179,567 matches
-
de-a se instala în Olimpul hiperborean numit Valhala, poetul din Satu Mare preferă localul sordid, crîșma care e toposul adecvat al ființei sale frustrate, oscilînd între realitate și irealitate, ambele nemîntuite, atinse de moarte și duhnind a infernală pucioasă: "De-aici, din cramă, plecăm zilnic:/ urcăm spre Nord prin noapte și ceață,/ mergem pe dîra fulgerelor de unde s-a/ retras moartea, schelălăind, putrezind" (De-aici, din cramă, plecăm zilnic). Mitul zeiesc decade într-unul tavernal, prozaic, de cotidiană folosință, de natură
Un poet al Nordului by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15172_a_16497]
-
oscilînd între realitate și irealitate, ambele nemîntuite, atinse de moarte și duhnind a infernală pucioasă: "De-aici, din cramă, plecăm zilnic:/ urcăm spre Nord prin noapte și ceață,/ mergem pe dîra fulgerelor de unde s-a/ retras moartea, schelălăind, putrezind" (De-aici, din cramă, plecăm zilnic). Mitul zeiesc decade într-unul tavernal, prozaic, de cotidiană folosință, de natură epocală, egalizatoare: Nu alcoolul ci frontiera ultimului pahar/ prevestește Nordul. Ești între ceilalți, la/ mesele lunge ale veacului" (Pieziș, Nordul stă pe litere). Un
Un poet al Nordului by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15172_a_16497]
-
un unghi pozitiv [...]" (p. 488). Sublinierea este a mea. Există în această remarcă o semnificativă glisare de sensuri care ridică un semn de întrebare cu privire la onestitatea științifică a unei cărți, altminteri extrem de bine documentată și scrisă, greu de ocolit de aici înainte în orice dezbatere despre cei trei scriitori francezi de origine română reuniți, pe copertă, în fotografia lui Louis Monier, în splendida piață Fürstenberg din Paris, cu doar un an înainte de scrisoarea lui Eliade către Culianu. Sinonimia "obiectiv"-"pozitiv" pe
Istoria ca proces politic by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/15164_a_16489]
-
decizii, ci ele sînt premeditate undeva într-un spațiu vag, au premise suspecte și finalități bine calculate, iar noi, românii, sîntem captivii serafici ai acestor infernale mașinațiuni. Asta în cazul nefericit în care soarta noastră este măsurată, croită și festonată aici, pe pămînt, pentru că în celelalte cazuri, cînd de buna noastră administrație se ocupă direct Dumnezeu, lucrurile se schimbă. Cine nu știe, de pildă, invocația imperativ-deprimată ,,Doamne, ocrotește-i pe români" sau făloasa declinare a identității "Noi sîntem români, noi sîntem
Opinia și Informația by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/15199_a_16524]
-
poate fixa definitiv, în conștiința privitorului, o punere în scenă, imaginea imprimîndu-se cea dintîi în memorie. Așadar, ne aflăm în sala tronului majestății sale, Bérenger I. O "sală oarecum ruinată, oarecum gotică", indică autorul. Nimic nu e prea vesel pe-aici. Mai degrabă straniu. Oricum, auster. Pereții vopsiți în negru, cu golurile pentru ferești zidite. Spectatorii, distribuiți neregulat, printre coloane, în șiruri scurte sau lungi, cocoțați la balcon pot fi oricînd asimilați ca făcînd parte din Curtea lui Bérenger I. Undeva
Sala tronului by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/15179_a_16504]
-
ajunsă ca un sofisticat și delabrat mecanism ale cărui mădulare le zărim în fața noastră. "Nu mai e nimic anormal, de vreme ce totul e anormal și a devenit ceva banal. Așa că totu-i normal" spune Béranger pe un mic podium. De regulă, aici stau tronurile. Acum, funcția îi este amplificată: marchează și procedeul de "teatru în teatru" la care Ionesco a apelat; poate fi, totodată, un soi de oglindă neagră în care imaginea Curții, a martorilor, a spectatorilor a împietrit. Chipuri ciudate - bărbați
Sala tronului by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/15179_a_16504]
-
