14,810 matches
-
psihică, morală și socială a individului respectiv. În ceea ce privește caracteristicile și natura drogurilor utilizate de toxicomani, J. de Ajuriaguerra propune următoarea clasificare: a) Droguri magice, capabile de a induce forme particulare de beție, stări onirice și de extaz, veritabile noi experiențe sufletești și somatice, iluzii sau halucinații, stări de derealizare și depersonalizare, călătorii imaginare în timp și spațiu etc. b) Droguri psihostimulante, care antrenează o diminuare a stării de oboseală, o senzație de creștere a energiei personale și a activității, o stare
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
îl „rupe” de Dumnezeu. Angoasa este sentimentul disperării pe care-l dă perspectiva unei existențe însingurate. 3) Etapa mântuirii este etapa de efort a anulării culpabilității. Prin păcat, omul decade din starea de inocență originară, ce reprezintă liniștea și echilibrul sufletesc interior. Din acest moment începe istoria, dar, în mod paradoxal, păcatul este condiția mântuirii, a restaurării ființei originare. El este o luptă a omului cu angoasa. O încercare de restaurare a spiritului. Suprimarea păcatului anulează angoasa și o înlocuiește cu
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
existenței bolnavului într-un alt registru al ontologicului, în contradicție cu realitatea obiectivă, logică, întoarcerea în trecut, ca formă de regresiune a gândirii, afectivității, conduitelor și contactelor cu lumea externă, proiecția asupra „celorlalți” și a „lumii” a propriilor sale probleme sufletești conflictuale, adoptarea unei „atitudini mintale” fixe, de tipul unei „încremeniri rigide” într-un prezent perpetuu, inflexibil, în care locul central îl ocupă ideile și preocupările sale delirante, pe care bolnavul încearcă pe orice cale să le realizeze. Vom analiza în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de practica medicală, reprezintă o modalitate originală de „a gândi” boala și bolnavul dintr-o perspectivă lărgită. Ea este o concepție nouă, o nouă atitudine atât „intelectuală”, cât și „practică”, o viziune clinică cuprinzătoare în care „sfera somatică” și viața sufletească” a bolnavului nu mai sunt considerate separate și diferite între ele. Suferințele psihosomatice ni se înfățișează ca rezultat al unor interacțiuni complexe, reciproce între somatic și psihic, constituind o „patologie” cu o configurație particulară raportată la conflictele de viață (de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
menționate, trebuie să privim cu multă atenție și seriozitate această problemă și să admitem faptul că, deși ne găsim în fața unor suferințe sine materia, aceste suferințe sunt trăite de către individul respectiv cu o deosebită intensitate și autenticitate, ca niște experiențe sufletești reale, pe care trebuie să le cunoaștem, să le înțelegem, să le explicăm și față de care trebuie să adoptăm o anumită atitudine de un tact deosebit. Din aceste motive, credem că problema suferințelor iatrogene, este, în primul rând, o temă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în cazul acesta, bolnavul va avea rolul de persoană indusă, iar rezultatul acestei „inducții” va fi maladia iatrogenă. Tipurile de iatrogenii O atitudine firească este de a înțelege suferințele relatate de această categorie de „bolnavi dificili”, ca pe niște „experiențe sufletești personale”, chiar dacă ele se deosebesc sau contravin tipurilor de boli cunoscute sau modificărilor somatice și funcționale. Iatrogeniile sunt fenomene psihice „parazitare” sau net „morbide” de care trebuie să ne ocupăm și care trebuie privite cu multă seriozitate. În sensul acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
bolnavi imaginari”, acuzând suferințe sine materia, sunt evitați sau tratați superficial de medici, ei reprezintă o tematică extrem de importantă asupra căreia și psihopatologia este invitată să reflecteze. Iatrogeniile sunt patologii, suferințe reale, numai dacă acceptăm suferința ca pe o experiență sufletească interioară a persoanei bolnavului. Elementul esențial care intră în joc în acest caz este procesul de sugestie auto-indusă de însăși persoana bolnavului sau indusă din exterior, așa cum am arătat deja. 34. SUFERINȚELE PSIHO-MORALE Cadrul problemei Spre deosebire de psihiatrie care se ocupă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
greu și se dobândește după o îndelungată experiență, după un lung exercițiu. A fi perfect este ținta ideală, către care tinde fiecare. De altfel destul de greu și târziu, de atins. Orice act al Eului este un efort. Un efort fizic, sufletesc și moral. Din acest motiv el este greu de realizat. Este necesar tactul. 2) Cenzura morală Actele Eului personal sunt normate de conștiința morală. Ea acționează ca un factor cenzurant care însoțește actele Eului. O putem asimila cu acel daimon
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
