3,529 matches
-
ref> Este vorba aici toc mai despre natură și acele fenomene teribile ce pot avea loc. În cazul lor, se realizează paradoxul indiferenței pri mej dioase, disolutive. De regulă nu gândim în acest fel ceva indiferent, nul vedem activ sau amenințător. Expresia însăși pare lipsită de sens, un oximoron gratuit. Doar că, așa cum spune în lo cul respectiv Heidegger, ceea ce apare sub o asemenea indife rență poate să pună în primejdie lumea omului și chiar să o distrugă. Vedem așadar că
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
posibil grad zero al ființării. Vine une ori cu un exces (când apare ca deja dată). Alteori anunță un deficit neobișnuit (lipsă a unei diferențe de ființă). Vine deopotrivă cu o derivă neașteptată și gravă (cum se întâmplă când ajunge amenințătoare). Cea din urmă abatere ar fi evidentă, pentru Heidegger, în cazul naturii, care nu înseamnă doar viață elementară și peisaj, ci deopotrivă putere capabilă să ia cu asalt lumea omului (§ 15). Aș crede că exact aceste abateri ale ființării simpluprezente
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
mai lasă văzută doar ca viață elementară și peisaj captivant, ci drept ceea ce pune viața omenească la încercare. De această dată, diferența ei se naște din însăși acea indiferență ce poate să devină gravă, terifiantă. Este o indiferență care neliniștește, amenințătoare. În fața ei, ne asigură filozoful german, te întâmpină simpla lipsă de sens. Și, deo potrivă, ceea ce se opune cu violență posibilității sensului, absurdul însuși. Astfel întâlnită, natura ne apare absurdă în ea însăși, simplă dezlănțuire de forțe fără nici o măsură
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
se poate spune în același timp și sub același raport că este și nu este. Sens evident ar avea doar enunțurile de forma: „ceea ce este este“, 42. „ceea ce nu este nu este“. În rest, te întâmpină zona obscură - și uneori amenințătoare - a celor situate în afara sensului. Iar în fața celor lipsite de sens noi procedăm de regulă reactiv. Sim țim imediat nevoia să respingem definitiv așa ceva. Și atunci, fie operăm prin reductio ad absurdum, „un act de extremă trufie“, fie reinterpretăm totul
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
ref> Este vorba aici toc mai despre natură și acele fenomene teribile ce pot avea loc. În cazul lor, se realizează paradoxul indiferenței pri mej dioase, disolutive. De regulă nu gândim în acest fel ceva indiferent, nul vedem activ sau amenințător. Expresia însăși pare lipsită de sens, un oximoron gratuit. Doar că, așa cum spune în lo cul respectiv Heidegger, ceea ce apare sub o asemenea indife rență poate să pună în primejdie lumea omului și chiar să o distrugă. Vedem așadar că
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
posibil grad zero al ființării. Vine une ori cu un exces (când apare ca deja dată). Alteori anunță un deficit neobișnuit (lipsă a unei diferențe de ființă). Vine deopotrivă cu o derivă neașteptată și gravă (cum se întâmplă când ajunge amenințătoare). Cea din urmă abatere ar fi evidentă, pentru Heidegger, în cazul naturii, care nu înseamnă doar viață elementară și peisaj, ci deopotrivă putere capabilă să ia cu asalt lumea omului (§ 15). Aș crede că exact aceste abateri ale ființării simpluprezente
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
mai lasă văzută doar ca viață elementară și peisaj captivant, ci drept ceea ce pune viața omenească la încercare. De această dată, diferența ei se naște din însăși acea indiferență ce poate să devină gravă, terifiantă. Este o indiferență care neliniștește, amenințătoare. În fața ei, ne asigură filozoful german, te întâmpină simpla lipsă de sens. Și, deo potrivă, ceea ce se opune cu violență posibilității sensului, absurdul însuși. Astfel întâlnită, natura ne apare absurdă în ea însăși, simplă dezlănțuire de forțe fără nici o măsură
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
confuzia socială de tipul Saturnaliilor, licența erotică, orgiile și altele simbolizau întoarcerea Cosmosului în Haos. În ultima zi a anului, Universul se topea în Apele primordiale. Monstrul marin Tiamat, simbol al întunericului, al amorfului, al non-manifestatului, învia și devenea iarăși amenințător. Lumea care existase de-a lungul unui an întreg dispărea cu adevărat. Deoarece Tiamat era din nou acolo, Cosmosul era anulat, iar Marduk era nevoit să-l creeze din nou, după ce-l înviase încă o dată pe Tiamat.4 Iată care
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