precădere de Victor Ioan Frunză în spectacol. Marius Bodochi și Florina Cercel acoperă schema personajelor. Lipsesc însă nuanțele, spiritul ludic - în special la Bodochi - o schimbare clară a registrelor, a relației diferite cu celelalte personaje - Regina Marie, Doctorul, Juliette, Guardul. Aici, funcționează scenic doar Irina Bîrlădeanu ca un contrapunct în Juliette, fata în casă, infirmiera și, atît cît rolul îi oferă, Marius Gâlea în Guard. Farmecul îi lipsește lui Marie (Gabriela Butuc) și nebunia cinică Doctorului (Viorel Păunescu) de la felul în
Sala tronului by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/15179_a_16504]
-
pentru cele două protagoniste, Clara Flores și Dana Voicu. O actriță în vîrstă și alcoolică este invitată, după o pauză de zece ani, să joace Arcadina din Pescărușul. Piesa nu este altceva decît acel interval, oră pe care actorul (actrița aici) o petrece în cabina sa, înaintea reprezentației. Ora aceea în care fricile, angoasele, frustrările, invidiile, orgoliile se adună și macină. Ora în care ai siguranța că ești cel mai bun, inegalabil, incomparabil sau, dimpotrivă, suma nereușitelor tuturor actorilor din lume
Sala tronului by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/15179_a_16504]
-
perioadă, au marcat primele momente a ceea ce s-ar putea numi neoantropocentrismul românesc. Lor le-au urmat, într-o adevărată avalanșă, artiștii generației optzeci, în special sculptorii, dar și unii pictori, mai ales transilvăneni, influențați evident de energiile expresioniste central-europene. Aici intră, alături de mulți alții, sculptorii Darie Dup, Aurel Vlad, Titi Ceară, Mircea Roman, Ion Mândrescu, Laurențiu Mogoșanu, iar, dintre pictori, Virgil Fâciu, Teodor Graur, Valeriu Mladin, Constantin Butoi, Vioara Bara, Anca Mureșan etc. Spre deosebire de vechiul antropocentrism, acela clasico-renascentist, în filosofia
Artistul de mîine și lumea de astăzi by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/15201_a_16526]
-
denunțului și al mîntuirii, al apocalipsei și al purificării, Ciprian Paleologu iese din schema neoantropocentriștilor pe care am sugerat-o pînă acum. El nu se mulțumește doar să constate și să sancționeze implicit, ci riscă și propunerea unei alternative. Și aici, în această alternativă, el se întîlnește din nou cu proiecțiile lui Paul Neagu. Lumea pe care pictorul o propune ca soluție la riscurile decăderii, la umanul prăbușit în propria lui carcasă, este una a construcției raționale și a viziunilor riguroase
Artistul de mîine și lumea de astăzi by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/15201_a_16526]
-
acceptul lui George Banu. Veți putea citi în revista Teatrul. Azi 6-7-8, ce va apărea pe piață curînd, întregul studiu. Sîntem convinși că vă stîrnim interesul și că vocea lui Radu Penciulescu, sistemul de formare și coordonatele puse în valoare aici, stilul și strategia pedagogice începute în România și continuate strălucit la școala de teatru din Malmö, Suedia, se vor transforma într-un contact extraordinar cu unul din reperele majore ale școlii și teatrului românesc. Atît pentru cei creați și dirijați
Radu Penciulescu - O confesiune by Delia Voicu () [Corola-journal/Journalistic/15202_a_16527]
-
stanislavskianismul ca estetică, nu-mi plac spectacolele lui, dar îmi place felul lui de a gândi teatrul, nu ca pe o artă, ci ca pe un meșteșug al artei. * Punctul de plecare nu poate fi decât concretul. Să pornim de aici, dinspre cunoscut spre necunoscut. Adevărul nu poate fi decât concret. Să nu ne înșelăm, însă: concret nu înseamnă neapărat realist. * Dacă vorbim de pedagogie, trebuie să știm cui se adresează ea. Aceasta explică de ce prima chestiune este cea a selecției
Radu Penciulescu - O confesiune by Delia Voicu () [Corola-journal/Journalistic/15202_a_16527]
-
