KorAP: Find »[drukola/base=alerga & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...554 555 556 ...689 >

17,219 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394

ambulanțe care se apropia în goană și a frânat la doi pași de mine, am alergat printre canaturile ușii de sticlă de la Urgență, am alergat prin sala infirmierilor, am alergat în camera unde cineva cu un braț fracturat țipa, am alergat în camera alăturată goală și în dezordine. M-am oprit. Părul tău era acolo pe podea. Părul tău castaniu și ondulat adunat într-o grămăjoară la un loc cu niște fașe pline de sânge. Într-o clipă devin praf care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
haine, fotografii, tampoane, creioane, compact-discuri, mirosuri, zi de naștere, doici, colaci de salvare, scutece. Totul dispare. Va trebui să facă o curățenie importantă în aeroportul acela. Va rămâne piața goală a vieții ei, o sacoșă goală agățată de umăr. Va alerga poate către fereastra uriașă prin care se văd avioanele care pleacă, se va izbi de peretele acela de cer, ca un animal dus la vale de o aluviune. Secretara mea a vorbit cu un șef din aeroport, au asigurat-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
portofelul și cheile de la mașină pe raftul de deasupra și am închis lacătul. Când a fost asta? Acum trei ore, poate mai puțin. Acum trei ore eram un bărbat la fel cu toți ceilalți. Cât este de parșivă durerea, cum aleargă! Ca și cum un acid coroziv ar arde în profunzime! Îmi țin mâinile pe picioare. În spatele perdelei văd o parte din pavilionul de oncologie. Nu m-am oprit niciodată în camera asta, am trecut doar prin ea. Stau pe un divan de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
tutunului. Pe tapetul care acoperea pereții atârna un crucifix, ușor strâmb. Telefonul era pe podea, lângă priză. L-am luat. M-am așezat pe pat și am format numărul Elsei. Am urmărit în gând sunetul soneriei care pătrundea în casă. Alerga pe covorul din fibră de cocos aflat în salon, urca scările deschise la culoare până în camerele de deasupra, în baia mare cu bucățele de oglindă încorporate în tencuiala albastru-închis, atingea cearșafurile de in de pe patul nostru încă nestrâns, biroul plin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
Azi dimineață, pe mașina de spălat era un tampon lăsat de tine, l-am aruncat eu. — Ciao, tati. Îmi place când îmi spui așa. Ești bună, ai o expresie caraghioasă, plină de ironie. Te privesc în timp ce cobori din mașină și alergi prin ploaie. Poate o să te lase corigentă, cui îi pasă. Ești gheara mea în lume, Angelina, în lumea asta care înaintează fără schimbări de anotimp. Doar de puțină vreme am început să ne intuim unul pe celălalt, de când ai început

