KorAP: Find »[drukola/base=răstimp & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...54 55 56 ...111 >

2,766 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212

ferestrele. 4. De atunci totul căzu în uitare. Era la sfârșitul verii când o scrisoare a învățătorului ne anunță, pe mine și pe soții Pavel (care se oferiseră pentru găzduire), că Ana și fiica ei vor veni peste o săptămână, răstimp în care eram rugat să vorbesc cu un medic pentru consultul oftalmologic, ca totul „să meargă repede”, căci nu doreau să stea mai mult de o zi aici. După trimiterea scrisorii de către tatăl ei, Ana simți o bucurie ca-n

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
plajă larg desfăcută la soare. Și nimeni nu observă, în afara Anei care trăia o anume neliniște aureolată ce-o simțea dinspre plaja însorită pe care o visam, fără să-mi surprindă, cum ar fi vrut, privirea ce-mi luneca în răstimpuri imprevizibil pe ochii, pe umerii ei descoperiți. Dar în timp ce doamna Pavel vorbea despre reveriile Orientului, despre minunea portului răsăritean, Ana, fără a lăsa impresia că nu e atentă, se întreba ce gândesc alături de prezența ei, dar mai ales ce simt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
era trecută de patruzeci de ani. Mă ținea din când în când la braț, mă făceam a nu observa această intimitate publică, născută în ea - știam bine, nu putea rosti nici un cuvânt - dintr-o disperare de neînvins. O priveam în răstimpuri, pe furiș: fața îi era totuși, cu vagi deplasări ale timpului, aceeași ca-n tinerețe. Nu puteam spune nimic, dar începui să nu mă satur privind-o, un fel de readucere a timpului, o rememorare în care eram cuprins. Ziua

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
se naște teama de a li se pierde substanța, iar substanța aceea poate să fie un adevăr colosal ca scripeții ce eventual susțin universul. Zilele acelui timp treceau mohorâte, rareori aduse la lumină de înșelătoare învieri. Se iscau în acest răstimp după-amiezi în care mă retrăgeam în compania doamnei Pavel și atunci - așa cum nu se întâmplase nicicând înainte - găsea în mine pe cel mai docil, dar cu timpul și cel mai devotat și uimit ascultător al povestirilor ei, deoarece abia în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
adolescenți în bătaia soarelui milenar. De aici se vede bine, foarte bine. N-ai greșit niciodată. Conștiința ta rămâne ca la-nceputul lumii. Asta voiam să-ți spun. Cine ți-ar fi putut spune în locul meu? El care vine la răstimpuri mari ale existenței, sau în ceasurile tale de taină ori cumpănă, cunoscându-ți trecutul și viitorul, deși, categoric, este uneori nedumerit asupra firii tale, cum tu însuți ești, căci semănați de la naștere, din care cauză nu poate rosti judecățile definitive

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

voi... Domnul cu voi... împroșcă popa. Oamenii intrară, se strânseră împrejurul celui căzut. Se plecau și se uitau cu luare-aminte la el. —Aista-i cel cu calul, băgă de samă unul. — Da, e cel cu calul... răspunse altul. După un răstimp de tăcere, Neculai zise: —Părinte, oare n-ar fi bine să aprindem lamba și să ducem omul pe-un pat, undeva? Să vedem, poate să-și vie în fire. — De bună-samă! mormăi popa; dar Petrache nu-i acasă. —Nu-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vine! murmură Neculai. În ochii celui căzut ardea o durere neclintită. Veni primarele, un om voinic, nalt, c-o leacă de pântece, îmbrăcat cu straie nemțești. Țăranii îi făcură loc, el se apropie, dădu mâna cu popa, apoi privi un răstimp pe străin. Nu-l cunosc, zise el după aceea; îl cunoaște cineva? Nu-l cunoaște nimeni! răspunse Neculai. —Ce-i de făcut? Tocmai atunci intră și baba Catinca, uscată și adusă de șele, dar voinică încă. Sărăcuțul de el! vorbi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
odăița îmbrăcată din fund; mă gândeam în tăcerea adâncă; îmi făceam sute de închipuiri care de care mai stranii, mă tulburasem de-a binelea și n-ajungeam la nici un capăt. Tăcerea și pâcla întunericului măreau jalea clădirii mute. După un răstimp, mi s-a părut că negura nopții de toamnă se luminează puțin. Aceeași tainică lumină ca și ziua, însă foarte slabă, umplea singurătatea și noaptea de-afară, intra pe geam și punea o pată slabă, ca o părere, pe dușamelele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
stam pe pat în capul oaselor, ascultam, și, în tăcere, urechile îmi țiuiau și-mi umpleau tidva de vuiet. Într-un târziu, mi s-a părut că aud un horcăit greu care venea de departe parcă. L-am ascultat un răstimp cu zvâcniri tari de inimă; apoi a contenit. Totuși, din când în când, slabe rămășiți, ca niște oftări lungi, ajungeau până la mine și mă înfiorau. Orice-ați spune, eu nu cred să fie om pe lume care să nu-și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de singur, că mă-ntrebam de ce mai trăiesc. Spre sară, ca să mai petrec, călătoream spre una din stațiile mici, roșii, pierdute în buchete de salcâmi, în lungul drumului-de-fier, drept, fără sfârșit. Dam de câte-o crâșmă singuratică, în care, în răstimpuri rare, se auzea zarvă de glasuri, iute copleșită de tăcerea pustiului. Pe urmă ajungeam la stație, așteptam un tren, care venea de departe și trecea în depărtarea fumurie a răsăritului. La un geam, în verdeața care căptușea zidul, se arăta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tremurau o dată cu lumina aurie de soare. Din când în când apa clipocea, sunând grăbit; aproape de noi, o umbră neagră trecea printr-o șuviță de lumină, și pușcașul întorcea fața spre mine: —O lișiță... Și iar ne strecuram în tăcere un răstimp. Apoi deodată un măcăit aspru mă scutura din liniștea ce mă cucerise, aripi băteau și rața se înălța săgetând pe deasupra pămătufurilor roșcate, dincolo de bătaia puștii. După aceea, dintrodată plutirăm lin și intrarăm sub bolțile luncii mari de sălcii. Soarele da

