14,219 matches
-
În cadrul dualismului zoroastrian, trebuie să ne gândim la un „spirit” (mainyu) nediferențiat, care doar În momentul manifestării voinței sale autonome dă viață la două spirite opuse (Gershevitch, 1964, p. 13). Paternitatea Domnului Înțelept nu apare asemenea celei a unui tată vinovat de a fi generat un fiu rău: responsabilitatea etică aparține doar celui care alege liber. La fel de semnificativ este un alt fragment gathic. În Ushtavaitș G³th³ se exprimă Într-o manieră clară opoziția radicală dintre Bine și Rău prin afirmațiile celor
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
explicită la lupta Împotriva celor răi. Zoroastruxe "Zoroastru" Îl Întreabă pe Domnul Înțelept care sunt adepții Adevărului și care ai Minciunii și cum pot fi ei recunoscuți și distruși. Pe lângă acestea, el se Întreabă dacă cel care s-a făcut vinovat, refuzând să dea răsplata dreaptă celui care o merita, Își va primi pedeapsa În lumea aceasta sau În cealaltă etc., și, mai mult, vorbește Împotriva „zeilor” (da¶va), care sunt, evident, divinități tradiționale, punând o Întrebare retorică: „au fost vreodată
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
tatălui), dar și istoric, recenta provincie românească Bucovina, care se considera păstrătoare a valorilor românești nealterate și deținătoare a unei culturi cizelate de contactul cu civilizația austriacă, simțindu-se încă în inferioritate etnică și marginalizată în plan politic de centrul „vinovat” de aderența la europenism. Tentația modernității și refuzul literaturii de factură tradiționalistă, asociate conștiinței eșecului și neputinței, generează la S. o devoratoare ură de sine care se manifestă și în „experimentele” poetice, și în tematica prozei sale. Risipite în presă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289978_a_291307]
-
Tocmai lipsa resurselor determină faptul că limita vizată nu i se cuvine. „Vina“ ratatului este că nu face saltul creditat, deși ar avea resurse să-l facă; a bovaricului, că încearcă să-l facă în absența acestor resurse. Ratatul e vinovat că nu încearcă depășirea; bovaricul, că o încearcă. El face fără nici o justificare ceea ce, cu depline justificări, ar fi trebuit să facă ratatul. În afara insatisfacției sale, bovaricul nu posedă temeiul obiectiv pentru a ieși din hotarele eului său și a
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
îl disprețuiește pe cel mereu supus. Pentru că este puternic peste cel mereu supus, el și-a pierdut libertatea, și astfel puterea. La rândul lui, cel mereu supus ajunge să-l urască pe cel care perpetuează comanda și să-l socotească vinovat de perpetuarea supunerii sale. Încetarea căutării el o pune pe seama constrângerii, și nu pe seama oboselii, renunțării și uitării sale. El nu poate să admită că cel ce perpetuează comanda reprezintă polul monumentalizat al neputinței sale, slujirea fidelă a decăderii și
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
colectiv. În acest caz, când un popor își pierde libertatea împotriva voinței sale, răspunderea și vina nu sunt colective și ele revin doar celor care l-au obligat să intre într-un proiect devastator. Eu nu răspund și nu sunt vinovat acum pentru faptul că încep prin a spune ceea ce nu vreau să spun și pentru că termin prin a gândi așa cum ajung să gândesc. Pentru că între mine și cel care mi-a luat libertatea nu există o complicitate, eu îl numesc
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
ajung să gândesc. Pentru că între mine și cel care mi-a luat libertatea nu există o complicitate, eu îl numesc pe acesta „conducător“ doar în chip silnic și urăsc în el chipul pierdut al libertății mele. Și eu nu sunt vinovat nici dacă termin prin a-l alege liber pe cel care mi-a răpit libertatea, pentru că între timp am devenit victima mutilării care m-a supus. Deși în ambele cazuri „istoria se face peste capetele noastre“, destinul colectiv este în
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
existența unui sens și la obligația de a furniza un răspuns. Dacă, în ciuda absenței unui contract și a ignoranței mele, se așteaptă de la mine un răspuns? Dacă, negândindu-mă la acest răspuns și nefiind pregătit să-l dau, voi fi vinovat? Probabilitatea vinii și teama de a nu avea ce răspunde în eventualitatea punerii acestei întrebări (în circumstanțe care îmi sunt total necunoscute) mă fac să mă gândesc că e bine să fiu oricând pregătit să răspund întrebării: „Ce ai făcut
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
toate aceste cazuri în joc este respectabilitatea, iar nereușita ia forma dezonoarei. Când, la întrebarea pe care mi-o pun alții (societatea, opinia publică) privitor la felul în care mi-am folosit libertatea, răspunsul meu este nesatisfăcător - și deci sunt vinovat -, pedeapsa pe care o suport este tocmai desconsiderarea socială. Proasta alegere sau nereușita (eșecul) sunt plătite aici sub forma unei sancțiuni profesionale (sunt retrogradat sau îmi pierd slujba), etice (oprobriul) sau a uneia juridice (de la amendă până la pedeapsa penală). Proasta
