14,810 matches
-
destul de frecvente situațiile în care bolnavii vin direct la medic ca să-și expună acuzele. Bolnavii se află într-o permanentă dilemă care-i frământă, îi neliniștește, legat de faptul că trebuie să se destăinuiască, să-și descopere intimitatea propriilor probleme sufletești, unor persoane necunoscute. Din aceste motive întâlnirea cu medicul, consultul medical, este de obicei întârziat. Adesea ei sunt aduși la medic împotriva voinței lor. De modul de comportare al medicului, de momentul „primei întâlniri” va depinde ceea ce va urma, cum
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ce are în vedere, așa cum am mai spus, „aspectul formal-extern” al tulburărilor clinice (simptom, sindrom, boală). M. Scheler distinge în cazul unui bolnav psihic două aspecte conjugate: o dereglare funcțională, în spatele căreia se situează expresia unor conținuturi intenționale de trăiri sufletești sau un anumit comportament de trăire sufletească. În sensul acesta M. Scheler subliniază necesitatea de a se face distincția între „dorința de a fi bolnav” și „dorința de a părea bolnav”. Plecând de la datele de mai sus, L. Binswanger face
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
spus, „aspectul formal-extern” al tulburărilor clinice (simptom, sindrom, boală). M. Scheler distinge în cazul unui bolnav psihic două aspecte conjugate: o dereglare funcțională, în spatele căreia se situează expresia unor conținuturi intenționale de trăiri sufletești sau un anumit comportament de trăire sufletească. În sensul acesta M. Scheler subliniază necesitatea de a se face distincția între „dorința de a fi bolnav” și „dorința de a părea bolnav”. Plecând de la datele de mai sus, L. Binswanger face următoarea diferențiere între formele funcțiilor sufletești: a
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
trăire sufletească. În sensul acesta M. Scheler subliniază necesitatea de a se face distincția între „dorința de a fi bolnav” și „dorința de a părea bolnav”. Plecând de la datele de mai sus, L. Binswanger face următoarea diferențiere între formele funcțiilor sufletești: a) funcțiile vitale (Lebensfunktion) sau funcțiile corporal-somatice; b) istoria vieții interioare (innere Lebensgeschichte) sau contextul conținuturilor trăirilor sufletești. În sensul celor de mai sus, centrul individual al persoanei oferă trăirilor sufletești anumite conținuturi intenționale ale căror interdependențe spirituale interne reprezintă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
fi bolnav” și „dorința de a părea bolnav”. Plecând de la datele de mai sus, L. Binswanger face următoarea diferențiere între formele funcțiilor sufletești: a) funcțiile vitale (Lebensfunktion) sau funcțiile corporal-somatice; b) istoria vieții interioare (innere Lebensgeschichte) sau contextul conținuturilor trăirilor sufletești. În sensul celor de mai sus, centrul individual al persoanei oferă trăirilor sufletești anumite conținuturi intenționale ale căror interdependențe spirituale interne reprezintă însăși noțiunea de „istorie a vieții interioare”. În această succesiune de experiențe trăite poate fi urmărită o corelație
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sus, L. Binswanger face următoarea diferențiere între formele funcțiilor sufletești: a) funcțiile vitale (Lebensfunktion) sau funcțiile corporal-somatice; b) istoria vieții interioare (innere Lebensgeschichte) sau contextul conținuturilor trăirilor sufletești. În sensul celor de mai sus, centrul individual al persoanei oferă trăirilor sufletești anumite conținuturi intenționale ale căror interdependențe spirituale interne reprezintă însăși noțiunea de „istorie a vieții interioare”. În această succesiune de experiențe trăite poate fi urmărită o corelație istorică unică și irepetabilă, a cărei înțelegere se realizează prin întoarcerea ei către
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
vom avea în vedere faptul că ea reprezintă însăși fundamentarea inteligibilului epifenomenal în neinteligibil, sau a bolii psihice asupra sănătății mintale. Elementul central al hermeneuticii psihiatrice îl constituie „facultatea de a înțelege” atât a persoanei, cât și a naturii sale sufletești. Orice întâlnire cu un bolnav psihic pune următoarele întrebări pentru medicul psihiatru: a) Cum trebuie să înțeleg ceea ce spune ? b) Cum gândește acesta ? c) Cum acționează ? d) Care este sensul gândirii și al acțiunii acestuia ? Cu aceste întrebări intrăm în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
medic. Suferința este interioară, pe când boala este suferința exteriorizată, obiectivată. Pe aceste considerente trebuie să discernem, dincolo de aspectul pur medical al bolii, și o dimensiune antropologică a acesteia (F. Laplantine). Psihologia medicală, axându-se în principal pe suferință, ca fenomen sufletesc de „limită”, va cerceta în primul rând aspectele antropologice ale acesteia. Elementul care sintetizează dimensiunea antropologică a bolii sunt „modelele patologice”, de factură etiologică sau terapeutică ale acesteia. Pentru F. Laplantine, „modelele sunt construcții teoretice cu caracter operator, ipoteze de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Medicul refractar oricărei credințe confesionale, liber-cugetător, pozitivist sau ateu, nu poate avea un suport moral care să-l apropie de altruismul și devoțiunea profesională. Pe aceste considerente, condițiile necesare exercitării medicinei sunt următoarele: a) Să dorești ușurarea nenorocirilor fizice și sufletești ale altora, pe care-i simți ca semeni ai tăi; b) Capacitatea științifică ce susține ardoarea profesională, studiul bolilor și al bolnavilor; c) Dragostea pentru profesiunea medicală manifestată prin: curiozitatea față de „bolnavul-caz”; satisfacția reușitei vindecării; blândețea; sentimentul datoriei împlinite; dezinteres
