13,867 matches
-
a fost afectat. În Marea Britanie, sinonimia dintre un stat atotputernic și o economie ineficientă asupra căreia insista Margaret Thatcher era pentru mulți de la sine Înțeleasă. Dar În Franța statul părea să dețină secretul revirimentului economic al țării. Conducătorii statului reprezentau elita intelectuală a nației, iar planificatorii se Înfățișau drept o clasă de tehnocrați dezinteresați, mai presus de efemere pasiuni ideologice și erupții sociale. Cine ar trebui să fie la putere - și cu ce scop social - era o chestiune care diviza profund
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1989. Însă e clar faptul că nici partidul (ca În Ungaria), nici opoziția (ca În Polonia) nu puteau revendica vreun merit În evoluția evenimentelor. Partidul a Înțeles cu greu poziția dificilă În care se afla, iar criticii săi din rândurile elitei intelectuale n-au fost nici ei cu mult mai rapizi. Pe 28 noiembrie, Stefan Heym, Christa Wolf și alți intelectuali est-germani au lansat un apel „Pentru țara noastră” - pentru salvarea socialismului și a Republicii Democrate Germane, protestând ferm Împotriva a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
poporul cehoslovac și-a luat soarta În mâini. Cazul României a fost cu totul altul. Acolo, pare incontestabil că o facțiune din interiorul Partidului Comunist Român a decis În 1989 că singura șansă de supraviețuire era să Înlăture prin forță elita conducătoare din jurul lui Nicolae Ceaușescu. România, desigur, nu era un stat comunist obișnuit. Dacă Cehoslovacia era cea mai vestică țară dintre sateliții comuniști ai Moscovei, România era cea mai „orientală”. Sub Ceaușescu, comunismul degenerase din național-leninism Într-un soi de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și aliații lor erau ocupați În Irak cu războiul din Golf, Gorbaciov le-a dat lituanienilor un ultimatum, cerându-le, În calitatea sa de președinte al Uniunii, să adere imediat la Constituția sovietică. În zilele următoare, soldați din forțele de elită ale KGB-ului și Ministerului sovietic al Afacerilor Interne au ocupat sediile instituțiilor din Vilnius și au instalat un Comitet al Salvării Naționale. După 24 de ore, ei au atacat studiourile radioului și televiziunii, trăgând În manifestanți: 14 civili au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
limba locală se vorbea numai În satele izolate, iar orașele erau rusofone și dominate de URSS, caracterul federal și teoretic descentralizat al acestei uniuni de republici naționale Îi interesa numai pe savanți și pe apologeții sovietismului. Însă recent apăruse o elită politică identificată declarat cu interesele „ucrainene”, iar limba ucraineană era vorbită de tot mai mulți orășeni și folosită În presă, așa Încât complementul fragmentării sovietice a fost, cum era de așteptat, naționalismul local 11. În noiembrie 1988 a fost fondată la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Tito suprima În federație toate formele de exprimare a identității naționale. E valabil și pentru scriitorii sârbi obsedați de păstrarea și reafirmarea sârbei „pure”. Se poate spune că, spre deosebire de diferențele dialectale convenționale dintr-o limbă națională, unde graiurile diferă, dar elitele educate vorbesc o formă „corectă” comună, În fosta Iugoslavie era invers: cea mai mare parte a populației vorbea practic o singură limbă, iar o minoritate de naționaliști căutau să se remarce accentuând narcisist micile diferențe. Diferențele religioase atât de des
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Europa Centrală și de Est nu se aflau Între țări, ci Între centrele urbane prospere și zonele rurale oropsite. Mai revelatoare decât diferențele dintre experiențele statelor foste comuniste sunt similitudinile dintre ele. La urma urmelor, În toate aceste țări, noile elite conducătoare au fost puse În fața acelorași alegeri strategice. „Idila cu economia de piață”, cum o numea disprețuitor premierul rus Viktor Cernomîrdin În ianuarie 1994, era universală 13. La fel și obiectivele economice generale: liberalizarea economiei, tranziția spre o formă de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
majoritatea populației ținea deja de istorie. În România, unde existau Într-adevăr motive numeroase și recente pentru condamnarea comunismului, efortul de a crea o versiune locală a Comisiei Gauck s-a lovit ani de-a rândul de opoziția fermă a elitei politice postcomuniste, ale cărei personalități (În frunte cu Însuși președintele Iliescu) ar fi fost cu certitudine incriminate de o investigație temeinică a activităților regimului Ceaușescu. În cele din urmă a fost Înființat un Consiliu Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
