14,810 matches
-
la dimensiunea lor medico-psiho-biologică. Ca orice fapt uman, ele au în primul rând o semnificație antropo-culturală. Orice schimbare care privește persoana umană, ca trup sau ca suflet, este percepută și trăită de aceasta, dincolo de alteralitatea existentă, ca pe o experiență sufletească și morală. Alteralitatea este percepută, nu numai ca o „schimbare”, ci și ca o „înlocuire” prin care sănătatea sau „starea de bine” este înlocuită cu boala sau cu „starea de rău” care se instalează în locul acesteia sau în interiorul ei. În
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
caută permanent „liniștea” și „starea de echilibru”. Este o ființă oscilantă și nemulțumită care tinde către împlinire. El aspiră permanent către starea de echilibru și perfecțiune. Este o aspirație în care sunt concentrate atât idealurile moral-spirituale, precum și cele logice și sufletești. Aceasta a dus la dihotomia „bine/rău”. Binele este condiția stării de sănătate, de echilibru fizic, sufletesc și moral. Răul este ruperea unității și tulburarea stării de echilibru fizic, sufletesc și moral al omului. Răul este atât boala, cât și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
El aspiră permanent către starea de echilibru și perfecțiune. Este o aspirație în care sunt concentrate atât idealurile moral-spirituale, precum și cele logice și sufletești. Aceasta a dus la dihotomia „bine/rău”. Binele este condiția stării de sănătate, de echilibru fizic, sufletesc și moral. Răul este ruperea unității și tulburarea stării de echilibru fizic, sufletesc și moral al omului. Răul este atât boala, cât și păcatul. Corelată cu istoria culturală a sănătății și a bolii, este istoria culturală, atât morală, medicală, cât
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
care sunt concentrate atât idealurile moral-spirituale, precum și cele logice și sufletești. Aceasta a dus la dihotomia „bine/rău”. Binele este condiția stării de sănătate, de echilibru fizic, sufletesc și moral. Răul este ruperea unității și tulburarea stării de echilibru fizic, sufletesc și moral al omului. Răul este atât boala, cât și păcatul. Corelată cu istoria culturală a sănătății și a bolii, este istoria culturală, atât morală, medicală, cât și psihologică, a terapeuticii. Ele fiind inseparabile, vom prezenta în continuare, cele mai
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de către stoici. Ele ne sunt expuse de L.A. Seneca în tratatele sale filozofice (De ira, De tranquillitate animi, De constantia sapientiorum etc.). Ideile stoicilor sunt preluate și de tradiția creștină, regăsindu-le mai târziu ca „tehnici” de rugăciune, de liniște sufletească și de comuniune cu divinitatea, în practica isihastă (Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigore Palamas). Epoca modernă este inaugurată de N. Malebranche și R. Déscartes. Primul ne propune o „psihoterapie a moravurilor” prin „mortificarea simțurilor” cu ajutorul rațiunii. R. Déscartes va face
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Doctrina bolii psihice Caracteristicile psihologice generale ale stării de boală Boala, ca stare modificată a persoanei umane, este o temă importantă pentru psihologie dar și pentru psihanaliză, psihopatologie și psihoterapie. Deși „obiect al medicinei”, boala trebuie privită și ca atitudine sufletească trăită subiectiv de bolnav, aspect care îi pune în evidență caracteristica sa principală de factură psihologică de care suntem absolut obligați să ținem seama în toate situațiile. După Leriche, boala poate fi definită în trei feluri: a) o anumită stare
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sociopatii), în afara lumii (demențe) sau într-o lume a realității iraționalului, o lume interioară, închisă sau circumscrisă la interioritatea persoanei bolnavului (schizofrenie, parafrenie, paranoia, melancolie). Această lume a bolii psihice are un caracter închis, întors către sine, negativ în raport cu experiențele sufletești ale normalității, o lume stranie și incomprehensibilă pentru ceilalți, în care identitatea schimbată a bolnavului dă impresia că se regăsește pe sine. Prin transformarea personalității și „închiderea în sine” se produce o „întoarcere narcisică” a persoanei către sine - însuși rupându
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sale de ansamblu și cauzele care o determină. În sensul acesta au valoare următoarele aspecte: a) calitățile subiective ale sufletului ca fenomene trăite în mod real (aspectul fenomenologic); b) simptomele obiective, operațiile și fenomenele fiziologice elementare auxiliare; c) expresia fenomenelor sufletești, atât a celor cu caracter obiectiv, cât și a celor cu caracter subiectiv; d) raporturile de ansamblu ale vieții psihice de tipul raporturilor comprehensive; e) raporturile de cauzalitate; f) modurile și sensul reprezentărilor teoretice; g) sinteza bolilor psihice în raport cu personalitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
faptului că cea care determină cadrele configurației, atât pentru personalitatea normală, cât și pentru nebunie, este cultura. Natural că plasarea lărgită în sfera antropologiei a „fenomenului psihic morbid” reprezintă un pas important în înțelegerea și explicarea bolii psihice ca fenomen sufletesc complex. Dincolo de aspectele pur medicale, H. Searles consideră bolnavul psihic ca pe o creație a societății, nebunul fiind „depozitarul nebuniei celorlalți membri ai grupului său social”. Acest punct de vedere care a generat curentul antipsihiatric (T. Szasz, D. Cooper), consideră
