2,924 matches
-
35 („România literară”, 1968) era un exercițiu de teatru absurd, în turnură beckettiană, în Comme des cafards sur un plafond laqué (1998) precumpănesc înrâuririle din teatrul ionescian. Sugerat de mecanica schimbului de replici purgate de sensuri, „vidul” se încercănează de angoasă. Un episod aparte în scrisul de autor dramatic al lui O. a fost montajul Împărăția Ozanei, după Ion Creangă, „spectacol de cuvânt, sunet și imagine”. Demarând într-un tempo poematic, o scriere precum romanul L’Homme à la balafre (1999
OMESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288533_a_289862]
-
de poem: sonetul, rondelul. Construiește - foarte arghezian uneori - mici meditații existențiale („Nu mă grăbesc să birui mai departe/ Cu nici o clipă dincolo de moarte, / Ori să-mi mulez de pe acum statuia/ Spre fala mea și cinstea nimănuia...”), succinte arte poetice, scrutează angoase ori bizare peisaje interioare, trasează discret filoanele unei erotici afectat „deocheate”, de fapt pură, profundă, ascuns-sentimentală. Discursul poetic este în general sobru, fără risipă de zgomot și culoare, aproape desuet-convențional, în pofida unor irizații de „mitocănie” (calculată) ori de frondă explicită
PACA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288599_a_289928]
-
deschidere de petale -/ am întrebat-o: cine ești? tu ești?/ și mi-a răspuns: eu sunt!” Exasperat de amprenta telurică a condiției umane, într-o lume în care perfecțiunea și concretul senzorial se exclud reciproc, poetul închipuie ca refugiu împotriva angoasei existențiale un tărâm fabulos, Baaadul, locul „transcendenței desăvârșite a morții”, în care devenirea este abolită. În cetatea imaginată, poetul nu este de găsit nici printre vii, nici printre morți, pentru că Baaadul este, asemenea limbului dantesc, un spațiu nespațial: „!La Baaad
IVANESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287648_a_288977]
-
Țepeneag și se întâlnește cu numeroase personalități ale exilului românesc, nepăsător față de posibilele consecințe ale acestui gest. Automarginalizat prin evitarea compromisurilor favorizante pentru vreo ascensiune socio-profesională, oripilat de marasmul moral al epocii, bântuit de obsesia morții pretimpurii și împins de angoasă și exasperare către autodistrugere, cu sănătatea ruinată, poetul s-a stins la o vârstă încă tânără. Debutul editorial a avut loc în 1968, cu Versuri, distins cu Premiul revistei „Luceafărul”. În 1970 îi apare culegerea Fragmente din regiunea de odinioară
MAZILESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288071_a_289400]
-
Artă regală», București, 1999. Repere bibliografice: Mircea Popa, „Lecturi bacoviene și alte eseuri”, „Adevărul de Cluj”, 1996, 1645; Iulian Boldea, „Lecturi bacoviene...”, VTRA, 1996, 4; Ioan Moldovan, În căutarea unui sens mai pur, F, 1996, 4-5; Al. Cistelecan, Sfieli și angoase, LCF, 1996, 24; Aurel Pântea, Gradul zero al retoricii, APF, 1996, 6; Iulian Boldea, Poezii din subterană, LCF, 1996, 42; Diana Adamek, Trasee bacoviene, TR, 1996, 43; Cornel Vâlcu, Alte lecturi bacoviene, ST, 1996, 9-10; Adrian Ălui Gheorghe, „Seară cu
MILEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288138_a_289467]
-
întâlnirea cu „Ozana cea frumos curgătoare”. Am contemplat în schimb urâtul deghizat în hărnicie. Pentru tot ceea ce a însemnat deceniul opt, „macarale au râs în soare” cu tonul sinistru bine-cunoscut. Blocurile - numite de ardeleni „golumbării”- scufundau cartiere întregi în bezna angoasei difuze și în noroaiele spaimei. Țara avea nevoie de proletari și suflete moarte. Un cantor al unei biserici din Zărand își putea cu greu învăța nepoții de ce trag clopotele la sărbători sau ce înseamnă Crezul rostit la liturghie. Zilele de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