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
acord cu opiniile lui Hugh Seton-Watson: "Antisemitismul este deci o boală deosebit de periculoasă, incompatibilă cu pacea și civilizația, din trei motive. El transformă în victime un mare număr de nevinovați. Dacă printre ei se află și unii care suferă fiind vinovați, ei suferă din cauza rasei căreia îi aparțin și nu din cauza vinei lor. Antisemitismul demoralizează națiunea pe care o persecută. Dacă (cum este cazul României!) o generație tînără este educată de profesorii ei și de poliție că a-l bate pe
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
bombardamente a făcut el cercetările pentru următoarea sa carte, L'Histoire des relations entre la France et les Roumains (Iași, 1917). Pe la începutul lui decembrie, asupra subdezvoltatei armate române se prăbușise catastrofa. În memoriile sale, Iorga îi consideră pe nedrept vinovați de "lipsa de pregătire" pe Ion I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu și Ion Duca. Catastrofa aceasta era tipică pentru o națiune subdezvoltată pusă în fața unei mașini de război a unei Mari Puteri industrializate. Eroismul este lipsit de sens în această situație
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Petersburgul. Istoricul înțelegea evoluția și accelerarea procesului revoluționar. A conchis că, sacrificîndu-l pe Robespierre, Revoluția Franceză a putut păstra și transmite posterității realizările pe care acesta le ura atît de mult. Și avertiza: "Mulțimile flămînde consideră întotdeauna că guevrnul e vinovat și văd salvarea în opoziție... Fiecare revoluție își are propriul ei Robespierre; nu există decît o singură soluție, aceasta este ceea ce ne învață experiența istorică 103. Lenin a început negocierile pentru o pace separată. Dezertarea rușilor face ca poziția României
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
românizarea orașelor, Iorga susținea că negustoria cu amănuntul a evreilor ridicase prețurile grație statutului lor de misiți. Iorga nu considera acesta drept un profit legitim, adăugînd că, dacă un negustor român cu amănuntul ar face așa ceva, l-ar considera la fel de vinovat. Pe urmă (ținînd cont de faptul că aceasta se întîmpla în 1924), Iorga i-a atacat pe intelectualii evrei că se cramponează de cultura lor germană! "De ce țin ei atît de mult la cultura germană? Merită acest lucru trecutul german
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
dl. Rosenthal, ba chiar și, cu moartea, pe Iorga însuși. Întrucît poliția nu întreprindea nimic ca să pună capăt acestui comportament, Iorga i-a adus la cunoștință primului-ministru faptul că, dacă acești fasciști își transpuneau în viață amenințările, Brătianu va fi vinovat și de încălcarea legii și ordinii 181. Iorga călătorea adesea în Italia. Intenționa să înființeze o școală românească la Veneția și ulterior la Roma. Mussolini, un oportunist abil, era la curent cu importanța lui Iorga în România în domeniul culturii
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
grînelor s-a prăbușit odată cu creditul internațional al României. Poporul român, care îi alesese pe național-țărăniști cu o majoritate de 78% din voturi catastrofală pentru celelalte partide, era din nou decepționat. Așa cum spunea Iorga, în ochii poporului, guvernul este întotdeauna vinovat, iar opoziția constituie salvarea... Zilele democrației române erau numărate. Carol s-a întors cu un avion pentru că voia să evite eventualele dificultăți la trecerea graniței. Maniu ar fi putut ordona arestarea lui Carol. Ceea ce l-a oprit s-o facă
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
oameni cu Iorga. Cea de a doua notă scrisă de Argetoianu este tot nedatată, dar familia Iorga l-a asigurat pe autorul acestei cărți că ambele note datează dintr-o perioadă în care Argetoianu nega cu înverșunare că ar fi vinovat de vreo campanie de presă îndreptată împotriva lui Iorga. Deși nesemnată, scrisul lui Argetoianu era inconfundabil. Era scrisă tot pe hîrtie cu antetul Ministerului și era expediată tot din cabinetul ministrului. Nota aceasta îi îndemna pe cîțiva jurnaliști de scandal
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
bătrînii", scria Iorga în 1937, "sîntem lăsați pe pămînt cu singurul scop de a arăta care este calea cea bună ce trebuie urmată". Sau: " S-ar părea că generația mea nu este binevenită în orice domeniu posibil. Ca și cum am fi vinovați că ne-am născut cu atîta timp în urmă și că am supraviețuit atîta vreme"11. Iorga a analizat problemele tineretului român, ajungînd la concluzia că acesta era dezorientat, dar că existau totuși patru tendințe distincte, una dintre acestea fiind