fac ca Eul personal să sufere. Persoana cade într-o situație de disperare cu pierderea echilibrului și stabilității sale interioare. Ea devine o persoană tragică, singură, necesitând ajutorul celorlalți. 4) Suferința morală Suferințele psiho-morale, trebuie înțelese ca fiind acele stări sufletești și morale care afectează Eul personal ca urmare a unor acte ale acestuia, fie că este vorba de intenții imorale, fie că este vorba de acte reprobabile moral, fie că este vorba de acte morale care trebuiau să fie făcute
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sustras sau a refuzat ca să le facă. Orice suferință psiho-morală este consecința unui act de vinovăție. A unui act sau serii de acte de care Eul personal este direct responsabil. Răspunderea față de actele comise are întotdeauna un caracter de „durere sufletească și morală” care face ca persoana respectivă să sufere, să fie apăsată, să nu se mai simtă liberă. Cele de mai sus demonstrează faptul că între Eul personal și conștiința morală a unei persoane există o legătură directă, permanentă, de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
despre suferințe psiho-morale, decât la persoanele care au conștiință morală. Cele cu o conștiință perversă, sunt structuri anormale, imorale, lipsite de sensibilitate morală, care nu cunosc, nu simt și nu pot înțelege binele. Ele sunt anormale, din punct de vedere sufletesc și moral, prin natura lor primară. Din acest motiv, ne vom opri să analizăm ceea ce este „normal” și „anormal” din punct de vedere psiho-moral, în raport cu alte forme de suferințe. Normal și anormal din punct de vedere psiho-moral Când vorbim despre
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
situația la care ne referim, a fi normal reprezintă a fi conform cu valorile și normele morale. A fi anormal, desemnează a te abate de la valorile și normele morale. A fi conform cu sau a te abate de la, reprezintă o anumită atitudine sufletească, o înclinație, un mod de a fi, de a te prezenta și acționa. Din acest motive nu se poate vorbi despre o normalitate sau anormalitate exclusiv psihologică sau exclusiv morală. Ambele situații ale persoanei sunt concomitent sufletești și morale. Starea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
o anumită atitudine sufletească, o înclinație, un mod de a fi, de a te prezenta și acționa. Din acest motive nu se poate vorbi despre o normalitate sau anormalitate exclusiv psihologică sau exclusiv morală. Ambele situații ale persoanei sunt concomitent sufletești și morale. Starea de normalitate este conformă cu conștiința morală, pe când starea de anormalitate se abate de la Conștiința morală, sau ceea ce este cu mult mai grav, corespunde cu conștiința morbidă sau perversă. Intervine însă un factor particular, extrem de important, și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
conștiinței morale pentru individ o are și mediul acestuia, originea persoanei, familia din care provine, modelele cu care a venit în contact și influența asupra formării persoanei, capacitatea de discernământ, receptivitatea și interesul față de valorile morale, nivelul de inteligență, forța sufletească etc. Pierderea valorilor morale reprezintă un factor grav de „cădere” a ființei umane. Ea devine vulnerabilă, pierzându-și echilibrul și coeziunea interioară, siguranța de sine, stabilitatea, încrederea și curajul. Anormalitatea psiho-morală este caracterizată tocmai prin aceste trăsături. Anormalitatea psiho-morală este
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
caracterizată tocmai prin aceste trăsături. Anormalitatea psiho-morală este condiția și terenul pe care se dezvoltă suferințele psiho-morale. Devianțele individuale care fac ca Eul personal să devină iresponsabil de actele sale și să comită fapte reprobabile, care să ducă la suferințe sufletești și morale. Anomaliile psiho-morale, prin natura lor, se diferențiază de anomaliile care constituie tulburările psihice pure. Ele sunt, în primul rând suferințe psiho-morale, pe când celelalte sunt boli psihice. De primele se ocupă în primul rând psihopatologia, iar de celelalte, psihiatria
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
grupă de suferințe, nu poate fi însă etichetată în același mod în care sunt considerate și definite bolile psihice. Ele sunt suferințe interioare, expresie a conflictului dintre Eu și conștiința morală a persoanei respective, prin urmare o suită de probleme sufletești și morale strict și absolut personale. Condițiile suferințelor psiho-morale Care sunt condițiile care duc la apariția suferințelor psiho-morale? Care sunt cauzele și circumstanțele care le determină și le configurează? De ce natură sunt aceste cauze? Iată câteva întrebări la care suntem
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
câteva aspecte comune tuturor. În primul rând cine sunt persoanele care prezintă riscul pentru aceste suferințe? În al doilea rând care sunt elementele comune ale acestor suferințe? Persoanele cu risc pentru suferințele psiho-morale sunt persoanele instabile, imprevizibile, cu un dezechilibru sufletesc și moral interior, cele a căror conștiință morală este imatură sau, ceea ce este deosebit de grav, cele care au o conștiință morbidă. Imaturitatea afectivă este accentuată de situațiile frustrante sau castratoare ale vieții, de absența modelelor parentale, de o situație oedipiană
