5,099 matches
-
semanticii textului, realizându-se numai într-o perspectivă sintactico-stilistică. La trecut, opoziția, de natură aspectuală, determină gruparea valorilor temporale de aici din această perspectivă: imperfectul (timp imperfectiv)/perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul (timpuri perfective). Prezentul În funcție de situația sintactică a verbului-predicat, prezentul poate fi un timp absolut sau un timp relativ. Ca predicat al unei propoziții nondependente, verbul la prezent are valoare de timp absolut: „Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă Turnuri ca facle negre, trăsnesc
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în vânt -” (M. Eminescu) Caracterizând un verb-predicat al unei propoziții subordonate, prezentul se manifestă ca timp relativ; termenul de referință nu mai este momentul desfășurării procesului de comunicare, ci momentul acțiunii verbului regent, cu care se află concomitent în relație sintactică și în relație de timp: „Dar tata spunea că nu mai are bani de dat pentru mine.” (I. Creangă) În oricare din situații, însă, caracteristica definitorie a prezentului este exprimarea simultaneității, parțială sau totală, între momentul acțiunii verbale și momentul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
eu umblu lângă ape cântătoare și cu fața-ngropată în palme - mă apăr eu nu! Amin.” (L. Blaga) Simultaneitatea dintre prezentul verbal și prezentul vorbirii este relativă în două variante: 1. Când acțiunea verbului este momentană (datorită sensului lexical sau structurii sintactice) prezentul verbal se înscrie într-un punct al duratei prezentului procesului de comunicare: „Și pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit Intră - unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.” (M. Eminescu) 2. Când acțiunea verbului este, fie generală, în desfășurarea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
vor râde de mine până se vor prăpădi.” (Z. Stancu) Imperfectul este timpul verbal cu planul semantic cel mai bogat și mai complex. Polivalența lui stă în legătură strânsă cu conținutul lexical al verbului, cu relațiile sale în ansamblul contextului sintactic, cu situarea lui în diferite alte corelații specifice categoriei gramaticale a timpului. Imperfectul poate fi: • timp absolut; mai cu seamă în limbajul basmelor: „Era odată, la marginea unui drum, o fântână și, lângă fântână, ședea jos o babă, ghemuită pe
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fi: • timp absolut; mai cu seamă în limbajul basmelor: „Era odată, la marginea unui drum, o fântână și, lângă fântână, ședea jos o babă, ghemuită pe niște zdrențe de cergă, și morfolea-n gingii...” (I.L. Caragiale) • timp relativ: în construcții sintactice mai complexe, în care verbul la imperfect se află prins, înainte de toate, într-un raport sintactic (mai ales de subordonare) cu un alt verb, la un timp trecut. Caracterul de timp relativ are mai mult o determinare sintactică, decât morfologică
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fântână și, lângă fântână, ședea jos o babă, ghemuită pe niște zdrențe de cergă, și morfolea-n gingii...” (I.L. Caragiale) • timp relativ: în construcții sintactice mai complexe, în care verbul la imperfect se află prins, înainte de toate, într-un raport sintactic (mai ales de subordonare) cu un alt verb, la un timp trecut. Caracterul de timp relativ are mai mult o determinare sintactică, decât morfologică: „Când vedea drumeț... întindea dreapta și se milogea tânguios...” (I.L. Caragiale) Întrebuințat ca timp absolut, imperfectul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în construcții sintactice mai complexe, în care verbul la imperfect se află prins, înainte de toate, într-un raport sintactic (mai ales de subordonare) cu un alt verb, la un timp trecut. Caracterul de timp relativ are mai mult o determinare sintactică, decât morfologică: „Când vedea drumeț... întindea dreapta și se milogea tânguios...” (I.L. Caragiale) Întrebuințat ca timp absolut, imperfectul poate prezenta acțiunea: • fie, din perspectiva opoziției aspectuale durativ-momentan, ca durativă: „Vai! tot mai gândești la anii când visam în academii.” (M.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
din amândouă perspectivele: „A noastre inimi își jurau / Credință pe toți vecii, Când pe cărări se scuturau / De floare liliecii.” (M. Eminescu) Predominarea uneia sau alteia dintre valorile aspectuale este adeseori condiționată de conținutul lexical al verbului sau de structura sintactică a contextului în care verbul la imperfect se cuprinde ca predicat. Imperfectul mergea, de exemplu, poate fi deopotrivă durativ sau iterativ, în funcție de context. Astfel, în corelație sintactică cu circumstanțialul pe seară, trece în prim plan valoarea lui iterativă: Pe seară
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
