14,967 matches
-
uitat contextul și semnificația. Profit de golirea de sensul originar al vorbelor și le Împrumut prima jumătate, lăsând-o suspendată pe cea de-a doua. Deci, de ce mă Întorc În România? Pentru că dacă voi nu mă vreți... Unii se vor grăbi să răspundă „binevoitor“ Înaintea mea: „Se Întoarce pentru că nu-l mai vrea nimeni În Occident!“; „Revine din vanitate, dragă“; „Aiurea, vă spun eu de ce: pentru bani!“... Dacă voi nu mă vreți, eu de ce să vă vreau?! Toată lumea iubește de fapt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
distincte, decât atunci când sunt reprezentați printr-un singur caracter Într-o altă limbă (astfel litera rusească gri și pufoasă, cu trei tulpini, reprezentând sunetul sh, o literă la fel de veche ca apele năvalnice ale Nilului, influențează reprezentarea ei În engleză). Mă grăbesc să Închei lista până nu sunt Întrerupt. În grupul verde, sunt: f, cel ca frunza de arin, p, ca un măr necopt și t, de culoarea fisticului. Pentru w nu găsesc ceva mai bun decât un verde Închis combinat cu
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
pe deasupra, și care a murit și el). „L’air transparent fait monter de la plaine...“, cânta el cu o voce Înaltă de tenor, așezat la pianul alb din casa de la țară - și dacă se Întâmpla ca În clipa aceea să mă grăbesc s-ajung acasă la dejun, alergând prin crângul alăturat (curând după ce văzusem pălăria lui de pai și bustul Înveșmântat În catifea neagră al chipeșului lui vizitiu, Într-un profil asirian, cu brațele Întinse, acoperite cu mâneci stacojii, trecând rapid de-
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
picura. Și, combinând fructuos tiparul ritmic cu sunetul ritmic, descifram modelul de labirint al linoleumului, descoperind chipuri acolo unde o crăpătură sau o umbră furniza ochiului un point de repère. Fac apel la părinți, nu spuneți absolut niciodată unui copil „grăbește-te“. Etapa finală a vagului meu curs navigabil se petrecea când ajungeam la insula patului meu. Mama urca dinspre verandă sau dinspre salon, unde viața continua fără mine, ca să-mi șoptească noapte bună cu glasul ei cald și să mă
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
nisipul Îmbibat cu apă, terciul de flori maro strivite sub lilieci - și acea frunză turtită, roșcată (prima victimă a anotimpului) lipită de o bancă udă din grădină. Dar dacă prin crăpătură se zărea o dungă lungă sclipind ca roua, mă grăbeam să ofer ferestrei ocazia de a-și revărsa comoara. Dintr-odată, camera era despicată În lumini și umbre. Frunzișul mestecenilor mișcându-se În lumina soarelui avea nuanța de verde translucid a strugurilor și În contrast cu el era catifeaua Întunecată a brazilor
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
aparțineau subspeciilor sale bucovinene. Fiind un băiețel de nouă ani, care nu cunoștea specia respectivă, am observat cât de mult se deosebesc specimenele noastre din nordul Rusiei de forma din Europa Centrală așa cum figurează ea În Hofmann și m-am grăbit să-i scriu lui Kuznețov, unul dintre cei mai mari lepidopteriști ruși sau chiar ai lumii, din toate timpurile, denumind noua mea subspecie „Limenitis populi rossica“. Peste o lună mi-a Înapoiat descrierea și acuarelele cu „rossica Nabokov“, cu numai
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
considerat executorul său testamentar, sperând în zile mai senine când luminile rampei se vor aprinde și pentru Sandu. Au trecut ani mulți, am făcut timide tentative de reînviere a lui "Io Ștefan" chiar după Revoluție. Se pare că în marșul grăbit spre a deveni "europeni", trecutul nostru e mărunt, desuet: "trecutul istoric nu se mai poartă, nu interesează". Suntem europeni! Ne globalizăm! Ne mondializăm! Uniunea spiritului european nu înseamnă uniformizare, pierderea identității naționale, dimpotrivă, păstrarea specificului, a originalității, a trecutului fiecărui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mai viteji au mușcat pământul! se dezlănțuie Ștefan. Și noi... noi ne târguim ca-n oborul de vite! De nu vrei nu da! De nu vreți nu dați! Sunteți liberi să nu dați! Dumnezeu să vă judece! Dăm! Dăm! se grăbesc boierii la danie. Cum să nu dăm! Câte una... Una... Să ne-nțelegem, boieri dumneavoastră, o moaie Ștefan zâmbindu-le dulce. Nu e poruncă. Sunteți liberi să dați au nu. Că numai ce dați cu inima curată și luminată, e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
