1,683 matches
-
desparte, în străvechea comunitate a visului și a oboselii. Daru izgoni acest gând: prostii, trebuia să doarmă. Totuși, puțin mai târziu, când arabul se mișcă abia auzit, învățătorul era tot treaz. Când prizonierul se mișcă a doua oară, Daru se încordă, cu tot trupul la pândă. Arabul se ridică încet, sprijinindu-se în coate, cu gesturi de somnambul. Așezat pe marginea patului, așteptă, neclintit, fără să-și întoarcă privirea către Daru, ca și cum ar fi ascultat cu toată ființa. Daru nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
zgomot. Se îndrepta către ușa din fund, care dădea spre magazie. Apăsă pe clanță cu grijă și ieși, trăgând ușa după el, dar fără s-o închidă. Daru nu se clintise: "Fuge, gândea el. Cu atât mai bine!" Totuși își încordă auzul. La găini era liniște: însemna că omul e pe podiș. Atunci ajunse până la el un zgomot slab de apă, despre care se întrebă ce poate fi, până în clipa în care arabul se ivi din nou în ușă, o închise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
nemișcarea acelui mare luminiș din inima pădurii virgine. Pe cerul negru tremurau stele încețoșate. Dar de pe celălalt mal se înălță un zăngănit de lanțuri și un clipocit înăbușit de ape. Deasupra barăcii, la dreapta omului care aștepta nemișcat, cablul se încorda. Un scârțâit surd începu să-l străbată, în timp ce dinspre fluviu se ridica un zgomot, nemărginit și totodată slab, de ape răscolite. Scârțâitul deveni uniform, zgomotul de ape crescu și mai mult, apoi se preciza, pe măsură ce lanterna se apropia. Acum se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
zvâcnituri tot mai violente pe măsură ce urcau înspre umeri. Capul li se zbuciuma dinainte înapoi, parcă despărțit de trunchi. Tot atunci începură cu toții să urle fără oprire, scoțând un lung țipăt colectiv și monoton, fără modulații, ca și cum trupurile s-ar fi încordat din cap până în picioare, cu toți mușchii și cu toți nervii, spre a da glas acelui strigăt neîntrerupt și istovitor prin care vorbea, în sfârșit, în fiecare dintre ei, o ființă ce tăcuse cu desăvârșire până atunci. Și, în timp ce țipătul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
care am auzit o ușă trântită cu atâta putere, că tot zidul s-a cutremurat. Era destul de demoralizator să fii martorul unei astfel de izbucniri dezlănțuite de furie în spațiul restrâns al unui birou și întregul trup mi s-a încordat atunci când ușa sălii de conferințe s-a deschis brusc. Înăuntru a intrat o femeie superbă, calmă și perfect echilibrată, o sosie a Isabellei Rossellini, dar cu păr blond, de culoarea aurului vechi și cu ochi verzi, migdalați. — Claire? m-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
zâmbit cu milă, a aruncat câteva bancnote pe masă și a plecat. Mă simțeam prost fiindcă nu apucasem să aud ce se mai întâmplase cu ea - dar nu puteam să mă concentrez prea mult. Fiecare celulă a creierului meu se încorda, cu febrilitate, ca să ia notițe, în vreme ce Vivian mitralia concepte de carte, în ritmul unui licitator. Vorbisem și în după-amiaza aia, dar, de atunci, lui Vivian îi mai veniseră în minte o duzină de idei - dintre care jumătate păreau a avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
Am aruncat cutia goală de pizza, de la prânz, și am închis calculatorul. Cu coada ochiului am prins imaginea unui păr blond-roșiatic pe hol. Silueta s-a oprit în loc - iar eu am realizat că era Vivian. Tot corpul mi s-a încordat. O, nu. Nu exista nimic de care să am mai puțin chef în momentul ăla, decât de încă un atac din partea ei. — Mai ești încă aici, Claire? m-a întrebat ea, apărând în pragul ușii. — Îhî. Terminam niște chestii. și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
-l intervievez, dar voiam să mă apropii de el - voiam să simt că-l cunosc ca pe propriul meu buzunar. — Ai fost vreodată îndrăgostit nebunește, Randall? l-am întrebat, strecurându-mi palma într-a lui. Dintr-o dată, Randall s-a încordat. — Păi, sunt, desigur, îndrăgostit de tine. Am zâmbit. — Am vrut să spun înainte de mine. De Alex Dixon, în facultate? Sau poate de fosta ta prietenă, cea de care a pomenit mama ta, de Coral... — Claire, chiar nu văd sensul acestei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