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în final, o „imagine clinică” cât mai completă a tulburărilor psihice care definesc și caracterizează personalitatea bolnavului respectiv. d) Capacitate de observație și înțelegere medico-psihologică a persoanei bolnavului, plecând de la, aparent, cele mai banale detalii, până la descoperirea și cunoașterea experiențelor sufletești interioare ale acestuia. e) Capacitate de a „reconstrui” în plan mintal, „istoria psiho-biografică” a „cazului clinic” studiat, în sensul integrării tulburărilor psihice actuale în contextul biografic al bolnavului respectiv, fără a separa „accidentul” psihopatologic de viața acestuia. f) O mare
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
percepția celorlalți” despre persoana respectivă, sau „imaginea acesteia”; 2) o structură internă, inaccesibilă abordării științifice, care nu poate fi studiată în mod direct, cu o dinamică proprie, strict individuală și personală pe care trebuie să o considerăm ca reprezentând „experiența sufletească interioară”, proprie și specifică fiecărei persoane, incomunicabilă și incomprehensibilă celorlalți. Pe baza celor de mai sus G.W. Allport conchide că personalitatea este „un construct”, ceva gândit, dar care nu există realmente. Ea este un „concept operațional” al psihologiei și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de „luare la cunoștință” care realizează sinteza mintală sub forma sa cea mai perfectă. H. Ey va defini conștiința ca reprezentând „experiența sensibilă imediată a prezentului reflectat”. Alături de conștiință, unii autori utilizează și termenul de conștiență care reprezintă totalitatea conținuturilor sufletești care, la un moment dat, în sfera psihică a unui individ sunt dotate cu claritate față de altele. Conceptului de „conștiință/conștiență” va trebui să i se adauge în mod complementar cel de „inconștient” care cuprinde toate conținuturile posibile ale conștiinței
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
că în multe situații, din punct de vedere formal, delirul are aparența unei conservări a structurii logice. Din aceste considerente el trebuie înțeles mai mult decât o simplă și exclusivă tulburare de gândire. El este un tip particular de „experiență sufletească” nouă, personală, interioară a bolnavului respectiv, care-i modifică personalitatea, concepțiile, conduita, acțiunile și relațiile cu ceilalți și cu lumea în general, așa cum spuneam mai sus. Din punct de vedere psihodinamic, se consideră că în procesul de formare a delirului
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psiho-afectivă se caracterizează printr-o scădere generală a tonusului psihic. Se notează următoarele aspecte psihopatologice: astenie fizică, scăderea randamentului intelectual, slăbirea atenției, dificultăți de evocare mnezică, oboseală rapidă la cel mai neînsemnat efort, slăbirea voinței, dispoziție tristă, senzație de apăsare sufletească, depresivitate de diferite intensități, sentiment de inferioritate, neliniște anxioasă, durere morală, sentiment de culpabilitate, o atitudine de pesimism și deznădejde legată de viitor, restrângerea sferei intereselor, a comunicării, voce șoptită, limbaj sărac. La aceste tulburări cu caracter afectiv se adaugă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
epistemologie a umanului având în centrul ei, așa cum spuneam mai sus, persoana umană. Separarea lui phyché de physis, în sfera Științelor umane face ca „obiectul” să devină „subiect”, iar modul de „a fi” al subiectului să fie reprezentat prin viața sufletească, considerată ca modalitate de „trăire” a conștiinței de sine a subiectului pur. Această concepție situează psihologia în centrul Științelor Umaniste, făcând ca în jurul ei să graviteze toate celelalte. Faptul se justifică și, din acest motiv, putem spune, parafrazându-l pe
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ordinea naturii, definibil, descriptibil și clasificabil ca oricare alte componente ale physis-ului. Este un punct de vedere inaugurat de K. Linné și care poate fi urmărit până la E. Kraepelin. 6) Modelul conform științelor umane privește nebunia ca pe o experiență sufletească intimă, personală, a fiecărui bolnav psihic, ca pe un „fenomen psihic morbid” care se opune calitativ „normalității psihice”. Neavând un caracter material el scapă analizei empirice, putând fi cunoscut și analizat, înțeles prin metoda reflecției filozofice, în speță, prin analiza