și înguști, enigmatici, precum și armele ce le purtau pe caii lor scunzi, spătoși, nemaipomenit de robuști nu lăsau nici o îndoială; cu siguranță, aceea era vizita cea mai puțin plăcută ce o putea primi. La drept vorbind, nu aveau un aer amenințător, dar Audbert știa că în privința lor nu puteai fi sigur de nimic. Totuși, când se apropiară și mai mult, îl recunoscu pe cel care îi conducea și se simți oarecum mai liniștit, căci, printre hunii pe care îi cunoștea, Balamber
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îndobitociți de o viață în mizerie, cu ochii licărind de foame. Unii dintre ei purtau tunici vechi, zdrențuite, alții erau aproape goi, iar claia de păr răvășită și barba nerasă le dădea o înfățișare și mai sălbatică. Aveau un aer amenințător, dar marcat și de o anumită precauție, fiindcă înaintau prin iarba înaltă cu suspiciunea unei haite de șacali ce are de-a face cu o pradă mult dorită, dar periculoasă. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Audbert se răsuci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
femei nu și-au plâns atunci fiii! Azi, după atâția ani, trebuie să recunoaștem că războiul pe care l-a purtat Gundikar împotriva romanilor din Belgica a fost o treabă nesăbuită. Cu hunii atât de aproape tot timpul și de amenințători, burgunzii ar fi făcut mai bine să caute să se alieze cu Etius, nicidecum să-l provoace și să-l împingă să-i dezlănțuie împotriva lor pe monștrii aceia sângeroși. Astăzi, când suntem și mai puțin .la număr, prietenia și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
decât poate duce și numai asta, cred, l-ar putea justifica în fața Celui Preaînalt pentru cuvintele lui blasfematoare. Se întrerupse o clipă, încrucișând mâinile și, în vreme ce, în jur, toți își țineau răsuflarea, își întoarse ochii spre Gualfard și ridică degetul amenințător: — Domnul a fost cu adevărat prea generos cu tine, Gualfard; tu și cu fratele tău aveți mult pământ, slujitori și vite și, totuși, nu-i purtați respect. Regii noștri s-au lepădat de ceva vreme de demonii cărora strămoșii noștri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ocupați să îngrijească răniții și să dezbrace morții. Prin urmare, nimeni nu-i dădea vreo atenție. însă, când încercă să dea un pas înapoi și să se facă nevăzut, Khaba se răsuci și îl țintui pe loc cu o privire amenințătoare, cu mâna deja pe mânerul săbiei. — Așează-te acolo și stai liniștit! îi porunci, arătându-i un pietroi de la marginea drumului. Ascultător, Audbert se îndreptă într-acolo, simțind cum încep să-i tremure picioarele și cu senzația că sângele i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
își trecu palma peste obraz și o retrase murdară de sânge. O privi scurt cu coada ochiului, după care începu din nou să înainteze spre tânără. — Ei, gata acum! se răsti. O să fii a mea, oricum. Chipul Fredianei se strâmbă amenințător. — Vino! Vino aici! încearcă numai să te apropii, că... Cu o agilitate pe care nu ai fi bănuit-o la un om atât de corpolent, Rutger se azvârli înainte; o fentă la dreapta, ca și cum ar fi vrut să o apuce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
simți - mai degrabă decât să-l vadă - pe Balamber, în picioare lângă el și se opri pentru un moment, aruncându-i acestuia o privire piezișă, încărcată de răutate, ca a unui lup care, pornit să-și sfâșie prada, se întoarce amenințător împotriva celui care-l deranjează. Făcu chiar și un gest cu mâna, cu intenția să-l îndepărteze. — Tu mai așteaptă! La urmă, o să-ți rămână și ție. Deja se întorcea către victima sa, când Balamber îl izbi cu toată forța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
bucata asta de frânghie ce ai să-mi spui? Gualfard ridică brațul și îl întinse înainte, lăsând să se legene înaintea ochilor săi sfoara cu care fusese legată Frediana. Balamber își stăpâni cât putu de bine surpriza și îl privi amenințător. Absolut nimic. Ce vrei să-ți spun? — Par bucăți dintr-o frânghie de-a hunilor, insistă Gualfard, uitându-se țintă la el. Balamber ridică din umeri. — Și ce-i cu asta? îi replică el agresiv, susținându-i privirea. Gualfard strânse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