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
alcoolism, PGP etc.). 6. Semnificația epistemologică a procesului psihic morbid Delimitarea și cadrul problemei Tulburarea psihică se înfățișează ca o schimbare a naturii ființei umane. Ea modifică persoana prin înlocuirea, în diferite grade de intensitate și forme de prezentare, viața sufletească interioară. Acestea au drept urmare fie întreruperea, fie schimbarea modului de „a fi” al persoanei respective. Din acest punct de vedere „procesul psihic morbid”, dincolo de aspectele sale clinico-psihiatrice, trebuie considerat și înțeles ca un „accident ontologic” sau chiar ca un „mod
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ca expresie a unui „discurs demoniac” legat de o stare de posesiune a individului, așa cum este ea considerată în contextul culturilor șamanice. 3) Modelul moral sau, mai exact, „medico-moral” (Ph. Pinel) înțelege boala ca fiind expresia unui discurs al suferinței sufletești și morale a individului, putând beneficia, din acest motiv, de un tratament moral. 4) Modelul anatomo-clinic, reprezentat de Griessinger, fixează substratul bolilor psihice în creier, afirmând că „bolile psihice sunt boli ale creierului” (Geisteskranken sind Gehirnkranken). 5) Modelul clinico-psihiatric susținut
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
a „discursului narativ” al acestora, descriind primele „forme clinice” care au constituit baza gândirii psihiatrice moderne. 6) Modelele inspirate din „interpretarea filozofică” a „fenomenelor psihice morbide” au dus la configurarea unor „categorii clinice” bazate pe cunoașterea și explicarea semnificațiilor vieții sufletești în stare de anormalitate. Metodele filozofice vor contribui la abordarea și explicarea „fenomenelor psihice morbide” prin investigarea naturii lor, luându-se ca temă de analiză „subiectul uman”. Menționăm în această privință câteva dintre cele mai semnificative și mai cunoscute modele
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
poate desprinde din cele de mai sus faptul că atât starea de normalitate (sănătatea mintală) cât și starea de anormalitate (boala psihică) au o istorie comună. Ele sunt produsul unor analize complexe și de o mare varietate metodică a vieții sufletești, în care locul principal este deținut de „discursul epistemic” despre boala psihică. 7. Conceptele și limbajul științific în psihologie și psihopatologie Aspecte generale În orice domeniu științific constituirea limbajului este rezultatul evoluției gândirii și acumulării cunoștințelor în domeniul respectiv. Acest
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
însă preluate din filozofie. Limbajul și termenii științifici sunt rezultatul reflectării subiectului uman. G. Lanteri-Laura spune că „nu se poate vorbi despre om decât având în vedere conștiința de sine. Conștiința de sine este cea care definește existența umană”. Experiența sufletească este o experiență interioară a conștiinței care-mi relevă sentimentul de sine pe care eu îl exprim în exterior prin limbaj. F. Brentano afirmă că „ceea ce caracterizează orice fenomen psihic este prezența intențională sau orientarea către un obiect”. Rezultatul este
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
o conștiință despre ceva” ( G. Lanteri-Laura) limbajul în psihologie și psihopatologie va reflecta „conștiința formelor psihice” normale sau patologice. Pentru E. Husserl, limbajul psihologiei și implicit cel al psihopatologiei, rezultă dintr-o „reducție eidetică”, care constă din posibilitatea descrierii stărilor sufletești a experiențelor conștiinței prin cuvinte. Limbajul, termenii psihologiei și ai psihopatologiei exprimă „separația” dintre „actele psihice” și „conștiința care le reflectă” situându-se între acestea ca o „legătură logică”. Limbajul apare o dată cu „surprinderea” completă a obiectului în câmpul conștiinței reflexive
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Zutt, R. Kuhn, M. Manfredi, Y. Pelicier). Asistăm la o schimbare a limbajului și a sensului, prin deplasarea gândirii la „subiectul” care este persoana umană, considerată ca „ființă” (G. Lanteri-Laura). Suferința psihică, boala mintală devine astfel „o altfel de experiență sufletească” care depășește limitele biologicului, ale psihologicului, interferând cu morala, cultura, sfera socialului. Din aceste considerente, G. Lanteri-Laura susține că „nu se va putea ajunge la cunoașterea realității bolii mintale decât atunci când i se vor recunoaște, alături de dimensiunea clinico-psihiatrică, bio-psihologică și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihopatologiei a termenului de boală psihică, rezervat psihiatriei clinice, cu cel de fenomen psihic morbid, în care este subliniată natura subiectivă și interioară a suferinței, ca formă și dimensiune antropologică a ființei umane. Considerând normalitatea psihică drept stare de echilibru sufletesc interior al persoanei, boala apare ca un „accident” ontologic, fiind astfel integrată