primatul literei). În arta religioasă, Reforma renunță nu doar la tabloul perspectival consacrat mai întâi în Biserica Romano-Catolică, ci la orice formă de reprezentare vizuală a sacrului. Simbolismul naturalist și arta decorativă își fac simțită prezența. Dezrădăcinarea nu mai creează angoase. Inculturarea noului se dispensează de lecția trecutului. După Reformă, puțini europeni mai cred că ar mai fi ceva de învățat din tradiția eclezială a primului mileniu creștin. În filozofie, metoda radical-dubitativă de gândire aspiră la nimic mai mult decât autofondarea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
negoț cu originile. Parțial amnezie, parțial aroganță, kitsch-ul este un defect în arta interpretării. Istoria artei francmasonice rămâne cel mai bun exemplu în acest sens. Dacă kitsch-ul ilustrează incertitudinile relației cu trecutul, utopia se naște dintr-o profundă angoasă în fața viitorului imediat. Erudiții au văzut în utopie un simplu camuflaj ideologic al ereziilor gnostice din vechime. Prezentul apare ca un scenariu avortat al unui Trickster inuman. Ulcerată de resentimente și ispitită de reverii adamice, utopia a încercat - de la Campanella
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pronunță verdictul crizei și are ca marcă distinctivă retorica discontinuității. Temporalitatea catastrofică a unui secol marcat de două conflagrații mondiale și un paralizant Război Rece a slăbit încrederea în categoria cauzalității eficiente sau finale. Cultura fragmentului nu poate reprima însă angoasa izolării sensului ființei de sfera cunoașterii. Nici o integrare a totalității nu mai este posibilă în epoca perspectivismului. În eseistica filozofică recentă, fărâmițarea epistemologică a subiectului postmodern se exprimă prin recurgerea la calambur, fracțiuni și extrase. Cărțile bine vândute - cum sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
îndemnau doar comentariile postului de radio Europa Liberă; cei foarte norocoși aveau privilegiul de a citi cărți rare sau chiar interzise, sub formă de copii xerox. În acest climat, duelurile verbale cu informatorii Securității s-au întețit, iar suspiciunile și angoasa au crescut de ambele părți. Tristețile solitare ale adolescentului - blocat între instinctul de conservare și disprețul total față de sistem - s-au adâncit în anonimat din cauza mizerabilului decor urban al supraviețuirii. Viața de cartier în anii „construcției socialismului”, când terenul viran
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Melancoliile sau nevrozele sunt tot atâtea tonalități afective marcate de o distorsiune a experienței timpului. La cealaltă extremă, în regimul vid al unei tautologii atemporale, nimeni nu este capabil să deprindă binele ori să îndrepte răul. Dacă viitorul ne dă angoase, iar prezentul ne confiscă într-o iresponsabilă uitare de sine, trecutul pare să aibă o și mai mare putere de seducție. De ce oare? Mai întâi, pentru că trecutul are vocația întemeierii. Într-un anumit sens, trecutul nu e niciodată consumat. El
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
arhitectonica subsistemelor economice și culturale care compun o civilizație, preferând oricăror aproximații ideologice decupajul infinitezimal în arii precis determinate. Astfel s-au scris nenumărate monografii despre culturi regionale, cuprinzând un bogat index al vieții private a omului european, pulsând între angoase infernale și nostalgii paradisiace. Abundența studiilor specializate, relevante pentru specialiștii „de meserie”, însă irelevante pentru profani, indică lipsa de conținut formativ a cunoașterii istorice moderne. În plină vârstă atomică a umanității, uitarea totalității se obține din submersia în oceanul amănuntelor
