natura și persoana, generalul și particularul, porunca și libertatea, asceza și harul - toate se descoperă într-o luminoasă osmoză abia atunci când suntem, precum Zaheu vameșul, pe calea lui Hristos, iar El ne răsplătește cu găzduirea. Rezumând deci, „prin pocăința în planul ontologic, omul aduce drept jertfă lui Dumnezeu libertatea și voia sa. Dumnezeu primește această jertfă și răsplătește omului cu har, pentru a birui hotarele strâmte ale existenței sale firești și a se alătura curgerii veșniciei dumnezeiești”1. „Vechi
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]