14,853 matches
-
cercetările din domeniul prelucrării limbajului natural). Un inventar de referință al trăsăturilor limbajului verbal îi aparține lui Ch. F. Hockett 12 care indică drept definitorii următoarele aspecte: a) utilizarea aparatului audio-fonator; b) caracterul direcțional al emiterii și receptării mesajului; c) dispariția rapidă a emisiei sonore; d) caracterul interșanjabil al poziției emițătorului și receptorului; e) retroactivitatea: emițătorul percepe retroactiv propriul mesaj; f) specializarea: absența unei relații între forma fizică a mesajului și tipul de reacție suscitat; g) semanticitatea: relația dintre elementele mesajului
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
de statutul celui care îl enunță. Limbajul și politica se împlinesc una prin cealaltă, își sunt substanță în mod reciproc, iar permanența acestui cuplu generează mișcarea pe firul istoriei: dobândirea puterii presupune cucerirea dreptului la cuvânt, iar pierderea acesteia generează dispariția legitimității discursului (un exemplu îl oferă cazul regimurilor totalitare, în care cuvântul devine apanajul conducătorului, fiind refuzat tuturor celorlalți). 1.4. Limbajul politic suport al ideologiei Dinamica relației ideologie limbaj politic putere politică imprimă trăsături specifice manifestărilor discursive din spațiul
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
nouă ediție a articolelor, fapt subliniat și de D. Vatamaniuc. Acesta susține că se impune "o nouă lectură a Curierului de Iași și a Timpului, în redacția cărora lucra Eminescu, ca nu cumva să rămână texte nerecuperate și amenințate de dispariție prin deteriorarea publicațiilor"167. În aceste condiții, publicistica eminesciană continuă să rămână un teren deschis editării critice și interpretării textelor. 3.2. Specificul exegezelor în domeniu De-a lungul timpului, creația eminesciană a atras atenția unui număr impresionant de exegeți
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
și refuzul înrolării într-o grupare politică sau alta. Ambele ideologii sunt alcătuite din vorbe goale, iar atunci când interesele personale o cer, politicienii nu pregetă a trece dintr-un partid în altul: "Conservatorism și liberalism reprezentau pentru Eminescu abstracțiuni sortite dispariției într-o viitoare organizare a societății românești"297. g. Politica externă. Paginile de cronică a politicii externe completează tabloul tematic al publicisticii eminesciene, oferind cititorilor o imagine complexă asupra realităților politice, istorice și economice ale celei de-a doua jumătăți
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
omenești, de aceea nici negăm, nici ne pare rău daca unele persoane din partidul conservator simt necesitatea de-a se deosebi într-un chip sau într-altul de noi"419. Roșii și Albii deopotrivă trezesc criticile jurnalistului care le prevede dispariția într-o viitoare organizare a societății românești: "s-apropie timpul în care, în genere, deosebirea între idei conservatoare și liberale, între idealuri abstracte de organizație va căta să înceteze"420. d) Suzeranitate/ vasalitate. Desfășurându-și activitatea publicistică într-o perioadă
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
ele ilustrează, pe de o parte, intenția autorului de a se detașa de stilul cultivat de presa vremii, iar pe de altă parte, postura histrionică a jurnalistului care refuză la nivel declarativ "artificiile retorice", fără ca acest lucru să conducă la dispariția acestora din texte. Punându-și scrisul în slujba adevărului, Eminescu face următoarea profesiune de credință: "Noi nu ne speriem de-a supăra pe cetitor cu aceste cuvinte. Nu lingușim pe nimenea, pentru că nu suntem în stare de-a spune neadevărul
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
paradox și alte jocuri metalingvistice. Trecutul nu poate fi pur și simplu pus între paranteze, nu poate fi distrus, deoarece acest lucru ar conduce la "tăcere" (deși Ihab Hassan, de exemplu, valorifică ceea ce el numește "literatura tăcerii", așa cum Blanchot teoretizează dispariția literaturii), ci trebuie recunoscut ca atare, dar ironic, parodic, cum grano salis. În spațiul filosofic, Gianni Vattimo caracterizează de altfel postmodernismul drept epocă postistorică, atestând disoluția, ruptura unității istoria este mai mult o "istorisire", o povestire printre altele: "nu există
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
contrar, Fr. Jameson atribuie trecerea de la modernitate la postmodernitate unei noi crize care s-ar fi petrecut în modalitatea noastră de a experimenta cuplul spațiu timp, dar în care acum prevalează categoriile spațiale, în timp ce alți teoreticieni ai postmodernității discută despre dispariția spațiului și timpului cauzată de creșterea valorii instantaneității, a efemerității, a unicei folosințe, a perisabilității, a bombardamentului mediatic etc. În acest context, Baudrillard discută despre hiperrealitate și simulacru drept caracteristici ale lumii postmoderne, astfel încât lumi diferite pot fi regăsite în
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