facă tot ce trebuie pentru a nu contrazice cerințele "misiunii". Condițiile sunt definite, dar nu și modalitatea de a le îndeplini. Sunt încredințat că pregătirea cursei este mai importantă decât cursa. Aceasta explică retragerea mea din regie în folosul învățământului. Aici am sentimentul că trudesc la realizarea corectă a rampei de lansare, pentru că apoi elevul trebuie să zboare singur. Îmi place tare mult această relație între dependența inițială și autonomia finală. * În școala noastră, începem printr-o primă fază individuală care
Radu Penciulescu - O confesiune by Delia Voicu () [Corola-journal/Journalistic/15202_a_16527]
-
unul dintre principiile mele: "Nu uitați niciodată că o idee trebuie construită! Nu e destul să o declari". Le cer să construiască cincisprezece-douăzeci de sensuri în jurul unei situații, chiar dacă va trebui să alegem după aceea, să renunțăm la cele mai multe. De aici vine, fără îndoială, obligația de a analiza circumstanțele și de a formula întrebările: o situație trebuie explorată în toată complexitatea ei. Mă străduiesc să-i conving pe elevi să elimine ceea ce ei consideră ca fiind "artistic". Important este să admiți
Radu Penciulescu - O confesiune by Delia Voicu () [Corola-journal/Journalistic/15202_a_16527]
-
asemenea unor coloane de foc din Deisis și Litanii. Dar dincolo de aceste manifestări sonore ale fiecărui termen al binomului Unu-Multiplu, ceea ce impresionează la Niculescu este modalitatea de alternare a lor. împletirea dintre unison și textură, rarefiere și aglomerare are aici o componentă vizuală, amintind măiestritele efecte de clar-obscur din pictură. De asemenea, relația Unu-Multiplu patronează teoria sintaxei muzicale. Scris în anii '70, studiul "O teorie a sintaxei muzicale" a devenit în scurt timp un text canonic în muzicologia românească
Ștefan Niculescu sau unisonul ca soteriologie by Dan Dediu () [Corola-journal/Journalistic/15228_a_16553]
-
teorii sunt două: 1) că muzica este un limbaj și, ca atare, posedă o morfologie, o sintaxă și o teorie a textului (formele muzicale), 2) că se poate defini o logică a primitivelor sintaxei muzicale. Autorul nu se oprește însă aici, ci aprofundează tenace zona cvasi-necunoscută a eterofoniei, pe care o întemeiează epistemologic și o ilustrează constant în propria creație. Niculescu definește eterofonia ca simultaneitate a materialului muzical originar și a variantelor sale. Pornind de aici, el imaginează și o formă
Ștefan Niculescu sau unisonul ca soteriologie by Dan Dediu () [Corola-journal/Journalistic/15228_a_16553]
-
Autorul nu se oprește însă aici, ci aprofundează tenace zona cvasi-necunoscută a eterofoniei, pe care o întemeiează epistemologic și o ilustrează constant în propria creație. Niculescu definește eterofonia ca simultaneitate a materialului muzical originar și a variantelor sale. Pornind de aici, el imaginează și o formă muzicală specifică eterofoniei, pe care o numește "sincronie", bazată pe tehnica "fazării și a de-fazării" ale aceleiași melodii, cântată de mai mulți interpreți. Principiul "coincidentia oppositorum" este la Ștefan Niculescu cupola concepției sale despre muzică
Ștefan Niculescu sau unisonul ca soteriologie by Dan Dediu () [Corola-journal/Journalistic/15228_a_16553]
-
s-ar putea defini mult mai bine prin termenii de "omofonie" sau "armonie" decât prin cel de "eterofonie". Ceea ce au în comun Ison II, Cantos, Simfonia a II-a, Deisis, Litanii, Undecimum nu este eterofonia, ci gândirea armonică și, de aici, controlul permanent al dimensiunii verticale în orice fel de structură muzicală, fie ea monodică, polifonică sau chiar eterofonică. Nu hybris-ul eterofonic primează în această muzică, ci pathos-ul armonic. Chiar și atunci când focalizează ornamentul, timbrul sau ritmul, intenția cuprinderii armonice
Ștefan Niculescu sau unisonul ca soteriologie by Dan Dediu () [Corola-journal/Journalistic/15228_a_16553]
-