liberi să dați au nu. Că numai ce dați cu inima curată și luminată, e bine primit de Domnul. Luminată!... Luminată!... mormăie boierii, îmbulzindu-se la danie. Tăutu îi însemnează. Tăutule! Repede! Izvodește-i! Pe fiecare: ce și cât dă. Grăbește-te până nu se răzgândesc să dea mai mult. Bucurați-vă! strigă Ștefan. Vă adunați comori în Ceruri! Domnul din Cer și Domnul de pe Pământ, mai mărunțel -, vă mulțămesc, din inimă vă mulțămesc! Acu, iertați-mă și voi, reia el
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
tăcere îndelungată, cu ochii în pământ. Ce să fac? spune și se așează pe treaptă, lângă Țamblac. Auzi? "Comori în Ceruri", mormăie el. Dac-ar fi după mine, le-aș pohti mai abitir pe cele pământene. Din păcate, nu se grăbește nimeni să mi le dea... Aaa! se adresează el unui boier înalt, frumos, cu tâmplele argintii, ce stătea tăcut, retras, mai în spate, boier Isaia! Dragul meu! Poftește mai în față! Așa-așa... Ca rudă apropiată a Domnului, s-ar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
joci cu mine, ca pisica cu șoarecele! Încaltea, taie-mă! Și gata! Vai de mine! se zbârlește Ștefan jignit. Fără dovadă?! Fără județ? Că n-oi fi vreun satrap! Mai glumește omul... La spânzurătoare și la însurătoare să nu te grăbești niciodată, dragul meu. Toate, toate, la timpul lor... Isaia, sfârșit, lac de sudoare: Dau! ... Dau două! strigă el răgușit. Două! O! Nu! Nu le primesc decât cu inimă curată... ... Și luminată, adaugă Stanciu, ironic. Întocmai, dragul meu! îi întoarce Ștefan
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cu demnitate. Ștefan îl bate pe umăr, cu un zâmbet fin, șăgalnic: Prințe, am o rugăminte...i se adresează ceremonios și îi întinde cazmaua. Ai fi atât de bun să-mi ții locul? Numai până mă întorc! Alexandru nu se grăbește. Ștefan rămâne cu mâna întinsă, zâmbind prelung: Bineînțeles: "de bunăvoie"... Alexandru ia cazmaua fără entuziasm, jignit parcă, totuși o ia și pleacă cu picioarele altuia... Ștefan, cu același zâmbet, se plesnește peste frunte: Era să uit! Principe! Am hotărât în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
când răsare..." Dar, dar ce pot să fac? Mă las jefuit. Îi las lui "gloria" toată. Să și-o ia! Și, laurii! Tot zarzavatul!... Mai mult, îi las tot aurul ce mi s-ar cuveni, că nici așa, nu se grăbește nimeni să mi-l dea... Îi las lui, osanalele toate prea se omoară după ele. Mie tot mi s-a cam aplecat: "Podu'n sus, Podu'n jos!" Lauda de pe buze, de nu vine din inimă... Îi dau... Ce să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
-o. S-a fudulit cu "strălucita izbândă" ce a repurtat-o asupra Moldovei... Și că, de fapt, dosul era față, că scârbavnica săgeată l-a lovit în "vitejescu-i piept". Drept pentru care, principii Europei au zâmbit ipocrit și s-au grăbit să-i proslăvească vitejia urându-i grabnică însănătoșire. Fantastic! explodează Mihail. "Așa se scrie istoria"... Să fiu cinstit însă recunoaște Ștefan nici eu n-am fost "înger, îngerașul meu". Când mi-a venit bine la socoteală, i-am smuls Chilia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
în coarne, m-a lovit de cum am deschis ochii. Născut în pribegie, mereu fugar, orfan, umilit, flămând și singur, ca un câine al nimănui. Soarta mi-a hărăzit puține bucurii și... și, arareori când mi le-a dat, s-a grăbit să mi le ia. Și nu eram decât un copilandru... De mic a trebuit să învăț să mă apăr, să mușc, ca fiara încolțită. Și, tot apărându-mă, am învățat al naibii de bine să lovesc. În orice rău e și puțin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
neagră. Vine?! îl întreabă într-un glas, și Alexa și Negrilă. N-a mușcat. Și pe aista l-o îmbrobodit Vodă! De-l trăgeam pe bătrân de partea noastră... spune Isaia cu regret. Păcat. Stanciu e om greu... Se și grăbea, pleacă la Stambul cu solie de pace. De fapt, în spatele lui, tot eu trăgeam sforile... Și ce?! Vodă vrea pace cu turcii?! întreabă speriat Cupcici. N-avem nevoie de pace! îi sare țâfna lui Isaia. Aiasta ne-ar încurca socotelile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