transformă sinele într-o formă impersonală sau chiar într-o "absență" (la fel cum literatura, pentru Hassan, devine o "literatură a tăcerii"). 5. Neprezentabilul. Nereprezentabilul. Textele postmoderne tind să eludeze referentul extern, să devină autoreferențiale, în dorința de a celebra dispariția conceptului de realitate. Kristeva observă propensiunea spre inomabil (atroce, oribil, obscen etc.) ca fiind o altă fațetă a nereprezentabilului unui discurs postmodern. Hassan face referire la arta postmodernă, unde găsește variate exemple pentru a susține aceste trăsături, și pe care
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
obiect de studiu, această reîntoarcere la mimesis este cel puțin o deturnare, căci artistul postmodern nu ia în considerare imitarea unui adevăr preexistent, ci imitarea unei imitări care aduce drept mărturie intuiția inexistenței vreunui model original dincolo de ea, creând senzația dispariției sensului și a realității în sine. Arta prefigurează acest viraj înspre viața cotidiană, confundându-se, la limită, cu derularea filmului nostru zilnic lipsit de iluzie. Scena casnică a obiectelor și spațiul simbolic al subiectului se confundă: "Nimic nu a reușit
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
simulacrului, care creează fascinație. Pentru Jean Baudrillard, "această fascinație atinge în egală măsură și arta modernă, al cărei obiectiv este literalmente de a deveni de neprivit, de a sfida orice seducție a privirii. Arta modernă nu mai exercită decât vraja dispariției sale"219. În acest context, situația valorilor estetice și statutul operei de artă și al creatorului sunt în disoluție. Transmutării tuturor valorilor îi este subsumată comutația și indiferența lor, Baudrillard desemnând această stare cu expresia "strabism generalizat al valorii". Pericolul
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
unui câmp al realității exterior lor, ci ca o parte dar o parte foarte activă a ansamblului textului care nu încetează să se scrie"273. Asumarea tezei intertextualității și valorizarea conceptului de suprafață în domeniul scriiturii vor duce atât la dispariția semnificatului central, cât și la acceptarea caracterului fragmentar al oricărei opere. Se insistă asupra textului-ca-rest, deoarece întotdeauna el va constitui un context pentru un text viitor. Trăsăturile descrise sunt strâns legate de experiențele discontinuității și ale fragmentarului, paradoxul fiind acela
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
în ceea ce privește propriile sale posibilități de definire (filosoful francez se întreabă ce poate cuprinde acest concept: tot ce a scris vreodată cineva, schițele, proiectele, ștersăturile, chiar și "notele de la spălătorie"?). A doua noțiune care obturează într-un mod mult mai subtil dispariția autorului pare a fi chiar aceea de scriitură; chiar dacă Foucault recunoaște că în mod riguros conceptul de scriitură nu mai face nici o trimitere la cel de autor, nu-i consolidează poziția și nici nu mai reprezintă un semn al intenționalității
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
discursurile capătă sens doar prin dialogul dintre ele, însuși subiectul 297 devenind o "funcție-text". Derrida îmbrățișează acest univers descentrat al jocului liber ca fiind "eliberator", la fel cum Barthes, în Moartea autorului, celebrează intrarea într-o epocă a "libertății voioase". Dispariția autorului ca autoritate textuală este teoretizată și de reprezentanții grupului Tel-Quel. Astfel, Pleynet a deconstruit ideea unui "autor" care semnează o "operă", arătând că este vorba despre un text care semnează cu un nume, la fel cum Houdebine, susținând teza
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
consideră că, de fapt, un text se semnează cu un alt text, și nu cu un simplu nume. Baudry, pe de altă parte, dezvoltă un nou concept pornind de la situația autorului, cel de scriitură a-cauzală, "caracterizată mai întîi prin dispariția unui semnificat care i-ar fi în același timp origine (autorul cauză) și scop (adevărul, legea, expresivitatea)"298. Această scriitură nu mai este un instrument al reprezentării exteriorității și nu se mai referă, chiar și atunci când utilizează persoanele, decât la
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
unui text obiectivat și cvasi-independent, astfel încât ambele concepte, cel de autor și cel de scriitură, au un caracter aporetic. După cum putem observa din La mort de l'auteur, Barthes (spre deosebire de Foucault) vede în însuși conceptul de scriitură o cauză a dispariției autorului, din moment ce scriitura este concepută ca o "distrugere a oricărei voci, a oricărei origini", ca un compus neutru în care se pierde orice identitate, inclusiv aceea a subiectului. Scriitura pare a fi prezentată aici ca fiind cea care scrie un
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
ideea raționalității ordinii universale este la fel de veche ca filosofia însăși, și "postmodernismul" este atunci și expresia pentru sfârșitul filosofiei, și chiar și a formei ei celei mai cotidiene ca ideologie"321. Logos-ul disprețuit este, astfel, un motiv determinant al "dispariției" filosofiei în postmodernism; patosul pentru rațiune, înscris în "fizionomia" filosofiei încă de la Socrate, este oarecum discreditat în discursul postmodern, care își afirmă preferința pentru incomensurabilitate, diferend, pluralitate și diferență. Dincolo de această privire generală asupra subiectului, care poate conduce spre o