Modalitate de relaxare după tensionare și de relansare a fluxului muzical, unisonul nu poate fi despărțit de antipodul său, agregatul cromatic, care prezintă la Niculescu un al treilea element specific de vocabular. Rezultate ale unei "chimii" inefabile, agregatele cromatice posedă aici o expresie puternic individualizată. Nu se aseamănă cu armoniile mistice ale lui Messiaen, nici cu "brontozaurii" acordici ai lui Xenakis, ci duc cu gândul mai mult la coloanele de foc vulcanice, la incandescența lavei. O știință secretă de a alia
Ștefan Niculescu sau unisonul ca soteriologie by Dan Dediu () [Corola-journal/Journalistic/15228_a_16553]
-
Rodica Bin Consultînd caietul-program al celei de-a doua ediții a festivalului literar lit. cologne desfășurat în această primăvară la Köln, am descoperit printre autorii invitați și numele lui Alain Robbe-Grillet, vitalul și venerabilul papă - cum i se spune aici în Germania - al Noului Roman Francez. Într-un prim moment, am fost cuprinsă de emoție. Din perspectivă jurnalistică, emoția (vecină cu orgoliul) era comparabilă cu cea pe care o încearcă un vînător atunci cînd știe că se întîlnește cu ocazia
Cît de viu este încă Noul Roman? by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/15180_a_16505]
-
o invită la baluri și recepții, prezența ei e obligatorie, dă bine, intră deja în decor. Dar când ajunge la fața locului, observă că nu ea e prezentă, ci cotidianul pe care îl reprezintă: a venit și România liberă, avem aici și Adevărul, am bifat și Evenimentul zilei. De cele mai multe ori însă, nu te duci la paharul de șampanie cu pișcot, pentru că pur și simplu nu merită: câteva rânduri de știre culturală le poți scrie și din birou, după un fax
Singurătatea jurnalistului cultural by Ion Zubașcu () [Corola-journal/Journalistic/15210_a_16535]
-
de mingi. Toți se duc la colocvii și întâlniri literare din țară doar să ia premii (mamă, ce scandal fac unii când nu iau nici un premiu: "Atunci, de ce m-ai chemat?"; De ce-am venit io din București tocmai pân-aici, la mama dracului?"), doar el nu poate merge numai pentru sine, trebuie să scrie pentru ceilalți. Și dacă nu scrie, vai de viața lui! (Din acest punct de vedere, scriitorii s-ar putea împărți în două: unii, care nu se
Singurătatea jurnalistului cultural by Ion Zubașcu () [Corola-journal/Journalistic/15210_a_16535]
-
și mai uzat populism. Deghizat în Cuza fără barbă, dar bine instruit în ceea ce privește mesajul cu ocaua, telegenicul prefect al capitalei a descălecat prin piețe, ducîn-du-l de căpăstru, printre tarabe, conform așezării administrativo-geografice, chiar pe întîiul gospodar al sectorului de referință. Aici, într-un acces de generozitate pe care doar evangheliile l-ar mai putea, oarecum, concura, apostolii lui Cozmâncă au început să-și agite biciul printre zarafi, să-i binecuvînteze pe suferinzi și să le împartă săracilor. Zarafii nu erau alții
Lupta cu mercurialul by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/15225_a_16550]
-
sau oricare alt sentiment căruia cu greu i-aș putea justifica intensitatea, acum că a trecut primul moment al descoperirii" (cf. Les cahiers du chemin, nr. 29, 15 ian. 1977, reluat în Dits et ecrits). Nu are rost să continuăm aici exemplele, cu atât mai mult cu cât sunt numeroase aceste amestecuri de râs, spaime și stupefacție care îl însoțesc pe Foucault în lectura unui text sau a unei arhive; în articolul "M. Foucault et les archives de l'exclusion" (din
Philippe Artière - Michel Foucault - arhiva râsului by Raluca Arsenie () [Corola-journal/Journalistic/15203_a_16528]
-
1992, p. 65), Arlette Farge a analizat foarte bine această vibrație psihică inițială și determinantă la Foucault. Dar râsul nu rămane în pragul operei, după cum observa Michel de Certeau, ci o locuiește. Din perspectiva arhivelor, pe care o vom adopta aici, se întâmpla oare același lucru? Râsul ocolește oare arhiva? Nimic nu este mai puțin sigur. Se știe că Foucault nu a încetat să refuze identitatea sa de autor; în Arheologia cunoașterii precizează: "eu nu sunt acolo unde mă pândiți, ci
Philippe Artière - Michel Foucault - arhiva râsului by Raluca Arsenie () [Corola-journal/Journalistic/15203_a_16528]