3,096 matches
-
împreună la cantină, doar că de data aceasta nu mai eram eu cel dus de braț. De pe cele câteva trepte ale cantinei, Petruș ne privea pe toți de sus. Îl știam. Era cel care pusese capăt bătăii din seara trecută. „Învingătorul ia totul”, îmi spuneam în gând, aducându-mi aminte de o melodie compusă de “ABBA”. Eram un puști pe lângă el, nesigur de mine și lipsit de atuurile pe care el le jongla cu măiestrie. Instinctiv, am dat un pas înapoi
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
vântul de cu noapte. Lung le aduna grămezi, cu mătura făcută din crengi legate cu sfori și sârmă; când isprăvi lucrul, trase aer, adânc, în plămâni, încrucișă mâinile și privi încă o dată câmpul aproape cenușiu, cu bucuria secretă a unui învingător. Deodată curtea fu rasă de un vânt dușmănos venit dinspre câmpie, casa dispăru, rămase ca prin miracol, desprinsă, izolată, numai prispa lungă și lată, primitoare, cu stâlpii de lemn sculptat, apoi dispăru și prispa, după aceea și pomii, acum uscați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Omul în livrea stătea la ușă, intrau numai domni, veniți cu limuzine, începuse chiar atunci o ploaie de toamnă, păcătoasă, rece, nu ne primea nimeni, - ultimii combatanți, dar nu din vina noastră, ai Națiunilor Unite, uitați acum. Istoria o scriu învingătorii, spunea învățătorul nostru din sat - a avut dreptate. Tocmai când se întâmplau acestea în curtea lui Lung, domnul Pavel îmi bătu la ușa de-afară și intră să-mi ceară niște chibrituri, i le dădui, dar chibriturile fură uitate până ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
articolele 53 și 107 din Carta Națiunilor Unite, ale căror texte au rezultat în Înțelegerea celor doi Mari de la Teheran și Yalta și menținute, nu prea demult, și la Malta. Aceste prevederi ale Cartei O.N.U. le dădeau posibilitatea "învingătorilor" să intervină, inclusiv cu forța armată, în fostele state inamice din cel de-al II-lea Război Mondial dacă, după aprecierea lor, elemente ale vechiului regim fascist ar fi reapărut. Era un pretext pentru a se amesteca în treburile interne
[Corola-publishinghouse/Administrative/1541_a_2839]
-
în comparație cu cei doi cai regali de paradă care, venind din partea opusă, înaintau acum la pas, acoperiți cu aur și mătăsuri. Boabdil schiță intenția de a descăleca, dar Ferdinand îl opri cu un gest liniștitor. Sultanul s-a apropiat atunci de învingătorul său și a încercat să-i ia mâna spre a i-o săruta, dar regele și-a tras-o înapoi, iar Boabdil, care se aplecase spre el, nu a putut decât să-l sărute pe umăr, semn că era tratat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
al „partidei războiului“, le-o luase deja înainte în privința asta, primind titlul de duce de Granada-Venegas. Încă de la căderea orașului, Yahya avea să fie numit „alguazil mayor“, adică șef al poliției, ceea ce arată cu prisosință că dobândise deplina încredere a învingătorilor. Și alte personaje au urmat acest exemplu, printre care un secretar al sultanului, pe nume Ahmed, despre care se bănuia de ceva vreme că era o iscoadă în slujba lui Ferdinand. Zilele de după o înfrângere dezvăluie adesea putregaiul sufletelor. Când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
că, chiar și liberi, eram de acum înainte înlănțuiți de umilința noastră. Cu toate astea, în lunile care au urmat căderii Granadei - fie ca Domnul s-o dezrobească! - am fost cruțați de ce e mai greu, căci, așteptând noi ca legea învingătorilor să se înverșuneze asupra noastră, ea s-a abătut asupra evreilor. Spre marea ei nefericire, Sara avea dreptate. * * * În perioada jumada-thania din acel an, la trei luni de la căderea Granadei, crainici regali au venit în centrul orașului ca să proclame, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Așadar, persoana pe care vrei s-o recuperezi nu e o musulmană, ci o creștină castiliană pe care ai îndrăznit s-o ții captivă în casa ta vreme de optsprezece luni după căderea Granadei, când cea dintâi hotărâre luată de învingători a fost eliberarea cu mare pompă a celor din urmă șapte sute de captivi creștini rămași în oraș.“ În chip de răspuns, am spus: „Da“. S-a uitat atent la mine, mi-a privit îndelung straiele și, socotindu-mă fără îndoială
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
de heralzi care făgăduiau locuitorilor că le va fi cruțată viața, chemându-i să se întoarcă încă de a doua zi la ocupațiile lor. Era într-o zi de vineri, iar califul, luat prizonier în Siria și adus în alaiul învingătorului, a pus să fie rostită în ziua aceea predica, în toate moscheile capitalei, în numele „sultanului, fiu de sultan, suveran peste cele două continente și peste cele două mări, nimicitor al celor două armate, stăpân peste cele două Irakuri, slujitorul lăcașelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