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Baudrillard consideră că poate aplica expresia "grad zero"344 la majoritatea obiectelor "noii ordini", sugerând reducerea lor la stadiul de funcție și de strictă utilitate derobată de orice simbolism anterior. Aceste considerații sunt susținute prin multe alte exemple lipsa ferestrelor, dispariția oglinzilor, a portretelor de familie, a orologiilor sau pendulelor sunt doar câteva simptome ale organizării unei noi lumi obiectuale, în care "obiectele nu mai sunt investite cu "suflet", și nici nu ne mai investesc cu prezența lor simbolică: relația devine
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
către ceva exterior, întregul consum (fie el și de semne) rotindu-se doar în jurul omului modern alienat. În acest sens, consumul este hedonist și denotă o regresivitate continuă către structura consumatorului, iar abundența pare a fi câștigul obținut de pe urma acestei dispariții a transcendenței. Pentru Baudrillard, era consumului presupune transformarea tuturor obiectelor, indivizilor sau relațiilor în semne și modele consumabile, transparente, care fac să dispară distincția dintre public și privat. Vinderea transcendenței în profitul creșterii abundenței a dus la imaginea unei societăți
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
homo consumericus cu homo scientificus (care, de cele mai multe ori, se informează din media...) pentru siguranța unei alegeri "făcute în cunoștință de cauză". Pentru Lipovetsky, aceste caracteristici ale consumului și ale subiectului consumator sunt specifice stadiului al treilea, al hiperconsumului, iar dispariția stadiului oglinzii pare a aduce în scenă un "cogito hiperconsumativ", care, în lipsa proiectelor colective și a apetenței pentru autocunoaștere pe alte căi decât cele ale reflectărilor care-i vin din exterior, pare a-și manifesta puterea în calcule și strategii
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
fundamente pentru a se construi; într-o epocă transparentă și lipsită de profunzime, acesta este "înghețat", deschizând calea nihilismului și a melancoliei, drept trăsături de bază ale omului postmodern. În locul dispărutului "mod de producție", Baudrillard începe să teoretizeze "modul de dispariție" a mai multor instanțe moderne: sensul, socialul, istoria, evenimentul, singularitatea etc. În această nouă configurare, definițiile se dovedesc imposibile, Baudrillard prezentând imaginea unui univers deconstruit, din care au rămas doar fragmente, acest "joc cu fragmentele" fiind însuși postmodernismul. Poate mai
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
postmoderne ale lui Baudrillard că transmit ideea unei deconstrucții a lumii moderne lipsite de patetism, și într-un anume sens contaminată de o "voioșie" nietzscheană, completată totuși de un sentiment acut de melancolie ("melancolia este calitatea inerentă a modului de dispariție a sensului [...]. Toți suntem melancolici." 437). De asemenea, așa cum carnavalul face apel la o gamă largă de strategii și procedee ca parodia, grotescul, râsul, la fel și "carnavalul postmodern" se recunoaște în scene ale persiflării, distrugerii și nimicirii bunurilor culturale
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
constitui "hiperrealismul" un nou curent artistic? Baudrillard afirmă că suprarealismul este încă solidar cu realismul pe care îl contestă, dar îl și atestă, intensificându-l prin intermediul imaginarului, în timp ce "hiperrealismul" consideră depășită contradicția real imaginar, postulând o situare "dincolo de punctul de dispariție a artei". Dacă sloganul stadiului suprarealist era "realitatea depășește ficțiunea", în stadiul hiperrealist toată realitatea cotidiană, politică, socială, a trecut în jocul realității, transformându-se în metamorfozarea sa statică. Pentru noul stadiu, irealitatea este cea a halucinației date de asemănarea
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Hiperrealitate și iluzie O altă distincție importantă este aceea dintre hiperrealitate și iluzie excesul de realitate la care trimite primul concept nu înseamnă echivalarea acestuia cu iluzia; dimpotrivă, susține Baudrillard, iluzia este un indiciu al existenței realității și nu al dispariției sale. În acest sens, el afirmă sentențios: "iluzia nu mai este posibilă deoarece realul nu mai este posibil"442, indicând în mod clar indestructibila relație care există între cele două concepte în cadrul schemelor sale argumentative. Viteza modernității, determinată de dezvoltarea
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
crima realului și a exterminării iluziei vitale, radicale a lumii. În stadiul actual, nu doar realul nu este posibil, ci și iluzia cine acceptă conceptul de "iluzie" asumă într-un fel și termenul de "realitate". În orizontul descris de către simulare, dispariția realității și a iluziei nu reprezintă un fenomen semnalat, marcat sau enunțat, dimpotrivă, susține Baudrillard, dispariția lor este un fenomen mascat, el însuși un simulacru de un anumit ordin 445, astfel încât, în general, hiperrealitatea poate fi înțeleasă ca un sistem
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]