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
zi: "Da! Iorga are dreptate, nu există nici o revoluție fără un Robespierre", explicînd că Iorga nu putea oscila între A. C. Cuza și casieria băncii lui Aristide Blank, de unde-și primea banii, fără să fie pedepsit și afirmînd că acesta era "vinovat de asasinat civil". Articolul îi amintea lui Iorga de soarta lui Fouché și a lui Danton, care au fost ghilotinați o dată cu Maria-Antoaneta și cu Lodovic al XVI-lea. (Ignoranța acestui pseudointelectual este remarcabilă, el punîndu-i alături pe șeful Poliției lui
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
așa cum îi explica Boeru autorului acestei cărți considerau cutremurul drept "un avertisment", o pedeapsă de la Dumnezeu, deoarece Legiunea nu reușise să-și răzbune martirii". Boeru își amintea că "circula tot timpul în cercurile legionare un zvon potrivit căruia Iorga era vinovat de moartea lui Codreanu". După cutremur, pe măsură ce se apropia ziua înmormîntării din nou a lui Codreanu, zvonul acesta a căpătat o amploare tot mai mare. Cea de a doua înmormîntare a avut loc pe 30 noiembrie. "Echipa Morții" (sub conducerea
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
naționale. În schimb, se subînțelegea că instituțiile guvernamentale recent restabilite Își asumau sarcina pedepsirii vinovaților. Aici au apărut problemele. Ce era un „colaboraționist”? Cu cine colaborase și În ce scop? Dincolo de cazurile simple de omucidere sau furt, de ce se făceau vinovați „colaboraționiștii”? Cineva trebuia să plătească pentru suferințele națiunii, dar ce Însemna, concret, această suferință și cui putea fi imputată? Conturul acestei enigme varia de la stat la stat, dar dilema fundamentală era una singură: nu exista un precedent pentru experiența europeană
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și În Slovacia, Croația, Ungaria, Protectoratul Boemiei, Republica de la Salò a lui Mussolini sau România mareșalului Antonescu, colaboraționiștii s-au apărat, pretinzând că nu lucraseră decât cu și pentru autoritățile propriului stat. Din partea Înalților funcționari din poliție sau guvern, evident vinovați de a fi slujit interesele naziste prin intermediul regimurilor-marionetă, argumentul era cel puțin nesincer. Dar figurile mai puțin importante și miile de oameni Învinuiți pentru simplul fapt că au avut o slujbă În aceste administrații (sau În firme și agenții care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
atribui În bloc delictul de colaboraționism și responsabilitatea pentru crime de război unor categorii prestabilite: membrii anumitor partide politice, organizații militare și agenții guvernamentale. Dar această procedură lăsa În libertate numeroși indivizi a căror pedepsire era universal solicitată, includea oameni vinovați doar de inerție sau de lașitate și, mai ales, presupunea o formă de condamnare colectivă, curată blasfemie pentru majoritatea juriștilor europeni. Prin urmare, acuzațiile au fost individuale, iar rezultatele diferite, În funcție de loc și de moment. Mulți au fost puși la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost executate Într-un procent mai mic (242). Numărul de colaboraționiști trimiși la Închisoare a fost aproximativ același, dar, În vreme ce olandezii i-au amnistiat curând pe majoritatea deținuților, statul belgian i-a ținut mult timp după ziduri, iar foștii colaboraționiști vinovați de delicte grave nu și-au recăpătat niciodată integral drepturile civile. Contrar unui longeviv mit postbelic, populația flamandă nu a fost pedepsită cu predilecție, deși este adevărat că, prin represiunea eficientă a suporterilor Noii Ordini (În majoritate flamanzi), elitele din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
concediate 2.493 de cadre din Învățământul primar și 477 din cel secundar, Însă numai 27 din Învățământul superior - În ciuda simpatiilor evident pronaziste ale multor profesori universitari. În 1947, autoritățile austriece au promulgat o lege ce făcea distincția Între naziștii „vinovați” și cei „mai puțin vinovați”. Cei din urmă, În număr de 50.000, au fost amnistiați anul următor și repuși În drepturile civile. Cei dintâi, maxim 42.000, aveau să fie cu toții eliberați Înainte de 1965. După care austriecii au uitat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Învățământul primar și 477 din cel secundar, Însă numai 27 din Învățământul superior - În ciuda simpatiilor evident pronaziste ale multor profesori universitari. În 1947, autoritățile austriece au promulgat o lege ce făcea distincția Între naziștii „vinovați” și cei „mai puțin vinovați”. Cei din urmă, În număr de 50.000, au fost amnistiați anul următor și repuși În drepturile civile. Cei dintâi, maxim 42.000, aveau să fie cu toții eliberați Înainte de 1965. După care austriecii au uitat, pur și simplu, ce legătură
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]