pe locul său din colțul separeului. Își descheia nasturii de sub bărbie ai cămășii, își masa puțin cu degetele zona cervicală, încerca să-și îndrepte coloana lipindu-și spatele de spătarul înalt al scaunului, împingînd cu picioarele în podea ținîndu-și mușchii încordați în reprize de cîteva secunde. După ce-și trăgea sufletul, punea mîna pe geanta care îl aștepta alături, și înainte să-i desfacă chingile, verifica dacă coșul de gunoi era la locul său și dacă fusese golit între timp. În
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2723]
-
nefolosință și puse pe fața albă de damasc, ca de fiecare dată la sărbători. Ochii pătrunzători ai bătrânului de adineaori Îl arătau Încă vioi, În stare să-și privească nevasta cu Încântarea cu care țăranul privește o iapă de tracțiune Încordată În ham la trecerea unui râu. Zâmbetul și mâna puternică pe care i-o Întinse fuseseră ca o promisiune a unei petreceri fără restricții orare. Și totuși, ceva se schimbase. 22. Își puse singur În farfurie și Începu să mănânce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
UCIGA... Peruca era vraiște pe pat. Mâinile mele erau încleștate pe gâtul fetei. Am eliberat-o și m-am ridicat încetișor, cu palmele în față, ca să-i arăt că nu vreau să-i fac rău. Corzile vocale ale fetei se încordară, dar ea nu reuși să scoată nici un sunet. Își masă gâtul acolo unde mâinile mele o strânseseră și lăsaseră niște amprente roșii. M-am retras către peretele cel mai îndepărtat, incapabil să vorbesc. Eram în impas. Fata își masă gâtul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
sloi. Pe ecran se derula genericul de final, urmat imediat de distribuția unui nou episod, pe un fundal de piramide făcute dintr-o combinație de hârtie, clei și apă. Când am dat cu ochii de „Emmett Sprague, regizor-secund“, mi-am încordat pumnii și mi-am ținut răsuflarea, nerăbdător să văd dacă o să scrie unde a fost turnat filmul. Apoi urmă prologul scris și eu m-am așezat într-un scaun de lângă culoar, ca să-l urmăresc. Subiectul filmului era ceva cu Keystone
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
era atât de fragilă pentru că fusese pentru prima dată deschisă de un bărbat, a răspuns atingerilor lui. Îi plăcea mirosul lui și îi plăcea să-i simtă barba pe pielea ei. Când o pătrundea, ea își îndoia picioarele și-și încorda sexul cu un fel de forță care pe ea o surprindea, iar pe el îl umplea de plăcere. Când Iacob gemea în extazul final, ea era inundată de sentimentul propriei puteri. Și când îi urma repirația, descoperea propria ei plăcere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
să scrie sau să citească și de aceea regele m-a trimis pe mine, cel mai bun dintre elevii lui Kar, să fiu mâna lui dreaptă. Și iată-mă pe mine, fără soție, fără copii, servitorul unui barbar. M-am încordat la auzul cuvântului. Re-mose mi-a văzut reacția și s-a înroșit de rușine. - O, Ma, tu nu, a zis repede. Tu nu ești ca ceilalți, pentru că altfel tata și bunica nu te-ar fi ales niciodată. Tu ești rafinată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
îi oprește inima. Cealaltă fotografie arăta un piton uriaș, de vreo șapte-opt metri, înfășurat în jurul unui bărbat care avea fața răvășită de groază. Vânătorul strângea cu mâna dreaptă reptila de după cap, ca s-o sugrume; i se vedeau degetele crispate, încordate cu disperare în spatele ochilor pitonului, fascinanți, semănând perfect cu două pietre de ametist; și încă nu se putea ști dacă vor ceda mai întâi vertebrele șarpelui sau va ceda inima omului... Această ultimă fotografie mai ales mi-a rămas întipărită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
-mi mai fie de ajutor, prezența lui mi-a înrăutățit încă și mai mult situația, și așa destul de proastă. Aproape am uitat de ce mă aflam în boxă: nu mă mai interesa decât să-l impresionez pe el și mi-am încordat voința și mușchii într-o luptă pe care judecătorul, un tip chel și cu aer de copil bosumflat, nici n-o bănuia. Tăceam când mi se puneau întrebări și pentru nimic în lume nu m-aș fi dezvinovățit; ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Ce știu cei sănătoși despre mizeria din sufletul nostru? Mai nimic; au o idee foarte fadă despre asta. Prostii! Fanfaronadă! Nu pot crede o iotă. M-am învățat cu boala mea ca un câine cu lanțul. Numai rareori mă mai încordez în lanț. Mă simt ca unul care și-a îngroșat vocea să pară mai puternic și într-o bună zi descoperă că