2,617 matches
-
de beatitudine îi înflorește pe buze. Splendid! exclamă entuziasmat. Asinius Gallus îl bate mulțumit pe umăr: — Ți-am zis că nu te las! Îl reține de braț: — Nu care cumva să te prezinți în fața lui Nato, chiar dacă primești citație. Scribonius încremenește. — O să mă târască cu forța, mormăie. Asinius ridică vocea, imperativ: — Poate să trimită orice guraliv să te cheme la proces. Te în chizi în casă și gata! O să iasă cu ceartă! — Exact! jubilează Gallus. Asta și vreau. Să-i las
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
mine? Vittelius îi șoptește precipitat: — Din momentul ăsta... Spre stupoarea lui Rufus, îl podidește plânsul. Înghite de câ teva ori în sec și reia cu vocea sugrumată de emoție: — Te dezleg de jurământul pe care mi l-ai făcut... Evreul încremenește, impresionat nu de vorbe, ci de aerul grav al procuratorului. Își trece încet limba peste buzele uscate. Instinctul nu l-a înșelat. I se pregătește ceva foarte grav. Încearcă să zică și el ceva, dar glasul nu-l ascultă. A
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
scârbit evreul, deci se așteptau la cererea mea. Restul nu e decât teatru. — Zi-i numele! îi cere procuratorul călărețului, precipitat. Rămâne cu ochii la Pusio, care deschide și închide gura în truna, ca un pește pe uscat, cu trăsăturile încremenite într-o expresie de tulburare cretină. — Ce? L-ai uitat? se alarmează. Germanul mai încearcă de câteva ori. Renunță descurajat. — Îl am notat pe un ostrakon, murmură către procurator. — Atunci citește-l odată! se răstește acesta. Călărețul scoate de sub centură
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
fără să simtă nici o plăcere. Doar o ușurare. Ca și cum ar fi urinat. Aruncă o privire printre gene către ea, temându-se de o replică dură. Se cutremură înfiorat. În lumina neclară a sfeșnicului încastrat în perete, chipul ei pare ireal, încremenit într un extaz letargic. O imagine dureroasă, mult prea dureroasă pentru el. Îl cuprinde remușcarea, se simte înjosit de propriile lui trăiri animalice. Femeia îi adresează un mic zâmbet recunoscător, înainte de a se întoarce la somnul ei. Un urlet disperat
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
Vezi doar că ar putea fi în pericol... Germanicus nu răspunde pentru moment. Iulius Agrippa îl cercetează cu coada ochiului. Va face ceva? Începe să se îndoiască, dar prietenul lui spune pe neașteptate: Cunoști cumva vreun tălmaci de vise? Herodes încremenește, cu trăsăturile crispate. Ce e asta? O capcană? El îi vorbește de temerile sale, iar ăsta îi cere tălmaci de vise. — Am avut azi-noapte un coșmar care m-a pus pe gânduri, murmură Germanicus. Pe față îi joacă reflexe tulburi
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
ce cântarea în valuri ea tot crește, Se pare ca furtuna ridică al ei glas, Că vântul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz, Că-n sufletu-i pământul se sbate cu necaz - Că orice-i viu în lume acum încremenește. Se sgudue tot domul de pare-a fi de scânduri, Și stânci în temelie clătindu-se vedem, Plânsori sfâșietoare împinse de blestem Se urmăresc prin bolte, se chiamă, fulger-, gem Și cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri... Din inimă-i
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
tot mai slabă. {EminescuOpI 98} " Arald! strigă crăiasa - las-fața să-mi ascund, N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? O zare de lumină s-arată-n răsărit, Vieața trecătoare din pieptu-mi a rănit... A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund". Arald încremenise pe calu-i - un stejar, Păinjenit e ochiu-i de-al morții glas etern, Fug caii duși de spaimă și vântului s-aștern, Ca umbre străvezie ieșite din infern Ei sboară... Vântul geme prin codri cu amar. Ei sboar-o vijelie, trec
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
ceas păgânătatea e ca pleava vânturată. Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română. Pe când oastea se așează, iată soarele apune, Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit, Pîn-ce izvorăsc din veacuri stele una câte una Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna: Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn. Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului Domn, {EminescuOpI
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