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în mână, eram cu ochii mari la pândă, cu inima gata să zvâcnească înfierbântată, fără nici o simțire alta, fără nici un gând. Marin îmi da deslușiri asupra acestui vânat pătimaș, cu glas domol, cu cuvinte întrerupte, cum îi era obiceiul. În răstimpurile mari de tăcere, pâcâia din pipa totdeauna plină. Când sfârșea, o umplea din nou, dar, înainte de a o aprinde, își dregea gustul cu un gât, două de țuică. Câte puțin, câte puțin, deși greu, ne mai împrietinirăm, și aflai ceva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Și ochii mari, întorși spre mine numai o clipită, luceau cu bunătate. —Bine Chivo, pentru asta, pentru că ți-a fost milă de mine, să știi că am să-ți cumpăr o păreche de cercei... Ea tăcu, apoi zâmbi. Urmă un răstimp de tăcere. Un cucoș trâmbiță înăbușit, afară. Întunericul din ferestruică slăbea. O căldură ciudată mă învăluise; sângele îmi năvălise în obraji. Nu mai puteam spune nici o vorbă; nici nu aveam ce spune. Făcui un pas; fata tresări. Întinsei brațul drept

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sărutarea de foc care-mi ardea încă buzele, care îmi pătrunsese fierbinte, aprigă, în tot sângele. Acuma, departe de fată, mă gândeam că puteam fi mai îndrăzneț decât fusesem; îmi era dor de ea, de ochii care mă săgetaseră în răstimpuri, de sărutarea a cărei beție mă stăpânea încă. Parcă simțeam în vârfurile degetelor căldura trupului plin și tare, parcă simțeam tot trupul mlădios la piept- și aveam numai un gând stăpânitor, numai o dorință pătimașă. Cea dintâi dragoste! Numai din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sunase de două ori în adâncimi, ca sub niște bolți nemărginite. Cei doi oameni așteptară. Nu se auzea nici o chemare de pasere; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor începu iar, acum mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură și chemă de două ori, iar pădurea tresări până în depărtări, hăuind. Dintrodată, când nici nu se așteptau, când stăteau numai cu urechile ațintite la bătaia răsunătoare a cânilor, scurt, din tufe dese, cu foșnet

