1,873 matches
-
("Вук Стефановић Караџић ") (7 noiembrie 1787 - 7 februarie 1864) a fost un filolog, lingvist, folclorist, scriitor, istoric și traducător sârb care a pus bazele limbii sârbe standard și a reformat scrierea și ortografia acesteia. (1787-1864) s-a născut în satul Tršić din Serbia de vest, într-o familie ai cărei copii muriseră, de aceea, după un obicei din popor, a primit numele de Vuk (în limba
Vuk Stefanović Karadžić () [Corola-website/Science/306125_a_307454]
-
de frații Grimm. Principalele opere ale lui Vuk Karadžić: Preluând și propuneri în acest sens apărute mai devreme (1810) la filologul Sava Mrkalj, Vuk Karadžić a simplificat alfabetul chirilic folosit până atunci și l-a adaptat pentru redarea fonemelor limbii sârbe. Definitivând acest alfabet în 1818, Vuk Karadžić a preluat din vechiul alfabet următoarele 24 de litere: А а, Б б, В в, Г г, Д д, Е е, Ж ж, З з, И и, К к, Л л, М м
Vuk Stefanović Karadžić () [Corola-website/Science/306125_a_307454]
-
alfabetul reformat (vezi Limba sârbă. Corespondența scriere-pronunțare), Vuk Karadžić a creat o ortografie fonemică pentru limba sârbă. Astfel, scrierea acestei limbi redă exact, cu unele mici excepții, vorbirea, inclusiv schimbările fonetice în cursul flexiunii. Vuk Karadžić este numit reformatorul limbii sârbe, pentru că de la el a pornit standardizarea acesteia, nu numai prin ortografia propusă în dicționarul din 1818 împreună cu alfabetul reformat, ci și cu însuși acest dicționar și cu gramatica din prima parte a sa. Până la Vuk Karadžić limba sârbă literară a
Vuk Stefanović Karadžić () [Corola-website/Science/306125_a_307454]
-
croate. Ca bază a limbii stardard, Karadžić a luat dialectul štokavian cu pronunțarea (i)jekaviană, caracteristic pentru regiunea sa natală, Serbia de vest, dar și pentru mare parte din Croația, pentru Muntenegru și Bosnia și Herțegovina. Ulterior în standardul limbii sârbe a ajuns dominantă pronunțarea ekaviană, dar s-a acceptat în continuare și cea (i)jekaviană. Fiind convins că limba tuturor acestor regiuni este de fapt limba sârbă, a căutat să colaboreze cu cărturari croați cu scopul de a armoniza normele
Vuk Stefanović Karadžić () [Corola-website/Science/306125_a_307454]
-
ajuns dominantă pronunțarea ekaviană, dar s-a acceptat în continuare și cea (i)jekaviană. Fiind convins că limba tuturor acestor regiuni este de fapt limba sârbă, a căutat să colaboreze cu cărturari croați cu scopul de a armoniza normele limbilor sârbă și croată, semnând în acest sens un acord cu sârbii și croații Ivan Kukuljević, Dimitrije Demeter, Ivan Mažuranić, Vinko Pacel, Stefan Pejaković și Đura Daničić, cărora li s-a alăturat și cărturarul sloven Franc Miklošič.