și celălalt, parcă am fi fost amândoi aceeași ființă, nu știu dacă o fiară muribundă sau un zeu pe cale să se nască. Mă simțeam prins într-un vârtej de lumină în care victoria și înfrângerea se confundau, eram învinsul și învingătorul, romanul și quadul. Nu mai exista graniță între mine și dușmanul meu. Eram cuprins de o mare agitație și mă simțeam una cu tot ce mă înconjura. Luă câteva înghițituri de vin și puse cupa jos încet, temându-se parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
lăsase escorta la marginea pădurii și o pornise pe jos. Șchiopăta din cauza rănii dobândite în timpul cursei de care, când se întrecuse cu Caligula. Se întrebă dacă incidentul acela care îl marcase pe viață fusese un semn bun sau rău: Caligula, învingătorul din acea cursă, ajunsese împărat și fusese ucis. Dar el? Prezicătoarea, care știa totul despre Destin, avea să-i dezvăluie curând viitorul. Listarius țopăia în fața lui Vitellius, oprindu-se la fiecare pas să se uite în sus, printre crengi. O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
libertatea popoarelor oprimate de tiran. — Te prevenim să te ferești de învoielile cu legiunile din Pannonia și Illiria. Sau cu cele din Africa, mai ales cu Vespasianus. Nu te alia cu cei care vor fi învinși. Aliază-te cu Vitellius, învingătorul, ziseră în încheiere. — Ce spun prezicătorii voștri? - Julius își mângâie barba blondă, lungă. Din câte știu eu, ieri-dimineață Vitellius a părăsit orașul în carul său luxos, împodobit cu ghirlande, în fruntea unei armate de bucătari și soldați... Din câte știu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de oameni. În centrul arenei se aflau doi bărbați plini de sânge. Unul era în picioare și strângea în mână o sabie scurtă. Celălalt stătea în genunchi în fața lui. Mulțimea tăcu dintr-odată; în liniștea aceea funebră, învinsul apucă mâna învingătorului, care ținea spada, și îndreptă lama spre gât. Învingătorul o împinse și lama se afundă tot mai jos, făcând să țâșnească un jet de sânge. Mulțimea izbucni în urlete sălbatice, care păreau că vor face să se prăbușească cerul. Soarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
plini de sânge. Unul era în picioare și strângea în mână o sabie scurtă. Celălalt stătea în genunchi în fața lui. Mulțimea tăcu dintr-odată; în liniștea aceea funebră, învinsul apucă mâna învingătorului, care ținea spada, și îndreptă lama spre gât. Învingătorul o împinse și lama se afundă tot mai jos, făcând să țâșnească un jet de sânge. Mulțimea izbucni în urlete sălbatice, care păreau că vor face să se prăbușească cerul. Soarele se ivi printre norii pe care vântul îi împrăștie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
norii pe care vântul îi împrăștie repede. Nici unul din bărbații aceia nu era Salix, constată Valerius cu o ușurare care i se păru odioasă: nici mortul pe care câțiva îngrijitori îl târau, după ce îi agățaseră trupul cu niște cârlige, nici învingătorul, care primea impasibil frunza de palmier și aclamațiile, privind în jur fără să zâmbească. Valerius se întoarse și începu să urce repede treptele. Îi venea să verse; simțea în aer mirosul sângelui, amestecat cu cel al plăcintelor și al sudorii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Nu putea face nimic pentru a-l salva pe Salix. Privi spre arenă. Contururile ei tremurau din cauza lacrimilor care-i împăienjeneau ochii. Skorpius se apropie de Salix și-i puse pumnalul la baza gâtului, în partea stângă. Salix apucă încheietura învingătorului, ca să stabilească adâncimea loviturii. Pentru ultima dată, privi spre spectatori. — Salix, nu! Poate că Salix auzi strigătul lui Valerius. Fără să ezite, continuă să strângă cu ambele mâini încheietura lui Skorpius. Își înfipse pumnalul în inimă. Sângele țâșni și începu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
un templu la altul, statuile împăratului decapitat de Otho, acoperind cu coroane de laur locul unde fusese săvârșit omorul. Numidul mai spuse că Senatul se grăbise să decreteze că lui Vitellius îi erau rezervate toate onorurile cuvenite unui împărat. Imediat, învingătorilor de la Bedriacum le-a fost trimisă o delegație care să transmită armatei venite din Germania admirația poporului roman și a Senatului. Numidul îi informă însă pe Calvia și pe Antonius că, în orașele prin care treceau, vitellienii comiteau jafuri, violau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