valorile aspectuale este adeseori condiționată de conținutul lexical al verbului sau de structura sintactică a contextului în care verbul la imperfect se cuprinde ca predicat. Imperfectul mergea, de exemplu, poate fi deopotrivă durativ sau iterativ, în funcție de context. Astfel, în corelație sintactică cu circumstanțialul pe seară, trece în prim plan valoarea lui iterativă: Pe seară, mergea să se așeze lângă podul Bagdadului...” (I.L. Caragiale) De observat că pe seară nu exprimă în mod obligator periodicitatea; între adverb și verb, este,ân acest
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
M. Sadoveanu) Ca timp de relație, imperfectul este, în primul rând, un timp al simultaneității, ca și prezentul. Acțiunea verbului la imperfect se desfășoară - pe toată întinderea sau numai în parte - concomitent cu acțiunea verbului cu care intră în relație sintactică și categorială (de timp): „La geamul tău ce strălucea / Privii atât de des; O lume toată-nțelegea - / Tu nu m-ai înțeles.” (M. Eminescu) În această relație de simultaneitate cu alte timpuri, imperfectul își accentuează mai mult diferitele valori aspectuale
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază. Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface. Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!...” (M. Eminescu) Valoarea de iterativ a imperfectului relativ este condiționată de intrarea verbului în relație sintactică cu un alt verb la imperfect, cu valoare iterativă: „...De câte ori auzeam de el, de atâtea ori îl legam cu întâmplarea mea din sara ploioasă...” (M. Sadoveanu) Observații: • Ca timp absolut, imperfectul poate fi sinonim cu optativul perfect: „Poate că nu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
singular, omonimie determinată de prezența la singular a dezinenței -m, pe care imperfectul o are în comun cu mai mult ca perfectul: (eu, noi) cântam, dormeam, păream, făceam, mergeam etc. Omonimia se anulează la nivelul pronumelor personale, în spațiul relației sintactice dintre verbul-predicat și pronumele-subiect. Celelalte dezinențe sunt comune cu ale altor timpuri: la persoana a III-a singular, dezinența -Ø, ca la perfectul simplu și mai mult ca perfect: cânta (cântă, cântase); la persoana a III-a plural, dezinența -u
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
hoții.” (D. Zamfirescu) • mai mult ca perfectul: „Trecuse așa de puțin timp de când se întorsese acasă și, cu toate astea, atâtea întâmplări însemnate se desfășuraseră!” (D.Zamfirescu) Relația cu un alt timp al trecutului poate fi substituită de o relație sintactică cu un circumstanțial de timp: „Înainte de întâlnirea cu Mihai, crezuse că nu mai este nimic de făcut...” sau de cauză: „Omul de gazdă fiind rotariu, își lucrase un car și-l înjghebase în casă...” (I. Creangă) sau cu o circumstanțială
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și la un alt moment decât cel al prezentului procesului de comunicare, moment care se constituie mai degrabă într-un înlocuitor al momentului vorbirii și nu într-un mediator între acesta din urmă și timpul acțiunii verbului. Condiționat de relațiile sintactice în care intră verbul-predicat, viitorul se poate referi la unul din timpurile trecutului, la prezentul altui verb sau la un alt viitor, timpuri cu care intră în diferite raporturi temporale: • de anterioritate; ca verb-predicat al unei circumstanțiale de timp de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
anterior momentului acțiunii primului termen de referință: „Când vei ajunge tu student, eu voi fi terminat deja facultatea.” Observații: Viitorul II presupune, în general, existența în context a unui verb la viitorul I, cu care să intre în relație, și sintactică, și de timp. Când relația temporală dintre cele două forme de viitor este slăbită, viitorul II câștigă o relativă autonomie; prin îndepărtarea de termenul propriu de referință și prin apropierea de prezentul comunicării, primește în semantica sa și note modale
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Vorbitorul nu are totdeauna libertate absolută de alegere; conjunctivul i se poate impune, ca unică posibilitate, peste orice condiționare categorială, specifică modului gramatical. Conjunctivul cunoaște nu numai o condiționare morfologică, pe terenul opoziției interne, specifice categoriei mod, ci și una sintactică. Din perspectivă morfologică, modul conjunctiv are semantica sa specifică: situează acțiunea verbală sub semnul incertitudinii; este posibilă realizarea ei, dar este nesigură. Se opune, prin aceasta, în primul rând, indicativului, mod al realității, al certitudinii-realitate: „El vine mereu aici”!/„Să
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