Vuk Stefanović Karadžić () [Corola-website/Science/306125_a_307454]
-
da" corespunzătoare lui "să", în gramaticile lor nefiind luat în seamă un mod conjunctiv. Standardul limbii croate prezintă o preferință pentru infinitiv în exprimarea acțiunilor subordonate care au același subiect identic cu cel al verbului regent, iar cel al limbii sârbe pentru subordonată cu "da" în aceeași situație, trăsătură comună cu cea a limbilor din uniunea lingvistică balcanică. Croată admite infinitivul ca alternativă la subordonată și pentru exprimarea acțiunii subordonate cu subiect diferit de cel al verbului regent. Exemple:
Conjunctiv () [Corola-website/Science/304894_a_306223]
-
A doua Bătălie de la Kosovo Polje a avut loc între 17-20 octombrie 1448 lângă Câmpia Mierlei (în sârbă "Kosovo Polje"/ Косово Поље; în maghiară "Rigómező"), un oraș din Serbia de astăzi, între o coaliție creștină sub conducerea lui Ioan de Hunedoara și o armată a Imperiului Otoman condusă de sultanul Murad al II-lea. După înfrângerea suferită în
Bătălia de la Kosovo Polje (1448) () [Corola-website/Science/304903_a_306232]
-
sârb Pavle Ivić, de exemplu, afirmă că „limba vorbită de sârbi este cel mai adesea numită sârbocroată în știință. Este folosită, în afară de sârbi, de către croați și de către musulmanii din Bosnia și Herțegovina [...] Această limbă este numită croată de către croați și sârbă de către sârbi”. După părerea lingvistei croate Snježana Kordić de asemenea, nu se poate vorbi științific decât de o limbă unitară sârbocroată (cu această denumire tradițional adoptată de mediile academice), indiferent de cum o numesc vorbitorii ei sau de faptul că, din
Limba bosniacă () [Corola-website/Science/305722_a_307051]
-
folosite cu întreruperi până la standardizarea limbii sârbocroate, după care s-a considerat că și bosniacii musulmani vorbesc această limbă. Ei nu neagă faptul că bosniacii, sârbii și croații au în comun diasistemul slav de centru-sud, dar sârbii îl numesc „limba sârbă”, iar croații „limba croată”, existând standarde aparte pentru acestea. De aceea, un alt argument al bosniacilor este că, nefiind nici sârbi, nici croați, și ei au dreptul să-și numească limba în felul lor, care ar fi "bosanski jezik", înțelegând
Limba bosniacă () [Corola-website/Science/305722_a_307051]
-
naționalitate musulmană”. Numărul celor care declară ca limbă maternă bosniaca apare în statisticile din Serbia, Muntenegru și Croația, și sunt diferențe între aceste date și cele referitoare la naționalitate, ceea ce denotă că sunt bosniaci care au declarat ca limbă maternă sârba sau croata. În număr necunoscut, mai trăiesc bosniaci și în emigrație. Cei mai mulți au plecat în Turcia pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și mai ales pe la mijlocul celui de-al XX-lea. Bosniaca are statut oficial de diferite niveluri în câteva
Limba bosniacă () [Corola-website/Science/305722_a_307051]
-
de exemplu, o gramatică a limbii bosniace, în 1890. Scriitorii din această perioadă, grupați sub denumirea „Renașterea bosniacă” (poeții Safvet-beg Bašagić și Musa Ćazim Ćatić, povestitorul Edhem Mulabdić etc.) au scris într-o limbă mai apropiată de croată decât de sârbă. În această perioadă s-a generalizat alfabetul latin, cel folosit și pentru limba croată. După Primul război mondial, în epoca iugoslavă, bosniacii nu au fost considerați "narod" „națiune” aparte, la fel cu sârbii și croații, până în 1971. Atunci au primit
Limba bosniacă () [Corola-website/Science/305722_a_307051]
-