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ale Eului. Eul nu este indiferent față de suferință. El adoptă atitudini emoțional-afective, care preced elaborarea unor configurații ideo-mentale care însoțesc boala respectivă. Aceste aspecte dovedesc faptul că, în toate situațiile, boala este „trăită” de către bolnavul respectiv ca pe o „experiență sufletească” nouă, particulară și neobișnuită. Experiența bolii este o trăire subiectivă a bolnavului față de boala sa. O chestiune psihologică și morală, care nu trebuie neglijată, de multe ori succesul sau eșecul terapeutic este legat de „dimensiunea psihologică” a bolii. De „atitudinea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
nu se vede, dar este „resimțit” în interior de către persoana respectivă și nu este accesibil celorlalte persoane și nici inteligibil pentru acestea. Partea formal-externă a vieții constituie biografia persoanei, pe când partea trăită-interior constituie viața interioară a acesteia, ceea ce este pur sufletesc și personal pentru individ, sau istoria interioară a omului. Dar orice viață are și un aspect subiectiv. Ea este „imaginea vieții” așa cum o percepe, o simte, și-o dorește individul în conformitate cu aspirațiile sale, cu statutul și rolul social pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de valorile interiorizate de individ prin educație, imitația modelelor etice, familiale, școlare, cultural-spirituale, dar și de temperamentul, caracterul și dispozițiile personale ale acestuia. Din aceste considerente, vom admite că viața unui individ este, pe de o parte, rezultatul dispozițiilor sale sufletești, iar pe de altă parte rezultatul valorilor morale, spirituale și culturale interiorizate de acesta și devenite pentru el, alături de natura sa biologică primară o a doua natură sufletească și spirituală. Ambele contribuie la configurarea psihobiografiei unui individ. 1) Modelele de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
că viața unui individ este, pe de o parte, rezultatul dispozițiilor sale sufletești, iar pe de altă parte rezultatul valorilor morale, spirituale și culturale interiorizate de acesta și devenite pentru el, alături de natura sa biologică primară o a doua natură sufletească și spirituală. Ambele contribuie la configurarea psihobiografiei unui individ. 1) Modelele de existență psihologică În ceea ce privește modelele psiho-biografice, există numeroase contribuții în această problemă. Psihologia și psihanaliza, iar ulterior psihologia diferențială și comparată, au adus extrem de multe date și au propus
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cazul întâlnirii cu evenimente sau situații pozitive, cu rol stimulant, asistăm la o schimbare în bine, la progresul și dezvoltarea individului. În cazul intervenției în decursul vieții individului, a unor evenimente sau situații negative, nocive, psiho-traumatizante, eșecuri, crize morale sau sufletești etc., cursul firesc al vieții acestuia se schimbă. Această schimbare poate fi imediată sau să apară în timp. Poate fi de scurtă durată sau de lungă durată, poate fi reparată și uitată sau poate produce efecte grave, ireparabile care vor
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
trăiesc cu o mare intensitate aceste „idei”, viața lor este de fapt strict limitată la acestea; întreaga lor existență este circumscrisă în jurul ideilor delirante pe care urmăresc cu obstinație să le pună în practică. 5) Extaz și iluminare Aceste experiențe sufletești contribuie la configurarea unui model de existență pato-biografică cu aspect particular. El este specific bolnavilor epileptici sau celor cu o structură mintală de tip isteric. Experiența acestor bolnavi este dominată de stările paroxistice de derealizare, pe care le trăiesc ca
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
viol etc. 9) Identitate și destin Există o corelație directă între identitatea individului și destinul acestuia. Orice destin este înscris în natura personalității individului. El nu are un caracter ocult, supus hazardului, ci este rezultatul naturii sale, al dispozițiilor sale sufletești și morale, al valorilor interiorizate de acesta prin imitația unor modele pozitive și prin educație și cultură. Modelul psiho-biografic caracterizat prin eșecul destinului trebuie înțeles ca fiind în corelație cu un anumit defect structural al personalității, de regulă de factură
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de „aspectele patice ale vieții”, toate convergând către alterarea stării de normalitate psihică. Din punctul de vedere al acestei stări, trebuie să precizăm faptul că situația tragică a vieții exprimă mai mult o atitudine a persoanei față de propria sa stare sufletească și morală, și, în egală măsură, o atitudine de compasiune și sfâșiere a celor care asistă la aceasta. Ea este o situație-limită care închide individul răpindu-i libertatea și anulându-i capacitatea de a putea acționa voluntar. Destinul se închide
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]