incertudinii (prezumtivul, de exemplu), este, din punct de vedere semantic (la perfect, și formal) mai puțin netă, putând intra, uneori, chiar în relație de sinonimie gramaticală cu aceste moduri: „Să vină el aici?” = „Va fi venind el aici?” Din perspective sintactice, conjunctivul este un mod al subordonării. Există verbe, locuțiuni și expresii verbale, pe de o parte, construcții și raporturi sintactice, pe de alta, care pot fi urmate exclusiv (sau pot fi realizate exclusiv), sau aproape exclusiv, de (printr-un) verb
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
chiar în relație de sinonimie gramaticală cu aceste moduri: „Să vină el aici?” = „Va fi venind el aici?” Din perspective sintactice, conjunctivul este un mod al subordonării. Există verbe, locuțiuni și expresii verbale, pe de o parte, construcții și raporturi sintactice, pe de alta, care pot fi urmate exclusiv (sau pot fi realizate exclusiv), sau aproape exclusiv, de (printr-un) verb la conjunctiv. Cer conjunctivul, în primul rând, verbele modale: a trebui, a putea, a-i veni, a vrea etc., multe
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
etc., multe dintre verbele de aspect: a da, a începe, a se apuca, a continua etc., ca și alte verbe: a încerca, a îndrăzni, a renunța, a ruga, a îndemna, a cere etc. Conjunctivul poate fi impus de natura raportului sintactic în care se află înscris verbul și de funcția sintactică pe care o realizează subordonata. Predicatul unei circumstanțiale de scop, de exemplu, este totdeauna la conjunctiv: „Din sfera mea venii cu greu / Ca să te-ascult ș-acuma” (M. Eminescu) ca
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a se apuca, a continua etc., ca și alte verbe: a încerca, a îndrăzni, a renunța, a ruga, a îndemna, a cere etc. Conjunctivul poate fi impus de natura raportului sintactic în care se află înscris verbul și de funcția sintactică pe care o realizează subordonata. Predicatul unei circumstanțiale de scop, de exemplu, este totdeauna la conjunctiv: „Din sfera mea venii cu greu / Ca să te-ascult ș-acuma” (M. Eminescu) ca și predicatul unor circumstanțiale modale, temporale etc.: „Fără să mai
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
schimb, unui prezumtiv, prezintă acțiunea ca ipotetică: „...Nici nu prea știa ce ar fi având să vorbească cu Pintea” (I. Slavici) Conjunctivul își afirmă caracterul subiectiv modal, de expresie a atitudinii vorbitorului față de acțiunea verbului, în două situații: • când construcția sintactică, în care se cuprinde, ca subordonat, nu cere cu obligativitate prezența unui conjunctiv. Având libertate de alegere, vorbitorul apelează la forma de conjunctiv doar dacă are îndoieli în legătură cu desfășurarea acțiunii verbale. Între indicativul și conjunctivul verbului a veni, din frazele
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
un străin pe drum, te oprește și te întreabă...” (Cezar Petrescu) „...Aud niște miorlăituri, să fi zis că e vreun cotoi sălbatic.” (I.L. Caragiale) c. șovăiala (într-un proces de deliberare); la prezent, totdeauna în aproximativ același tip de construcții sintactice: un raport de coordonare disjunctivă, în care se află în opoziție două conjunctive, în antiteză din punct de vedere lexical sau sintactic (afirmativ-negativ): „Să-l ieu, ori să-i dau drumul; mă tem că m-oi face de râs.” (I.L.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
I.L. Caragiale) c. șovăiala (într-un proces de deliberare); la prezent, totdeauna în aproximativ același tip de construcții sintactice: un raport de coordonare disjunctivă, în care se află în opoziție două conjunctive, în antiteză din punct de vedere lexical sau sintactic (afirmativ-negativ): „Să-l ieu, ori să-i dau drumul; mă tem că m-oi face de râs.” (I.L. Caragiale); „Însă cel mare se dă după ușă, și - să tragă, să nu tragă?” (I. Creangă); „Oare ce să fi fost la
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în strânsă legătură cu alte componente ale enunțului lingvistic: „...Să aibă vreo patru metri lungime...”; „Era și foarte tânăr; să tot fi avut 20 de ani.” (Mateiu I. Caragiale) Impus de anumite verbe (de mod, aspect, impersonale) sau de funcția sintactică a propoziției pe care o introduc, conjunctivul este (sau poate fi considerat) amodal: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, Și noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ.” (M. Eminescu) „L-am văzut cu ochii mei și nu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
putea îndupleca pe mama...” (I. Creangă) „Numai de un lucru era baba cu inima jignită - că nu putea să le zică tată și mamă.” (I. Creangă) „Avem noi dreptul de a refuza?”/„ Avem noi dreptul să refuzăm?” Observații: În condiții sintactice particulare, conjunctivul prezintă acțiunea din alte perspective modale decât cele care-i sunt proprii; modalitatea morfologică se subordonează, în aceste cazuri, modalității sintactice: • condiția; ca predicat al unor circumstanțiale condiționale: „Ia, să am eu o slugă așa de vrednică și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]