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Trebuie însă făcută diferența între ele, acest aspect fiind de domeniul psihologiei medicale. Suferința care însoțește boala este o stare subiectivă, de ordin moral, pe care procesul patologic o declanșează, ca pe un veritabil tip de alarmă, ca o reacție sufletească în planul conștiinței bolnavului. Suferința este trăirea emoțional-afectivă a persoanei bolnavului față de propria sa boală. Dar, în egală măsură, suferința se mai reflectă și prin atitudinea mintală a bolnavului față de boală; acest aspect constituind, în comparație cu „suferința-subiectivă” latura „ideativă” a atitudinii
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
iar Isus este cel care va realiza această legătură ruptă, restaurând omul ca fiu al lui Dumnezeu, redându-i valoarea morală originară. În Evul Mediu creștin, nebunia era considerată ca suferința morală, fiind inclusă în „ierarhia viciilor”. Păcatele și patimile sufletești se amestecau. Instituția care era investită cu cenzurarea patimilor sau a păcatelor umane era Biserica. În Renaștere asistăm la o bruscă schimbare a atitudinii față de nebun și nebunie. D. Erasmus din Rotherdam publică un opuscul, devenit celebru, Elogiul nebuniei, în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
este sursă de teamă, ci devine „personaj de comedie”, menținându-și prin aceasta funcțiile sale culturale în societatea vremii. În Epoca Iluministă „Nebunia” redevine o temă de interes pentru filozofie care încearcă să-i dea o explicație rațională, da fenomen sufletesc. Terenul este pregătit de R. Déscartes care, în lucrarea sa Les passions de l’âme separă „pasiunile” de sfera moralei atribuindu-le ca obiect de studiu al psihologiei. În același timp R. Déscartes propune, în lucrarea sa Reales pour la
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Les passions de l’âme separă „pasiunile” de sfera moralei atribuindu-le ca obiect de studiu al psihologiei. În același timp R. Déscartes propune, în lucrarea sa Reales pour la direction de l’ésprit măsuri educativ-formative și terapeutice-curative pentru viața sufletească. Iluminismul preia și dezvoltă aceste idei, așa cum le vom vedea la J. Locke, D. Hume, dar mai ales la I. Kant care în lucrări consacrate acestei teme (Antropologie și Eseu asupra bolilor capului) analizând tulburările psihice și suicidul, subliniază caracterul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de a se pune de acord cu lumea, cât și de a putea fi egal cu sine-însuși, dificultatea sa fiind legată de o tulburare caracterial-constituțională. Nevrozele sunt conflicte situate „în interiorul normelor social-umane”, pe când psihopatiile depind de o tulburare a „ordinii sufletești interioare” a acestei categorii de indivizi. Zeldenrust menționează că diferențierea dintre nevroze și psihopatii trebuie căutată nu numai în intervenția „predispoziției constituțional-genetice” în cazul „factorului psihopatic” și în cea a „influențelor psihotraumatizante ale mediului extern” în cazul „factorului nevrotic”. Trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
acțiunea este cauza și reacțiunea este efectul”. Reacția este direct legată de dinamica proceselor vitale, atât a celor somatice, cât și a celor psihice, ea putând fi întâlnită și în fiziologie (neuropsihofiziologie), și în psihologie. În viața psihică, alături de „reacții sufletești” (psihice) se întâlnesc și „reacții morale” (de conștiință) sau „reacții sociale” (de atitudine și comportament). După J. Starobinski, reacția poate avea o dublă polaritate: a) un răspuns la o acțiune care are caracter de acțiune agresivă, b) o acțiune de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Mester insistă asupra faptului că originea conceptului de reacție este situată în sfera psihologiei. Ea desemnează mișcarea unui mușchi consecutivă unei excitații. Ea este „răspunsul cu sens la o situație determinată”. Reacția este o funcție elementară, de bază a vieții sufletești. După Thomae, pe cât este de cert conceptul de reacție, când se referă la o situație specifică, pe atât de problematic devine când se referă la situația unui anumit om. Pentru K. Schneider, diferența dintre „reacțiile normale” și „reacțiile anormale” constau
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
victime, epilepsia a jucat și ea un rol interesant în istoria culturii și a religiei. Așa cum vom arăta mai departe, accesele epileptice, produc stări de derealizare, fie în timpul aurelor epileptice, fie în cazul echivalențelor psihice a acceselor paroxistice. Această experiență sufletească nouă, absolut inedită, a fost una din căile prin care s-a „descoperit” existența vieții interioare omului, fie că este vorba de introspecția filozofică (Socrate), fie că este vorba de experiența extazului mistic (Sf. Pavel). Vom prezenta în continuare aspectele
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
indivizii cu complexe, în special cei cu complexe de inferioritate, persoanele handicapate sau stigmatizate fizic, persoanele singure, izolate. La aceștia, așa cum am spus, consumul de alcool are, din punct de vedere psihanalitic, semnificația unei compensări a propriilor „defecte” sau „izolări” sufletești. În ceea ce privesc aspectele clinico-psihiatrice, Fouquet împarte alcoolismul în următoarele manifestări: a) Alcoolismul primar, reprezentat de băutorii obișnuiți sau considerați „antrenați”. Această categorie de persoane manifestă o toleranță crescută și o absorbție excesivă și regulată de băuturi alcoolice, considerând concomitent
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]