nu mai știe care i-a fost vocea adevărată”. Mă opresc la această însemnare care pare scrisă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Tăcerea lui era parcă un reproș mut: „Vedeți, domnule sculptor? Nu era mai bine să nu vă spun nimic?” Mopsul mi-a înfruntat privirea. Se încruntase, dar nici un mușchi nu-i tremura pe față. Se ținea tare, canalia. Dominic își încordase gâtul de taur ca să priceapă ce se întâmpla. Dodo își frământa mâinile, îmbătrânite dar încă frumoase, cu degetele lungi, Nelson își trecea dosul palmei peste banderola neagră, de parcă se ștergea la ochiul care-i lipsea. Călugărul își trăgea fularul care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
să discut cu Laura a doua zi, dar nu găseam nici un pretext ca să plec. Avea fața urâțită de lacrimile care, ștergându-i fardul, lăsau urme și am încercat să glumesc: „Nu mai plânge, te urâțește”. Am simțit-o cum se încordează și credeam că va urma un gest violent, că-mi va da o palmă, oferindu-mi astfel pretextul de care aveam nevoie; dar nu se întâmplă nimic. Laura se oprise din plâns și mă privea cu o tristețe adâncă, dureroasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
că întunericul provenea de la ceața care se lipea de fereastră, secretată de o atmosferă plină parcă de melci. Marea gemea afară. „Ce ai de gând, Daniel Petric?” m-am întrebat. Am tresărit. Trebuia deci să iau o hotărâre? M-am încordat să ascult zgomotul valurilor, parcă de asta depindea răspunsul, după care mi-am zis: „Îi voi face voia lui Vecu. Vroia ca Judecata de Apoi să aibă loc în timpul vieții noastre? Foarte bine. Voi purifica azilul de toate păcatele, scutindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
el, sclavul zise liniștit: - Ce aș pierde? Nu eu aș avea de pierdut. Iahuben se gândi la felul de a se purta al acestui rob ciudat. - Atunci de ce... (glasul începu să-i tremure ceva mai tare)... de ce... (și soldatul se încordă, rostind repede) n-ai făcut și tu ca fostul tău stăpân care s-a străpuns cu sabia? - Ce aș fi cîștigat? răspunse liniștit sclavul. - Cum?... Ai fi fost liber. Auta oftă. - Moartea nu e nimic. În viață se petrec totuși
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
crescut. Iahuben încercă să-i deslușească fața. Sclavul acesta începu să-i placă din nou. - Se spune că tu știi toate limbile pământului, începu soldatul, dar deodată răgetul unui leu străbătu pustiul. Taurii se opriră. Iahuben simți că i se încordează toți mușchii trupului. Zise repede: Dacă vine leul spre noi, îți dau ție arcul și eu iau sulița. - Nu vine! spuse Auta, îndemnîndu-și taurul. - De unde știi? - Acolo este o oază și sunt izvoare. Se duce la adăpat. Iahuben se liniști
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
mai vru să-l tulbure și, mestecând alene curmale dulci, se gândea și el la felurite lucruri. Altceva nu avea de făcut. Nu era ca altădată, când drumurile sale nu se scurgeau în singurătate și când trebuia sau să-și încordeze auzul ca să nu scape comenzile căpitanilor, sau silit de iureșul obștesc să stea cu ochii încordați ca să vadă primejdia ori prada. În celelalte drumuri rareori își lăsase gândurile să-i umble în voie. Numai drumul acesta blestemat îi aducea sute
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
niște bețe, stăteau rezemați de copaci privind pe războinicii care veneau spre sat. Și deodată Iahuben auzi în apropiere un sunet puternic de tobe de aramă. Recunoscu tobele numaidecît: era armata lui Puarem. Oamenii negri se opriră și arcașii își încordară arcurile, iar ceilalți își cumpăniră lăncile în mâini. Unul dintre ei răcni ceva și numaidecât o ploaie de săgeți se năpusti spre soldații cu coifurile sclipitoare. Câteva sute de atlanți năvăliră cu săbiile în mâini. Se făcu învălmășeală. Folosindu-se
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
Tu știi bine că nu e în gândul nostru aducerea de roabe în Atlantida. Viteazul Puarem spune că femeile ar fi povară pe drumul lung și nici nu-și pot plăti hrana cu munca lor. Mușchii feței lui Auta se încordară ușor. - Știu, stăpâne. - Și cred că știi și ce e sclavul? și Tefnaht îi aruncă o privire batjocoritoare. Unde ar ajunge puternica noastră țară dacă am sta să ne îngrijim și de dragostea dintre robii și roabele noastre? Hrană li
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]