înalt, dar puternic și agil. Ai picioare musculoase, brațe puternice... Scutul e greu. Arătă spre a treia statuie. — Secutor... vezi? Acestea au fost armele lui Titus. A luptat de treizeci și două de ori și de fiecare dată a ieșit învingător. Valerius se întoarse brusc. Armele lui Titus! Manteus oftă. — Era gladiatorul preferat al lui Vitellius. Titus a fugit de la Ludi când ne aflam la Colonia Agrippinensium. Vitellius l-a căutat multă vreme. De când am meseria asta... Mă rog, Titus a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
din proprie voință, așa cum se întâmplă cu soldații din armata fratelui meu. — Da, râse Manteus. Vrei să-mi dai sfaturi... Tu ai idealuri nobile, pasiune, voință... Cine ți-a spus că gladiatura trebuie să formeze luptători? Gladiatura formează victime și învingători. Viața ta înseamnă moartea adversarului. Moartea ta înseamnă viața lui. Așa se întâmplă în toate arenele Imperiului, de aici până la Roma. Tu nu mai ești om, ești spectacol. — Am văzut ce se întâmplă aici. Am văzut cum oamenii sunt bătuți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
trăiască și știe că m-am oferit să-l antrenez. Dacă Valerius este învins și moare în arenă, mânia lui Antonius are să se reverse nu asupra ta, ci asupra mea, pentru că n-am reușit să fac din fratele lui un învingător. Ai înțeles? Manteus rămase multă vreme tăcut, privindu-și mâinile. — Care-i partea ascunsă a ofertei pe care mi-o faci și care ar trebui să mă umple de ușurare? De ce faci asta? întrebă, privind neliniștit chipul impasibil al lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mesteca de zor și râdea, întors spre unul dintre bărbații care stăteau în jurul mesei. Vinul, de culoarea sângelui, i se prelinse pe bărbie. În clipa aceea Flamma trecu încet prin fața lui Valerius. Își arăta chipul publicului, răspundea cu gesturi de învingător mulțimii care îl aclama. Valerius își scutură capul. Sudoarea de pe frunte îi curgea în ochi. Făcu câțiva pași și se întoarse încet, așa cum îl văzuse făcând pe Salix. Își arăta chipul mulțimii de cremonezi și de soldați care se adunaseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Arrius Varus, ca să ajungă în fața lui Antonius. — Ne sfătuiește să-l așteptăm. — Zău? izbucni Arrius. Eu cred că Mucianus vrea să ne țină aici numai pentru că urmărește să aibă parte de glorie și arde de nerăbdare să culeagă el onorurile învingătorului. Soldații adunați în jurul capilor flavieni priviră tăcuți spre Antonius. Cu toții știau că Mucianus îl invidia pe Antonius Primus pentru curajul său și pentru devoțiunea pe care i-o purtau soldații. Mai știau și că invidia lui putea fi primejdioasă pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
așa încât, dacă încercăm să coborâm, vom fi străpunși. În schimb, nu-i vor împiedica pe asediatorii care vor urca dealul să ne ucidă. Dar înseamnă că suntem ca într-o cușcă! Din nou răsună glasul puternic al crainicului. — Iată armata învingătorului! Iată-i pe soldații împăratului Aulus Vitellius! Publicul se ridică în picioare. Se ridică și împăratul, care, cu un gest teatral, făcu semn mulțimii să aplaude. În sunetele trâmbițelor și ale cornului, în aclamațiile mulțimii, în arenă intră cu pompa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-l! - Vitellius se aplecă peste balustrada pulvinar-ului. Ucide-l! Flamma îngenunche, privind nisipul. — Nu ucid, răsună glasul lui Valerius. Se întoarse cu spatele și străbătu arena obosit, amețit de strigătele mulțimii, care îi aclama pe el și pe împărat, confundând învingătorii cu învinșii. În pulvinar, Vitellius și cei din jurul său rămăseseră tăcuți. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva, nici măcar Flavius Sabinus. Allius Cerpicus, comandantul pretorienilor, își croi drum spre balustradă și se aplecă spre urechea lui Vitellius. — Iartă-mă, Vitellius. Acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
buzele uscate cu apă și vin. Cu un gest obosit, Antonius împinse cupa. — Opriți atacul!... Se predau. Văzu porțile Cremonei deschizându-se. Ofițerii vitellieni ieșiră ducând însemnele, gata să le predea. Soldații îi urmau cu privirile în pământ, în insultele învingătorilor. Apăru și Caecina; lanțurile de la mâini și de la picioare străluceau în lumina soarelui. Mândru și disprețuitor, striga în gura mare că era consul. Fu adus în fața lui Antonius. Acesta nu se dădu jos de pe cal; cu mâna stângă își apăsa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]