eliminați din partid după 1968. Dar, pe termen mai lung, legea a lăsat un gust amar, alimentând cinismul cehilor cu privire la ce ieșise din „revoluția de catifea”. În Republica Cehă „lustrația” a părut să servească mai degrabă la legitimarea unei noi elite decât la abordarea onestă a trecutului recent. În iulie 1993, parlamentul ceh a adoptat o „Lege privind ilegalitatea regimului comunist și rezistența Împotriva acestuia”, prin care Partidul Comunist a fost declarat o organizație criminală. Teoretic, legea incrimina milioane de foști
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scurta istorie a Belgiei, comunitățile sărace din Flandra rurală au fost dominate de compatrioții lor din Valonia urbanizată și industrializată. Naționalismul flamand a fost alimentat de impunerea limbii franceze, aparentul monopol al francofonilor asupra puterii și influenței, felul În care elita valonă și-a Însușit toate pârghiile autorității politice și culturale. Naționaliștii flamanzi și-au asumat consecvent un rol comparabil cu cel al slovacilor din fosta Cehoslovacie - mergând până la colaborarea cu ocupantul În al doilea război mondial, În speranța că de la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Într-un soi de provincie a unei superputeri În expansiune și să devină el Însuși, dintr-un corp legislativ, un biet consiliu consultativ”. Mulți nordici Împărtășeau sentimentele lui Gahrton, inclusiv unii dintre cei care votaseră pentru aderare. Chiar și membrii elitei politice și de afaceri din Elveția și Scandinavia care doreau să intre În UE pentru a profita de avantajele pieței unice recunoșteau că această opțiune avea incnvenientele ei economice și politice: În particular, ei recunoșteau că nu era sfârșitul lumii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mondial ca să le fie limpede și Învinșilor. Dar numai fiindcă un al treilea război În Europa ar fi fost catastrofal și poate chiar fatal nu Înseamnă că era imposibil, cel puțin În primii ani postbelici. Însă la sfârșitul secolului XX elitele și instituțiile Uniunii Europene erau atât de Întrepătrunse și interdependente, Încât conflictul armat, deși nu absolut imposibil, devenise cumva de neconceput. De aceea „Europa” era atât de râvnită de statele aspirante ca Letonia sau Polonia: ca o cale de a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vest-germane și entuziasmul orbesc al țării pentru o unire „nemeritată”, susținând că responsabilitatea pentru violența rasială (mai ales În orașele industriale defuncte, aflate În paragină, din fosta RDG, unde sentimentele xenofobe erau cele mai puternice) trebuia atribuită În mod direct elitei politice, amnezică și suficientă. Deși nivelul violenței publice era ținut sub control, noua dreaptă se bucura de o popularitate Îngrijorătoare. Cu un lider dinamic și telegenic ca Jörg Haider, Partidul Libertății (PL) din Austria - urmaș al Ligii Independenților de după război
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
perspectiva esticilor, acestea erau simptomele cele mai vizibile și mai dureroase. Germanii, ca toți ceilalți În noua Europă, erau din ce În ce mai scindați de o nouă serie de distincții care sfidau diviziunile geografice sau economice convenționale. De o parte se afla o elită sofisticată de europeni: bărbați și femei, de obicei tineri, umblați prin lume și educați, care Își făcuseră studiile la două sau chiar trei universități diferite de pe continent. Calificările și profesiile lor le permiteau să Își găsească de lucru oriunde În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Pirineii spanioli mai era limba maternă - mulți foloseau forme dialectale Înfierate de cerberii de la Académie Française. În termeni strict statistici, franceza era de mult - față de germană sau rusă - la periferia lingvistică europeană. Dar, de la declinul latinei, franceza fusese limba specifică elitelor cosmopolite cultivate - și, prin urmare, limba europeană par excellence. Când la Oxford s-a propus, În primii ani ai secolului XX, ca limba franceză să fie introdusă În programa de limbi moderne, mai-marii universității s-au opus pe motivul plauzibil
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era Încă un mijloc de comunicare necesar și suficient pentru studenți, de la Barcelona la Istanbul. În 30 de ani, totul s-a schimbat. Deja, În anul 2000, franceza nu mai era un mijloc sigur de comunicare internațională, nici măcar la nivelul elitelor. Ea le era recomandată școlarilor ca primă limbă străină numai În Marea Britanie, Irlanda și România; toți ceilalți europeni Învățau engleza. În unele părți din fosta Europă habsburgică, franceza nu mai era nici măcar a doua limbă străină predată În școli; Îi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un singur efect: să-i gonească din Franța. La Începutul noului secol, cele mai multe personalități publice din Franța (dar nu toate) erau deja conștiente de acest lucru, iar factorii de decizie se resemnaseră În fața tristei realități din Europa secolului XXI. Noile elite europene, indiferent care erau ele, nu vorbeau franceza și nici nu aveau de gând să Încerce: „Europa” nu mai era un proiect francez. Ca să Înțelegem cum era Europa la sfârșitul mileniului, e tentant să urmărim, În continuare, diviziunile ei interne