când osmanlâii vor bate cu iataganele în porțile Cracoviei... Atunci, va fi singur, îngrozitor de singur. Chiribuță, cu o carafă pântecoasă, dă ocol odăii Domnului, umplând ulcelele pe care boierii, de necazul ăl mare, cu Ștefan în frunte -, tare se mai grăbesc să le golească. Nu mă gândesc decât la cei douăsprezece mii de oșteni juruiți în tractat oștenii lui Hristos, glăsuiește Ștefan cu o voce mică, obosită, pe gânduri. Se așează în jilț, simțind nevoia să se sprijine. Răstoarnă clepsidra ce-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mii de oșteni juruiți în tractat oștenii lui Hristos, glăsuiește Ștefan cu o voce mică, obosită, pe gânduri. Se așează în jilț, simțind nevoia să se sprijine. Răstoarnă clepsidra ce-și oprise curgerea timpului. Bea din ulcică și boierii se grăbesc să-i urmeze exemplul. Logofete, ia cetește firmanul de pace adus de solul polon, Martin Chora... Chorazics. Cetește! Să auzim ce pohtește "Magnificul El Fatih". Tăutu desfășoară un pergament cu o pecete cât roata carului și grăiește solemn: "Mahomed sultan
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
să aud buciumele buciumând "adunarea" pentru "Oastea cea mare"... Și nu uitați! Ați jurat! Cei ce nu se vor întoarce blestemul acestui pământ robit asupra lor cadă!! Ați plecat?! Țăranii se îmbulzesc de plecare, uită să se mai ploconească. Se grăbesc, nu care cumva Măria sa să se răzgândească. Ștefan a rămas singur, cu boierii... E istovit, pustiit, simte că i se taie picioarele, se sprijină de țeava tunului, oftează mai-mai să-și dea duhul și încet, răgușit, întreabă: Ei, acu că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
vorbeau de Brețcu! În trecătoare! Degeaba mai vin... Ce grabă? Șăzi ghinișor că nu dau turșii?! Nu îndrăzneam să vă spun, ia cuvântul Ștefan, întunecat de o mânie surdă. Teamă mi-i să nu fie o "grabă bine calculată". Se grăbește încet, nu care cumva, venind în Moldova, să dea față cu turcii înainte de vreme... O să vină taman bine să ne cânte "Veșnica pomenire", fornăie popește Stanciu. M-am dumirit unde stă viclenia. De luni și luni îi chem! Strig! Îi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
vă condamn; și mie mi s-a cam acrit de Ștefan aista, "Călău al neamului moldovenesc". Ce v-ați spus: "Ștefan e la pământ! A sosit clipa!"... E o zicere: În leul doborât, lovesc cu copita toți măgarii". V-ați grăbit să-l prohodiți, dragilor... "Soarele" n-a apus încă... Dacă aveați puțintică răbdare, cădea și singur... N-a lipsit mult să mă trimiteți la Putna cu picioarele-nainte. Și ce-ați mai fi spălat lespedea cu lacrimi de crocodil... De
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
O moarte veselă, dacă se poate vorbi de așa ceva, evoca mama, povestindu-ne cum o femeie, întorcându-se de la piață, își găsește soțul tot în pat. „Scoală-te, leneșule!”, îi strigă ea din bucătărie; constatând însă că bărbatul nu se grăbește să-i dea ascultare, se duce, bine dispusă, în dormitorul cufundat în semiobscuritate - ferestrele rămăseseră acoperite de perdele -, îl apucă și-l trage zdravăn de nas: „Scoală-te odată!”. Abia atunci își dă seama că omul ei e mort... * Cred
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cu Dostoievski s-a produs în anii adolescenței. Pe la 16-17 ani, într-o primăvară, în preajma Paștelui, am citit Crimă și pedeapsă, forțând, ca un tânăr sentimental și romantic ce eram (un ridicol Schiller, cum ar fi spus Svidrigailov), căința și grăbind resurecția morală a lui Raskolnikov, care, în realitate (în realitatea textului), se predă și merge la ocnă netransformat (de-abia în Siberia eroul se căiește, renaște). Puțin mai târziu, mi-a căzut în mână o ediție jalnică, trunchiată și rău
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Doinei, sau, dacă era deja întuneric, doar o fereastră (cea dinspre curte) luminând ademenitor - mai stăteam puțin de vorbă înainte de a ne despărți. Așteptam s-o văd traversând șoseaua și intrând în curte, după care făceam cale întoarsă, cu pas grăbit din start, ca să ies mai repede din „tunelul” acela ușor terifiant, mai ales acum, când treceam singur prin el. Într-o seară, târziu - era întuneric deplin -, Doina s-a oprit pe neașteptate înainte de a ajunge la capătul tunelului. Surprins, m-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de ajutor, și am mai așteptat-o. Apoi am traversat și am dat o raită prin micul, dar minunatul, parc Montsouris: s-o fi refugiat aici, la umbra copacilor, ca să se așeze pe o bancă... Xenia însă nicăieri. Plecase! Se grăbise să plece!!! Dar dacă n-am fi găsit-o pe doamna administratoare? Dar dacă aceasta - intervenind cine știe ce urgență majoră după telefonul ce-l primise de la Centrul cultural, n-ar mai fi avut nici o cameră disponibilă, sau n-ar fi fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]