Fără Nume. Mai devreme, cât ei se odihniseră pe copacul căzut, Vaselină o luase la picior și se dusese În tabăra tribului său să-i anunțe că Fratele Alb Mai Mic și suita sa sosesc. Cei din Locul Fără Nume Încremeniră. Miracolul pentru care se rugaseră atât se Împlinise. De trei ani, tot aduceau ofrande În speranța că acest lucru se va Întâmpla. —E adevărat? spuse o bătrână Într-un final. —Tăiați o găină, spuse Vaselină. Se așteaptă la un festin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
să-și ducă gândul la capăt, văzu pe cineva mișcând În fața scorburii. Nu se luminase Încă. Oare ceilalți se apucaseră să pregătească micul dejun așa de devreme? Personajul stătea aplecat, mâncând ceva grăbit și uitându-se speriat În jur. Personajul Încremeni, privind fix În ochii Marlenei. Nu Înțelegea nimic, era ca și cum dublul ei din vis scăpase și se materializase la câțiva metri În fața ei, un gibon cu o mască albă care-și Îndesa În gură dulciurile rămase În urma celor mai proaspeți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
văduve grase, cu fete frumoase,/ Să-i pară lui, ibovnicele lui/ Cățele burduhoase, scroafe răpănoase./ Cu 99 de cozi lovitoare și pălitoare/ Loviți-l, păliți-l, la Sempronia porniți-l/ Curând, mai curând,/ Astă seară, deseară,/ Astă noapte, de noapte..." încremeniți de groază, poterașii ar fi aruncat cât colo puștile încărcate cu cuie de potcoavă găsită și sfințită apoi de preotul satului. Ar fi fugit unde vedeau cu ochii, dar le era frică să nu fie luați, pe întuneric, drept Zlota
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
sinuciderii. Filip primește. Nu este clar de ce, nu e prea verosimil, dar nu are importanță. Esențial pentru constituirea dramei filozofice este că acești doi bătrâni se află față în față. La început, Carol refuză să vorbească. Rămâne toată vremea nemișcat, încremenit într-o tăcere ostilă, disprețuitoare. Sunt, acestea, paginile cele mai dense. "Tăcerea dintre ei dură toată vara (...). Filip stătea toată ziua turcește, pe lada de lemn, atent la toate mișcările lui Carol. (...) Carol îl ignora total. Părea că nu-l
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
îndrăzneam să merg decât pe străzile principale, ca să nu vă întîlnesc. Dar când întîmplător mă aflam într-un loc mai singuratic, pe lângă gară îndeosebi, căci veneam săptămânal la București, dacă nu găseam tramvai și mă trezeam în fața unui hotel misterios, încremeneam de groază să nu coborâți de acolo tocmai atunci. Dacă era noaptea târziu, îmi spuneam că ați ales ora aceea ca să fiți mai siguri, imediat după prânz iar mă temeam, căci poate anume alegeați această oră neobișnuită la amanți. De
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
simplele cuvinte. Căci de idee n-am habar. Ce ai ascuns în minte? Te rog să-mi faci mărturisiri, Poate sunt eu de vină, Și voi găsi în regăsiri O lacimă divină”. Așa i-a zis, tot stând în prag, Încremenit de frică, Dar ea i-a spus fără de drag Că gestu-i mai mult strică. El a fugit ca un nebun Nemaiștiind de sine; Ea s-a oprit din mic taifun Crezând c-a făcut bine. 30 iunie 2004 VIAȚA TOATĂ
Reflecții minore pe teme majore by Ioan Saizu-Nora () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91695_a_92329]
-
Nu-ncinge burta; Alții triști o fac în minus, Fiindcă li-i redusă turta. Nu căuta străină cale Cu o minte de cocoș C-o s-ajungi la nevricale, Căutând resturi în coș. În noi, mustul nu mai fierbe. Toate au încremenit, Pe ce-a fost - ciulini în jerbe, Pe ce e - spin troienit. * Ca atei și buni de gură Terfeleau pretinși vrăjmași; Azi, pe Biblie se jură, Și se jură pătimaș. * Se clatină cât ai spune doar pește O națiune făr
Reflecții minore pe teme majore by Ioan Saizu-Nora () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91695_a_92329]
-
la locul lor! îi strigă Balamber în dialectul lor mongol. Ai băut prea mult. V-am avertizat să vă purtați cum se cuvine! Ai uitat că avem nevoie de el? Kayuk, care rămăsese cu mâna plină de terci de grâu încremenită lângă gură, urmărea acel schimb de cuvinte cu o figură nehotărâtă, pe jumătate îngrijorat, pe jumătate amuzat. Odolgan ridică din umeri și răspunse cu vocea încleiată de prea multe multele pocale de bere: Dar ăsta e un nimeni! Femeia aia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