o iscoadă hună, un ucigaș plătit ori un simplu hoț, îi răspunse liniștit Sebastianus, făcând semn către prizonier și arătând pumnalul pe care-l ținea între degetul mare și arătător. — Ce? Ce anume? izbucni cu aprindere comandantul gărzii, apropiindu-se amenințător de acel om, care imediat căzu în genunchi. — îndurare! imploră el, părând că nu se adresa lui, ci mai degrabă romanului, în care nu se poate să nu fi recunoscut un ofițer de rang înalt. — îndurare la naiba! Ce voiai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se interpuseră fulgerător gărzile lui Gundovek. și câțeva iliri de-ai lui Mataurus. Chiar și soldații ce-l escortau pe Gualfard își trăseseră armele și câteva minute mulțimea se frământă precum o mare tumultoasă, în vreme ce securi și săbii se ridicau amenințătoare, gata să lovească. Puternică, vocea lui Gundovek se ridică, impunând liniște, dar avu nevoie de ceva timp până să poată vorbi. Ridicând brațele, strigă: Liniște! Tăceți acum! Se adresă apoi romanului. Acuzațiile tale sunt grave. Sper că ai dovezi cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
unui veșmânt greu de spaimă și toți locuitorii ei, de la cel mai încercat războinic până la servitorul cel mai mărunt de la grajduri, de la proprietarul unei mari villa până la ultimul dintre țăranii săi, trăiau cu perspectiva a ceva îngrozitor. Veștile funeste curgeau amenințătoare și, de fiecare dată când trimitea un curier la Mediolanum, punctul central de adunare a armatei imperiale, Sebastianus știa că orice idee și-ar fi făcut Etius, pe baza mesajului său, despre situația din Sapaudia, în doar câteva zile lucrurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
termina cu un turn de supraveghere, cu temelia înfiptă într-o stâncă uriașă de ardezie, de unde domina valea îngustă de dedesubt și torentul vijelios ce curgea pe fundul ei, pe lângă care șerpuia un drumeag bătătorit. Un loc izolat, așadar, înconjurat amenințător de munții Jura, ale căror coaste, îmbrăcate în desișuri de conifere și mesteceni, coborau în vale aici în pante line, mai încolo povârnite, abrupte și neliniștitoare. în cerul cutreierat de vânturi al Sapaudiei, nori mari se vălătuceau continuu, încet și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
înfrângerea pe care tocmai o suferiseră nu se găseau cu siguranță în starea sufletească cea mai potrivită pentru a fraterniza cu romanii. La început, i se păru că în mulțimea acestora din urmă domneau neîncrederea și îngrijorarea: la apropierea războinicilor amenințători, oamenii își ascundeau pungile la spate, iar femeile lăsau în jos privirea și se retrăgeau, căutând instinctiv protecția soților. Un tânăr soldat, văzându-se poate împiedicat în cale, cine știe cum, de un băiat, îl împinse cu duritate îndărăt; tatăl acestuia, un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
să distingă barăci din lemn și pământ - i-ar fi fost fu greu să spună câte - și corturi de diferite mărimi, în mijlocul cărora mișunau bărbați înarmați. Stâncile mari ce atârnau deasupra locului și contraforturile formate de pădurea din jur atârnau amenințătoare asupra lacului, dinspre fiecare latură a sa, și se reflectau ca într-o oglindă în suprafața sa perfect netedă, conferindu-i în ceasul acela o culoare metalică, tristă. Frediana își scoase calul din albia torentului și conduse coloana în interiorul taberei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cel de-al patrulea hiug-nu trecut prin foc, nimeni nu l-ar mai fi putut ține pe Odolgan. Furia sa era împărtășită de toți războinicii, exasperați de neputința lor în fața aceleia pe care de-acum o numeau „Prințesa morții“. Cercetând amenințător din șa sărmanele rămășițe ale omului, Balamber încuviință. — Bine, îi spuse lui Odolgan, el o să plătească pentru toți. Dacă ar fi putut, ar fi ordonat să se facă exact invers: toți, în afară de Canzianus, de vreme ce recunoscuse în abate un om cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în cetate. Noi, alanii, suntem călăreți, un popor din câmpie. — întocmai ca hunii, așa-i? Maliban se ridică, de astă dată, deodată în capul oaselor și, încrucișându-și picioarele, scuipă cu dispreț, aruncându-i lui Metronius o privire mânioasă și amenințătoare. — Să nu spui asta, romanule! Hunii sunt niște animale! Sunt drojdia pământului! Fără caii lor sunt nimic, mănâncă câini și când luptă ocolesc totdeauna înfruntarea om la om cu sulița și sabia. Tot ce au e furat de la alții! Noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pierdut și înspăimântat. Nimeni, însă, nu-l amenința. Sub presiunea loviturilor din poartă, prezența sa părea acum să trezească numai oroare fugarilor, care făcuseră gol în jurul lui și căutau la el pe sub sprâncene, evitând să-i întâlnească privirea piezișă, chiar amenințătoare, acum că simțea că i se apropie din clipă în clipă eliberarea. La intrare, însă, loviturile se răriră, începeau să fie aplicate cu tot mai puțină convingere și, în sfârșit, încetară: barbarii preferaseră, pentru moment, să meargă să caute pradă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]