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
islamismului radical a stârnit temeri că nici statul laic impus cu duritate de Atatürk nu va rezista unei noi generații care se revolta Împotriva părinților Îndepărtați de credință și care Își căuta rădăcinile În moștenirea mai veche a Islamului otoman. Elita mediului de afaceri și a profesiilor liberale din Turcia se găsea În proporție covârșitoare În orașul european Istanbul și se identifica entuziast cu codul vestimentar, cultura și practicile occidentale. Ca și alți estici ambițioși, ei vedeau În Europa - În valorile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Contrastele sociale puternice sunt fie negate, fie atenuate. Chiar și trecutul cel mai recent sau mai controversat este disponibil numai Într-o reproducere din plastic Încărcată de nostalgie. Această epurare a memoriei la scară națională era isprava remarcabilă a noii elite politice. Pe urmele doamnei Thatcher, noii laburiști au reușit să se descotorosească de trecut, Înlocuit prompt de Înfloritoarea industrie patrimonială engleză cu Trecutul. Englezii au așadar un talent unic de a cultiva o Grădină a Uitării, invocând afectuos trecutul În timp ce
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
omisiunea ilustra dificultățile care pândeau Franța și pe vecinii ei În legătură cu milioanele de noi europeni de pe continent. Dintre cei 105 membri ai Convenției Europene care aveau misiunea de a redacta Constituția Europei, nici unul nu avea origini neeuropene. Ca și restul elitei politice a continentului, din Portugalia până În Polonia, ei reprezentau În primul rând Europa albă și creștină. Sau, mai exact, Europa ex-creștină. Deși varietățile de creștinism din Europa rămâneau numeroase - de la uniații ucraineni la metodiștii din țara Galilor, de la greco-catolicii din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acestea ne Împiedică să discernem cu ușurință o formă a experienței colective. Sfârșitul secolului XX În Europa nu avea omogenitatea implicită În relatările sigure despre precedentul fin-de-siècle. și totuși, exista o identitate specific europeană, sesizabilă În medii diverse. Cultura de elită - Îndeosebi artele spectacolului - era Încă sponsorizată de stat, cel puțin În Occident. Muzeele, galeriile de artă, companiile de operă, orchestrele și trupele de balet erau finanțate În mare măsură (În multe țări chiar exclusiv) prin generoase subsidii anuale din fondurile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca și restul Europei de Est, ar fi recunoscut fără Îndoială, că tânjea după tot ce era american, de la libertatea individuală la belșugul material. Iar dacă vizitai capitalele est-europene, de la Tallinn la Ljubljana nu puteai să nu remarci o nouă elită plină de energie: femei și bărbați tineri și cocheți gonind În mașinile lor noi și scumpe de la ședințe la cumpărături, savurând din plin utopia liberală letală din coșmarurile lui Clément. Dar est-europenii s-au distanțat ulterior de modelul american: din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
efectele războiului 624; forța de protecție ONU 617; războiul cu minoritatea sârbă 615; regimul ustaș - vezi regimul ustaș; zona sigură ONU 617-618 Croce, Benedetto 189, 197, 210, 368 Crucea cu Săgeți 69 CSI - vezi Comunitatea Statelor Independente (CSI) cultură de elită 708-710 Cunhal, Álvaro 472-474 cunoaștere, putere bazată pe monopolul 440 Curcio, Renato 436 cursa Înarmărilor 230-232, 543 Curtea Europeană de Justiție (CEJ) 574, 668 Curtea Extraordinară cu Juri 56 Curțile Populare din Cehoslovacia 59 D Dachau 65, 87 Dalton, Hugh
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aproximativ douăzeci de secole înainte de Hristos, existau deja ulcioare pe care erau menționate varietatea viței, desemnarea podgoriei, "anul producției de vin", numele proprietarului și al stăpânului cramei, ceea ce determina o protecție a denumirii originare. Etichetarea permitea mai ales suveranului și elitei domnitoare să alcătuiască într-un spirit savant o hartă a vinurilor bune din Egipt: cele din delta Nilului, bineînțeles, dar și podgoriile din regiunea Memfis (vinurile de Letopolis, azi Cairo, și cele de Peluzia, de exemplu) foarte apreciate de Pepi
by JEAN-FRANÇOIS GAUTIER [Corola-publishinghouse/Science/973_a_2481]
-
adevărul scris în istorie" După cum povestește această istorioară populară în versuri din secolul al XIV-lea numită "Martiriul Sfântului Bachus", legenda "sfântului păgân" a luat naștere dincolo de Mediterană. În epoca împăratului Dioclețian, în secolul IV, Schola Gentilium, o grupare de elită alcătuită din barbari, era condusă de doi tineri ofițeri ai armatei romane din Siria care se numeau Bachus și Sergiu. Acuzați de conducătorul lor Antioh că sunt creștini, au fost martirizați în anul 304, apoi canonizați ca atare 34. Cultul
by JEAN-FRANÇOIS GAUTIER [Corola-publishinghouse/Science/973_a_2481]