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
mă simțeam bine. Gura ei alunecase până spre pieptul meu. Am tras-o în sus de brațe. — Uită-te la mine, te rog, uită-te la mine. Începu să-și desfacă bluza, nasturii ieșeau cu repeziciune din butonierele de lurex, alergau sub degetele ei ca un rozariu. Sânii ei mici ieșiră la iveală. I-am oprit mâna. — Nu, nu așa. Am luat-o în brațe și am dus-o pe patul din dormitor. Am dezbrăcat-o încet, mișcându-mă în jurul ei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
decolorat... Nu exista nimic în ea care să corespundă gusturilor mele. Și totuși era ea, Italia, și totul îmi plăcea la ea. Fără să știu măcar motivul. În noaptea aceea ea era tot ceea ce doream. — Hai să fugim! Și am alergat, ne-am împiedicat unul de altul, am râs și ne-am îmbrățișat lângă un zid. Am făcut toate lucrurile fără sens pe care le fac îndrăgostiții. A doua zi, când ne-am luat rămas-bun, Italia tremura din nou. Îmi pregătise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
maximum, vreau să simtă imediat căldura. Are fața răvășită, până și la ochi îi este frig. Nu se foiește pe scaun, nu-și caută locul, rămâne așa, nemișcată, cu spatele ușor depărtat de scaun. Apoi căldura o relaxează, în timp ce mașina aleargă pe banda pustie a autostrăzii. Îi ating vârful nasului. — Ți-e mai bine? Zâmbește și dă din cap. — Ciao, zic. — Ciao, răspunde. — Cum te simți? și îi vâr mâna între picioare. E un orășel din tuf, cu sensuri unice și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
Era lipsită de pudoare, aproape nerușinată în sex, în schimb se rușina de bătăturile de pe tălpile picioarelor, se rușina de dragoste. Doar în final o prindeam, când eram deja obosit, intram în ea, ca un câine. Un câine care a alergat zile întregi printre mărăcini, spini, pietre și istovit își găsește în sfârșit culcușul. — Lasă-mă, murmura. Vocea îi era subțire și rece ca un fir de metal. — Ce spui... Mă apropii și îi mângâi spatele singuratic. Nu pot, nu mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
am spus. Arată-mi mâna, cum este viața ta? Se ridică în picioare, fără să se oprească din râs. — Este foarte lungă, nu-ți face probleme, iarba rea nu piere niciodată, mama îmi spunea Buruiană. Când ne-am despărțit, a alergat după mine și m-a îmbrățișat. — Nu mă lua în serios, când îți spun să mă lași. Ține-mă, te rog, ține-mă. Vino când vrei, o dată pe lună, o dată pe an, dar ține-mă... Sigur că te țin. Eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
șiroaie, mi se prelingea pe piele și Italia aștepta un copil. Ce vom face acum? Eram gol în baia casei pe care o împărțeam cu soția mea, îmi săpuneam ciuful de păr pubian. Trebuia să mă gândesc în tihnă, dar alergam, gândurile se încălecau, ca și cortinele din fundalul unei scene de teatru. Am ajuns la spital cu mult mai devreme, eram speriat, aveam presentimentul că n-o voi mai găsi. Într-adevăr nu mai era, semnase și plecase. Când? am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
mi-e rușine cu ea, mi-e rușine că o doresc. Mă tem că te pierd, dar poate că fac totul să fiu părăsit. Da, mi-ar plăcea să te văd făcându-ți geamantanul și dispărând în toiul nopții. Aș alerga la Italia și poate acolo aș descoperi că-mi lipsești. Dar tu rămâi aici, agățată de mine, de patul nostru, nu, nu vei pleca în toiul nopții, n-o vei face, nu vei risca, pentru că s-ar putea să nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
Și poate ea știe că eu sunt acolo. Nu te mișca. Deocamdată am impresia că partea aceea din ea care lipsea a ajuns-o din urmă și îi acoperă spatele ca o fâșie de cârpe înaripate. Las portiera deschisă și alerg pe pietriș. — Ce s-a întâmplat? Poate e mai bine să mănânc. O ajut să se ridice și, în timp ce o îmbrățișez, îmi ridic privirea deasupra capului ei. La primul etaj, în spatele unei ferestre mari, se află un bărbat în halat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
înghițit destinul. Pentru tine, musculiță nevinovată, nici măcar un gând. Pentru tine, pierdută în prăfăria acestor inimi adulte care nu sunt sigure de nimic și nu știu cine sunt și nu știu unde se vor duce. Ada a ieșit din sala de operații. Două asistente aleargă după ea. Au deschis dulăpiorul cu instrumente, am auzit vibrând geamul de la ușă. Mă scol ca un automat. Ce s-a întâmplat? Ada este foarte palidă, se îndreaptă spre mine. — Trebuie să-i facem adrenalină, există o problemă de ventilație

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
cearșafuri verzi își arată chipul său cel mai crud: sub lințoliul de pânză se află un om care pleacă. Aud bipul de alarmă al monitorului. Tensiunea scade. Alfredo urlă: — Repede! Este în stop!, și masca i-a alunecat pe bărbie. Alerg spre tine, spre inima ta. Ghearele mele de tată se reped spre toracele tău, apasă, o dată, încă o dată. Ascultă furia mâinilor mele, Angela, spune-mi că mai sunt încă bun de ceva. Ajută-mă, fetiță curajoasă, și iartă-mă dacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
asemeni tuturor, trecuți deja. Vom merge înainte și vom muri departe unul de celălalt. Nimeni nu va ști niciodată nimic cât de tare ne-am strâns în brațe și cât de intimi am fost, și nici despre viața care a alergat până aici, până la brațul meu sprijinit de cearșaful pe care a stat ea și care începe să-și piardă căldura. Suntem trupuri care au nevoie, proiectate pe un ecran gol, trupuri care se repetă. Sau poate, Angela, energia noastră a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
bumbac brodate. Produc ulei de măsline, îl pun în sticle de lichior și îl exportă în America. Câștigă o grămadă de bani. Bambi este obsedată de produsele biologice. Manlio se îndoapă însă cu friptură și bordel în oraș, iar seara aleargă cu o sută nouăzeci la oră pe autostradă, ducându-se spre casa aceea cu pănuși și smocuri de lavandă uscată. Detestă natura, liniștea ei. Are, evident, piscină cu bordura canelată și pietrele aranjate de un arhitect. Dar e furios și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
pragul unui bar plin de oameni care stau în picioare lângă tejghea, așteptând să se temine furtuna. Se simte miros de rumeguș ud și de ketchup, Italia nu e nici acolo. Acum nu mai știu unde s-o caut, dar alerg, o apuc pe prima stradă care îmi iese în cale și care dă într-o străduță, strâmtă și întunecată, unde ploaia cade singuratică. O văd. Stă pe trepte, în fața unei porți de care și-a sprijinit spatele. Nu mă aude