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cânii într-acoace alta... Aici e hățașul lor... Deodată tăcură, cu urechea ațintită. Cânii veneau chefnind. Pădurarul puse iar cornul la gură. —Cum dracu? șopti cu ciudă boierul și-și privi de aproape pușca. Tăcerea se întinsese. Bătaia cânilor un răstimp lung nu se mai auzi. Iar printre tufe dese, prin luminișuri scurte, căprioara fugea alungată de spaimă, se depărta spre pârău. O clipă se opri tremurând, ca și cum ar fi fost înaintea unei prăpăstii. Apoi, încetinindu-și fuga, își făcu loc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
copacii stăteau neclintiți; tufe de ferigi pe maluri, se plecau în trecerea ei și iar se îndreptau cumpănindu-se; o pitulice țârâi ușurel un timp deasupra ei, apoi dispăru undeva. Vremea trecea. O aburire de răcoare începu a luneca în răstimpuri. În poienițe, lumina se trăgea spre vârfurile copacilor; câte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. Căprioara suia pe pârău, la deal. La dreapta și la stânga malurile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
apă, în tăcerea măreață a codrului. Parcă asculta, parcă se gândea, și din când în când era străbătută de un tremur care-i alerga pe sub piele. Umbra creștea în juru-i. Lucirile de pe vârfuri ale soarelui se șterseseră. Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, liniști ca din alte lumi. Și căprioara sta singură; și sângele i se scurgea în iarba moale a țărmului. Își plecă o dată botul uscat spre luciu, apoi iar rămase neclintită. Din nesfârșite depărtări răzbăteau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a dat Dumnezeu, dar dacă-i a boierului, ce poți face? Dai cât cere. De aceea m-am gândit și eu să vând juncanii. O păreche de boi mi-i destul... Apoi da, o păreche de boi e destul... Un răstimp de liniște. — Mai am și eu o leacă de parale, zise Hazu, mai pun ce-am luat acu ș-am să încep o căsuță nouă, șindilită... Casa bătrânească e prea veche... Ca lucru vechi, nu mai ține mult... Cum ajung

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
jos, și îndată șopti: —Eu de-acu mor. Să mă duci acasă și să spui nevestei cum a fost... După vorbele acestea, muri. Fața-i rămase neclintită, în umbra plină de mâhnire a frunzișului de răchită. Băieșu îl privi un răstimp, apoi își șterse de iarbă mâna stângă iar umplută de sânge. Întinse degetele și coborî pleoapele mortului. Oftă, parcă se deștepta din gânduri, și se sculă în picioare. Larma de glasuri creștea, venea ca un vârtej din porumbiște. Sfărâmând strujenii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
foc trecuseră vorbele ei pe deasupra capetelor. Atuncea i-a pus călăul juvățul de gât. Ea și-a lăsat mânile în jos și privea neclintită, cu sprâncenele ușor încruntate, în juru-i. Ș-au tras ștreangul! Cuconu Ștefan Leu tăcu. După un răstimp rosti domol: —Stăi... Caii se opriră. Ne întoarserăm în loc, pe perinile trăsurii. În urmă, tapșanul singuratic, între muncele, se deslușea cu tufișurile, cu arborii lui pitici și răsuciți, deasupra mormintelor pierdute și uitate. Peste singurătatea și peste melancolia aceea de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ai cai strașnici? Trag mai bine decât cei mari. —D-apoi ce crezi? zise românul, și deodată obrazul i se umplu de bucurie. Cu așa cai mă simt în putere să duc trăsura asta și fără cei mari... După un răstimp, doctorul întrebă iar: —Cum te chiamă? —Pe mine? Ștefan... Da’ cu caii iștia, pot să spun, nu că mă laud, că am dus greutăți de m-am spăriat chiar eu... Trăsura începu să se hurduce prin făgașuri. Doctorul zise iar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
supărați, cucoane Petrache, zise Dragoș. Dacă vi-i sete, poftim până sus să luați o dulceață... Omul avea o înmlădiere de mândrie în glas. Urcarăm domol clina. Găinile se culcaseră. În moara care se învârtea, un purcel își amesteca în răstimpuri guițările cu scârțâitul prelung al încheieturilor de brad. Vătaful strigă gros: —Polixenie! Aud! răspunse femeia dinlăuntru și ochii îi sticleau la ferestruica șandramalei. —Adă o dulceață ș-un pahar cu apă limpede pentru boier. Da’ repede, m-ai înțeles?... Zâmbind

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
durere, cucoane! am asudat ani de zile pe lanurile dumnitale; dă-mi v’o două parale să-mi cumpăr păpușoi pe iarnă... Acu eu zic altfel: mă duc să-mi vând boii că n-am ce le da de mâncare... Răstimp de tăcere. Și pe urmă alt glas, o plângere adâncă, o rugare chinuită, de departe: —Oameni buni! nu mă zdrobiți! Nu mă zdrobiți! Nu mă omorâți, măi fraților... O înfiorare se strecură parcă prin umbra cenușie. Omul începu a geme

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
umbră, câte un locuitor tăcut al mahalalei. Nici n-o băga în samă; își căta de drum. Ea se oprea, asculta răsunetul înăbușit al pașilor, apoi pornea iarăși. Un vânt cald cu mirosuri de pe bălțile stătute de la răscruci sufla în răstimpuri; noaptea era fără lună, și stelele erau așa de multe, ca boabe nenumărate de aur și ca o nesfârșită pleavă a boabelor, risipită în toată întinderea albastră a văzduhului. Lumini ardeau în casele scunde, dar glasurile erau ogoiate pretutindeni. Fata

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]