că nu! Un vis îmi vestise sosirea voastră prin părțile astea. Neîncrezător, Balamber o întrebă: — Și... știi și cu ce scop am venit? — Da: să-i aduceți cuiva moartea. Audbert, care ședea în capul mesei și nu pierdea o vorbă, încremeni. — Moartea? întrebă el. Ce înseamnă asta? Te înșeli; e o solie de nuntă și... Balamber îi acoperi vorbele, poruncindu-i lui Kayuk să se ducă afară și să aducă burduful de kumis. — Ptiu! izbucni Malaberga. Nu vreau, nu-mi trebuie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în apa rece și își udă fața; se întoarse apoi din nou spre nesuferiții tovarăși de călătorie: Odolgan și Kayuk încă dormeau; Khaba, în schimb, își făcea de lucru pe lângă cai. Scuturându-și mâinile ude, se apropie de Balamber, rămas încremenit în poziția în care îl lăsase ceva mai devreme. Se opri la un pas lângă el, cercetându-l atent. Cine e mijlocitorul? Acum poți să-mi spui. Balamber îi răspunse fără să-l privească: — Gualfard. — Gualfard cel Violent? Acel Gualfard
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
loviturile, se văzu obligat să se retragă către liziera pădurii. Bărbatul, protejat de cămașa de zale și de un scut mare, de formă alungită, îl hărțuia fără încetare cu loviturile sale, iar tânărul se și vedea pierdut, când, deodată, celălalt încremeni, toată ființa lui se încordă și căzu apoi greoi cu fața în iarbă. Din spatele lui, Waltan văzu apărând una dintre gărzile tatălui său. Trăgându-și înapoi sabia scăldată în sânge, bărbatul îi strigă: — Fugi, tinere Waltan, fugi în pădure! O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
iarbă picioarele, zări o bucată contorsionată de fier, în care își recunoscu cu greu sabia, topită de căldură. După aceea simți pe gât o atingere neplăcută, umedă; se întoarse și dădu peste botul calului său. Nu-l auzise apropiindu-se. încremenit, se agăță pentru o clipă, cu mâna sănătoasă, de gâtul animalului și rămase așa pentru puțină vreme, căutând să-și revină. I se învârtea capul, îl încerca o senzație de greață. Se gândi că ar fi trebuit să reacționeze la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
care îl fixa din icoană. — Nuuuuu! Nuuuuu! Mereu la fel! Mereu la fel! Nu e drept, nu e drept, eu... eu... Se întâmplă ceva ciudat: călugărul își duse, deodată, mâinile la ceafă, se îndreptă, palid la față, întreg trupul îi încremeni, apoi se aruncă la pământ și porni să se rostogolească și să se zbată, scrâșnind din dinți, azvârlind din picioare și mârâind ca un câine turbat. Stupefiați de zvârcolirile lui, hunii din jur se traseră îndărăt, fixându-l cu teamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se sfărâmă, iar el fu nevoit să îngenuncheze. Hunul îi smulse cu repeziciune o bucată din suliță cu mâna liberă și, smucindu-i astfel brațul, ridică dreapta pentru a-i aplica o nouă și cumplită lovitură de sus. Deodată, însă, încremeni, lăsă buzduganul să cadă și, clătinându-se, își duse o mână la coastă. Războinicul cu cap de lup, care îl lovise sub omoplat, își împinse și mai adânc sabia în trupul său, ca să o scotă apoi șiroind de sânge, în vreme ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
chipul său aprins de mânie. Se opri și, întorcându-se să o privească, îi spuse cu un surâs melancolic: — „Iapa tristă“ e o poreclă urâtă și nu ți se potrivește deloc. Tu ești o femeie frumoasă. O femeie minunată. Ea, încremenită cu spatele lipit de palisadă, cu mâinile la spate și gura încă strânsă de mânie, ridică din umeri. Sebastianus zăbovi încă puțin. — Ei, spuse, șovăitor, atunci adio. — Adio, îi răspunse ea, scurt. Nu mai era nimic de spus. Se întoarse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Alergase mâncând pământul și acum era sfârșit. Mi s-a prăvălit înainte printre frunzele uscate și s-a târât în patru labe până la mine. Așa, vedeți? Dădu din mâini, ca să redea cât mai clar cele întâmplate, apoi urmă. Eu am încremenit, cu legătura de crengi în brațe. Nu știam că se zic, ce să fac. „Ajută-mă! îmi spunea el, dacă mă prind, mă omoară“ „Cine te urmărește?“ îl întreb eu și el răspunde, gâfâind că mai-marele de la villa e cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
doar oboseală? Era amărăciunea înfrângerii? Sau ce altceva? Nu se mai simțise astfel din ziua în care-și pierduse părinții. Copleșit, o strânse în brațe pe copilă și o liniști: — Nu, Go-Bindan. N-o să te mai părăsesc. 30 Se sfârșise. încremenit, Sebastianus urmărea ultimele unități dușmane îndepărtându-se peste câmp, precum refluxul unei imense maree. Mâna sa alergă la încheietoarea coifului, dar îi veni greu să desfacă nodul: un tremur nestăpânit i-o străbătea, astfel că fu obligat să lase să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]