psihobiografiei interioare a individului (L. Binswanger). În plan cultural „nebunia” este percepută ca o schimbare a spiritului, ca o îndepărtare a persoanei de la normele morale și sociale. Nebunul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihologie? Câmpul epistemologic al psihologiei și psihopatologiei este un spațiu mintal, în care „conceptele denominative” exprimă „subiectul psihologic” normal sau patologic, pe care-l desemnează. Acest câmp epistemologic are un caracter variant, întrucât „conceptele operaționale” care desemnează și definesc „stările sufletești” au și ele un caracter variant în raport cu „atitudinea metodologică” față de „obiectul cunoașterii”. În sensul acesta o analiză, sumară, poate pune în evidență modul în care au evoluat și s-au transformat „termenii” care desemnau anumite stări psihice patologice. Inițial termenii
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
din cursul ipohondriei, limbaj care, spre deosebire de cel „inventiv” al simulanților, este relatarea unor suferințe inexistente, dar de care bolnavul este ferm convins că sunt reale. A treia categorie o reprezintă limbajul bolnavilor psihici care relatează în mod curent stările lor sufletești anormale, pe care le resimt în forme dintre cele mai variate, ca „transformări” ale persoanei lor. De regulă acest limbaj expozitiv are caracterul unei „relatări narative”, având ca tematică „transformarea persoanei bolnavului”, iar ca motiv central „persoana” acestuia. De regulă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în psihopatologie, în prima sa etapă se limitează la ceea ce este imediat vizibil, exterior obiectului. Cea de-a doua etapă a actului de „observație-înțelegere” constă din „ascultarea” obiectului, a persoanei bolnavului, care relatează propriile sale trăiri sau propria sa stare sufletească. Actul de ascultare a persoanei se va corela cu cel de privire a acesteia. În acest mod, „privirea clinică are paradoxala proprietate de a asculta un limbaj, în același moment în care acesta perceput ca spectacol” (M. Foucault). Diferența dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
actul de „observație clinică” este un dialog material cu „concretul” corporal, anatomo-fiziologic. În cazul psihopatologiei actul de observație clinică este înlocuit printr-o „deplasare logică” din sfera observației către registrul „privirii care înțelege” adresându-se sensurilor interioare invizibile ale experienței sufletești a semenului. În psihopatologie bolnavul psihic este pentru psihiatru un „celălalt”. Relația clinică se va deplasa, prin urmare, din planul concretului trupesc în planul subiectului sufletesc; sau de la vizibil la invizibil. Cum se face trecerea de la vizibil la invizibil sau
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sfera observației către registrul „privirii care înțelege” adresându-se sensurilor interioare invizibile ale experienței sufletești a semenului. În psihopatologie bolnavul psihic este pentru psihiatru un „celălalt”. Relația clinică se va deplasa, prin urmare, din planul concretului trupesc în planul subiectului sufletesc; sau de la vizibil la invizibil. Cum se face trecerea de la vizibil la invizibil sau, mai exact spus, cum se face „intrarea în celălalt”? Aceasta este problema fundamentală a oricărei metodologii în psihopatologie. Ceea ce trebuie să surprindem, pentru a putea înțelege
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Scheler, Jaspers, Minkowski, Ey). Boala, ca formă particulară a suferinței, se desprinde dintr-o trăire particulară a ființei umane, care are în principal un caracter, sau o semnificație morală, resimțită de individ, în sens negativ. Fiind o suferință fizică sau sufletească, boala este resimțită ca o stare de rău a persoanei, față de care aceasta dezvoltă o reacție emoțional-afectivă, cu caracter moral, exprimată prin suferința sau „faptul de a suferi”. Din acest motiv, în cazul oricărei boli avem de-a face cu
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
un proces fizic cu efecte fiziologice, noțiunea de boală mintală implică, în cazul acesta, o contradicție formală. Ea este atât morală, cât și fizică. Însăși denumirea de „boală mintală” are o dublă semnificație: „boală” (aspectul fizic) și „mintală” (aspectul moral, sufletesc). Latura sa fizică este boala, iar latura sa morală este subiectul uman (H. Ey). Toată această evoluție demonstrează caracterul esențialmente vulnerabil al psihiatriei, care se prezintă disociată, în plan epistemic, prin opoziția dintre „fizic” și „moral”, dintre „trup” și „suflet
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
printr-o suită de „acte de dedublare” metodică, așa cum se poate vedea în continuare: 1) Examenul psihologic sau clinico-psihiatric permit construirea unui „dublet medico-psihologic” al suferinței considerată ca boală psihică: a) de la suferința trăită și relatată de bolnav, ca experiență sufletească interioară și strict personală, la imaginea clinică a bolii fixată de medic; b) boala se substituie suferinței ca rezultat al unei sinteze a gândirii medicale sau psihologice având ca surse următoarele: observarea (imaginea bolnavului) și ascultarea (discursul suferinței); 2) Examenul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]