primei Iugoslavii și a Iugoslaviei comuniste, termenul a dispărut din nou până în anii 90 ai secolului al XX-lea. Ideea de limbă bosniacă a adus după sine ideea standardizării ei într-o formă care să o individualizeze pe cât posibil în raport cu sârba și cu croata. Standardizarea este în curs, fiind un proces complex, din cauza divergențelor dintre lingviști în ceea ce privește particularitățile limbii bosniace care ar trebui incluse în standard, și a paralelismelor din activitatea lor. Există și părerea că realitatea folosirii limbii, care nu
Limba bosniacă () [Corola-website/Science/305722_a_307051]
-
ține seamă de standarde, este neglijată, și că unii lingviști se fac vinovați de un purism nejustificat în elaborarea standardului. În general, trăsăturile structurale (fonologice, morfologice și sintactice) ale limbii bosniace sunt comune sau cu ale croatei, sau cu ale sârbei, sau cu ambele, toate trei având la bază dialectul štokavian. Standardizarea limbii bosniace se face pe baza folosirii limbii de către vorbitorii bosniaci și Damir Mustabašić constată că dintre cele trei, aceasta seamănă cel mai mult cu standardul sârbocroatei. Potrivit lingvistului
Limba bosniacă () [Corola-website/Science/305722_a_307051]
-
folosiri specifice de pronume, de exemplu: În domeniul verbului: (D, L) Adverbe specifice: Există unele specificități lexicale comune vorbitorilor bosniaci. Cea mai importantă este cantitatea mai mare de împrumuturi din limba turcă (unele arăbești sau persane la origine) decât în sârbă și mai ales decât în croată. Astfel de cuvinte sunt: "zar" „văl” (purtat de femeile musulmane), "avlija" „curte”, "ćilim" „covor”. Bosniacii păstrează și unele cuvinte slave devenite arhaice în sârbă și croată: Potrivit lingvistului Ibrahim Čedić, bosniacii folosesc cuvinte și
Limba bosniacă () [Corola-website/Science/305722_a_307051]
-
limba turcă (unele arăbești sau persane la origine) decât în sârbă și mai ales decât în croată. Astfel de cuvinte sunt: "zar" „văl” (purtat de femeile musulmane), "avlija" „curte”, "ćilim" „covor”. Bosniacii păstrează și unele cuvinte slave devenite arhaice în sârbă și croată: Potrivit lingvistului Ibrahim Čedić, bosniacii folosesc cuvinte și în varianta sârbă, și în cea croată, iar standardul bosniac ar trebui să le rețină pe ambele: "takođe" - "također" „de asemenea”, "intervenisati" - "intervenirati" „a interveni”, "porodica" - "obitelj" „familie”.
Limba bosniacă () [Corola-website/Science/305722_a_307051]
-
burdel de las gitanas”, în vol. "El burdel de las gitanas", Ediciones Siruela, Madrid, Col. Libros del Tiempo, nr. 65, 1994; traducere din franceză de María Teresa Gallego Urrutia și María Isabel Reverte Cejudo, reeditată în 1995, 2000 și 2003), sârbă („Kod Ciganki”, Srpska književna zadruga, Belgrad, 1999; traducere de Mariana Dan; reeditată în vol. "Tajna doktora Honibergera i druge novele", Paideia, Belgrad, 2002), bulgară („При циганките”, în vol. "Гадателят. Госпожица Кристина. При циганките", Zaharii Stoianov, Sofia, 2002; traducere de Ognean
La țigănci () [Corola-website/Science/306433_a_307762]
-
98%), 23 sârbi, 20 germani, 7 slovaci și 2 maghiari. Conform recensământului din 2002, populația era împărțită astfel: sârbi (1.642 locuitori-63.96%), români (27.46%), romi (1.36%), etc. la recensământul iugoslav din 1921, românii erau încă majoritari. Autoritățile sârbe intenționează să colonizeze aici țigani de la periferia Belgradului. Școala cu patru clase. Biserică ortodoxă cu hramul "Sfinții Împărați Constantin și Elenă", ridicată în anul 1930.