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
buzele strânse. Ascult bătaia nebună a dinților pe care Italia nu reușeste s-o țină în frâu. Stau în fața ei, foarte aproape de ea. Impermeabilul ud leaorcă îmi apasă umerii, apa îmi pătrunde pe gât între pielea caldă și haine. Am alergat, respir cu gura deschisă, în timp ce ploaia mi se scurge pe față. Am un balon roșu în mână. Ce mică este, strânsă în corpul ei ud leoarcă, cu picioarele albe întinse pe trepte, într-o percehe de cizme scurte până la glezne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
de capul tău. Se vede ceva în mijloc. Un bumb negru. Părul tău, Angela. Primul lucru pe care l-am văzut din tine. Ne îndreptăm spre sala de nașteri. Elsa mă caută cu mâna, o strânge pe a mea. Infirmiera aleargă împingând targa, eu abia reușesc să țin mâna Elsei. Înainte de a intra în sală, șoptește vlăguită: — Ești sigur că vrei să asiști? De fapt, nu sunt deloc sigur. Sunt chirurg, și totuși mi-e frică să nu leșin. M-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
ca și cum ar fi atins-o un fluture. Am ridicat-o în sus, vroiam să-și sprijine spatele de perete, să stea dreaptă. Ea mă lăsă, alunecă doar puțin în jos, ținându-și capul aplecat pe umăr. Am aprins lumina, am alergat la chiuvetă, am deschis robinetul, care la început a tușit și m-a stropit cu apă. Am udat un prosop și i-am șters fața, părul, pieptul. Și-a revenit, a deschis ochii și i-a ținut deschiși. — Ce s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
le arăta motivul îngrijorării, al nebuniei mele. Strigam și aveam ochii încărcați de un plâns furios, de un refuz atât de mare, încât cei doi, poate mamă și fiu, se lipiseră de zid în timp ce încercau să-mi explice drumul. Am alergat spre mașină, am așezat-o pe Italia înăuntru. Femeia mă urmase în papuci și cămașă de noapte, speriată și fără motiv, doar pentru că nu știa ce să facă, doar pentru a-mi însoți furia. Am văzut-o în oglinda retrovizoare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
folosite de multă vreme. I-am pus Italiei un tub de oxigen. M-am întors către fată: — Trebuie să fac o ecografie. Rămase nemișcată, am apucat-o de braț și am scuturat-o: — Grăbește-te! În scurtă vreme, căruciorul ecografului alerga spre mine, împins de asistentul cu halat scurt. Deschisesem dulapul cu medicamente, căutam agitat printre cutii inutile. Sosi medicul de gardă, un bărbat între două vârste, cu o barbă zbârlită care se întindea până sub ochelari. Tocmai îi injectam antibioticul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
cimitir, iar acela era un purgatoriu de trecere care nu-mi displăcea. Bărbatul conducea în tăcere. Cu părul său lucind de briantină și gulerul cămășii imaculat, fără o picătură de transpirație, părea cât se poate de străin de promiscuitatea priveliștii. Alerga. Gâtul țeapăn îi menținea o atitudine rezervată, în ciuda numeroaselor zgâlțâituri. Mi se părea o călătorie în afara vieții. Locul, tovarășul de călătorie, starea mea sufletească, totul era sigilat în interiorul aceleiași consternări. Chiar și sicriul, felul în care, la curbe și pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
un panou publicitar. Ne aflam pe o stradă mai largă decât cele pe care călătorisem înainte. Bărbatul schimbase viteza și lăsa motorul să tragă pe asfaltul în sfârșit ca lumea. Nu exista linie de demarcație, o mașină care ar fi alergat prea tare ar fi putut s-o ia razna. Pentru că, băgasem de seamă în timpul călătoriei, toți vroiau să vadă dacă în carul funerar era ceva. Astfel încât, pentru a arunca o privire la ceea ce transportam, un șofer ar fi putut să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]