Ofcea, Belgrad () [Corola-website/Science/305856_a_307185]
-
poezie de la Bor (1988), Crvenka (1997), Ni? (1989), la care se adaugă Premiul Uniunii Scriitorilor din Republică Srpska, în 1995, Medalia pentru merite deosebite a Uniunii Mondiale a Sârbilor (Geneva-Beograd, 1998) și multe altele. Aceasta personalitate a culturii și literaturii sârbe, pe lângă misiunea să de poet, îndeplinește alte servicii importante: conduce o revistă literară a sârbilor din România, Knjijevni jivot/ Viața literară (din 1985), din 1992 este deputat în Parlamentul României, din 1996 preda la Catedră de limba sârbă a Universității
Slavomir Gvozdenovici () [Corola-website/Science/305301_a_306630]
-
trăsăturile unor personaje (Slavko, muzicantul șchiop din Modoș, Clopotarul) aflate în zona satelor liniștite, vizitate de el cu ocazia executării comenzilor pentru lăcașurile de cult (scene biblice cu multe personaje și alegorii cu trimitere la momentele importante ale istoriei naționale sârbe). Adevărata forță creatoare a retrasului artist poate fi surprinsă în lucrările sale vizionare sau simboliste inspirate de distrugerile războiului (Îngerul Păcii). Autoportretele sale (Autoportret, Autoportret la cafenea/ cu Moartea) prin reluarea temei de „Memento mori”, sunt acele piese rare în
Muzeul de Artă din Timișoara () [Corola-website/Science/305279_a_306608]
-
Actualul patriarh este Sfințenia Să, Irinej. este membră autocefala a comuniunii ortodoxe situată în principal în Șerbia (inclusiv Kosovo), Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Republică Macedonia, precum și Croația. Deoarece mulți sârbi au emigrat în țări străine, acum exista biserici ortodoxe sârbe în întreaga lume. Biserică Ortodoxă Sârbă deține numeroase moaște creștine, precum mâna dreaptă a lui Ioan Botezătorul, mâna și părți din craniul Sfanțului Gheorghe, fragmente din Sfântă Cruce, degetul Sfintei Cuvioase Parascheva, trupul Sfanțului Vasile de Ostrog, etc. Emigrarea sârbilor
Biserica Ortodoxă Sârbă () [Corola-website/Science/305377_a_306706]
-
există 3 perioade distincte : epoca privilegilor (1690-1779), în care viața bisericească și raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriu, al Regulamentului și Sistemului consistorial (1779-1782-1868), și în fine epoca Rescriptului imperial (1868-1920). Rolul Bisericii Ortodoxe Sîrbe în dobândirea independenței și în realizarea unității poporului sîrb în decursul secolelor XIX și XX a fost de o importanță majoră. În acest efort, un loc important l-a avut crearea Mitropoliei de Karlowitz, care însemna înființarea unei structuri bisericești
Biserica Ortodoxă Sârbă () [Corola-website/Science/305377_a_306706]
-
obține în aprilie 1815 autonomia Șerbiei, în limitele Pasalâcului de Belgrad, reușind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est și Timoc, însă nu a cucerit Timocul și Craina. Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830, care aduce Bisericii Sîrbe și statului, libertatea, oferită de patriarhul de Constantinopole, și prin Hatișeriful de la 1830, Milos Obrenovici reușește să anexeze județele majoritar românești, Timoc și Craina. Obrenovici inițiază un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiți
Biserica Ortodoxă Sârbă () [Corola-website/Science/305377_a_306706]
-
a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevat. În aceași perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importantă de la 93. 444 locuitori în 1948 la 1. 369 în 1961. Situația Bisericii Ortodoxe Sîrbe s-a îmbunătățit în timpul guvernării lui Milos Obrenovici, prin înființarea, în 1822, a Consistoriului și a Seminarului Teologic, în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importanță lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi
Biserica Ortodoxă Sârbă () [Corola-website/Science/305377_a_306706]
-
altele și dreptul conform căruia cneazul și poporul sîrb pot alege ierarhii fără că Marea Biserică, Patriarhia Ecumenica, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă și la locul nașterii acestuia. Prin convenția din 1832, Patriarhia recunoștea independența Bisericii Sîrbe, clerul și poporul sîrb putând alege pe cine voiau, iar patriarhul trimițându-le confirmarea și binecuvântarea. Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de, , mitropolit al întregii Șerbii”. Patriarhia Ecumenica trebuia anunțată asupra alegerii mitropolitului, acesta primind automat și aprobarea Constantinopolului. Alegerea
Biserica Ortodoxă Sârbă () [Corola-website/Science/305377_a_306706]
-
Viena, în anii 1902-1905, cele patru mitropolii sunt declarate autonome. După dobândirea independenței naționale, în 1878, situația politică a Șerbiei s-a schimbat. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) este rugat în numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii Sârbe. În acest sens, Milan Obrenovici ( văr de gradul al VI-lea al lui Milos Obrenovici ) s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879, în care își exprima atașamentul și credința față de Marea
Biserica Ortodoxă Sârbă () [Corola-website/Science/305377_a_306706]