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lanț exhaustiv de cauzalități (de natură economică, ecologică, politică, socială sau religioasă) n-ar putea să explice caracterul excepțional al marilor epoci de cultură și civilizație. Istoricii nu mai sunt profeți angajați pe termen scurt de o societate măcinată de angoase. Nici în trecut istoricii n-aveau statutul ori competențele cititorilor în stele. Este ironică și nevinovată opacitatea lui Tacitus (55-120 d.Hr.) față de începuturile mișcării creștine, care în mai puțin de trei secole avea să schimbe toată logica dezvoltării Imperiului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nemeritate, postmodernii manifestă o tenace rezistență față de capacitatea inteligenței de a genera explicații neașteptate. Noul își face cu greu simțită prezența. Pentru a da un singur exemplu din registrul ecologiei, orizontul clinic al extincției planetare suscită reacții necondiționate ale unei angoase colective care nu are răbdare în fața interogațiilor profunde. Se cere orice formă de mobilizare atunci când amenințarea cu moartea pare iminentă. La fel, anacoluturile sângeroase ale terorismului ascund resurse neconsumate de isterie și dramă. Nu puțini sunt cei care văd în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
interes practic. Bătrânul duhovnic vrea să retrezească curiozitatea creștinilor pentru complexitatea parcursului mistagogic asumat la botez. Nu este întreaga noastră viață o încercare de restaurare a demnităților pierdute de primul om? Începuturile repatrierii sunt pavate de frică și afectele satelite: angoasă nedeterminată, melancolii recesive, anxietăți difuze, fobii imaginare. Pentru început, în forul nostrul lăuntric vorbesc mereu mai multe voci, disputându-și dreptul de suveranitate asupra conștiinței noastre morale. Duhovnicul este cel care ne ajută să deslușim adevărata identitate a acestor voci
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
aici sintaxa trinitară a comprehensiunii Scripturii. Tâlcuitorul inspirat este, literalmente, un ins grațiat și condus dinspre tărâmul umbros al literei către sfera înseninată a recunoașterilor ultime. În acest sens, exegetul rămas ucenic al Cuvântului nu are complexul modern al originalității. Angoasa în fața inautenticității nu-l amenință decât pe cel care crede că temporalitatea degradează ontologic valoarea Scripturii. Nu este însă cazul Părinților Bisericii, pentru care originalitatea este doar un exercițiu de fidelitate. În cuvintele Sfântului Augustin, in vetere novus latet et
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a prozei polițiste. The Big Sleep, cu sfârșitul său antologic, răstoarnă o întreagă epocă de căutări maniacale ale adevărului, trimițând în zona scepticismului ultim, a desprinderii, printr-o perspectivă metafizică, de realitățile măruntei lumi măcinate de conflicte - o lume a angoasei fără obiect și a disperării insidioase: Afară, grădinile strălucitoare păreau bântuite de stafii, ochi mici și strălucitori mă pândeau din dosul boscheților și parcă însăși lumina soarelui avea în ea ceva tainic. ș...ț Ce mai contează unde zaci după
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
refularea ca pe „un fel de prototip pentru alte operații de apărare”, iar în cazul președintelui Schreber „ne apropiem tot mai mult de confuzia dintre refulare și apărare” (Laplanche și Pontalis, 1967). În 1926, în postfața la Inhibiție, simptom și angoasă, Freud revine la conceptul de apărare și precizează că „este convenabil să-l folosim pentru a desemna în general toate procedeele de care se servește eul în conflictele susceptibile de a conduce la o nevroză, în timp ce cuvântul «refulare» desemnează un
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
reacțională (Trei studii privind teoria sexualității, 1905); - proiecția („Președintele Schreber”, 1911); - întoarcerea împotriva propriei persoane și transformarea în contrariu („Pulsiuni și destine ale pulsiunilor”, 1915a); - introiecția sau identificarea („Doliu și melancolie”, 1917b); - anularea retroactivă și izolarea (în Inhibiție, simptom și angoasă, 1926). În 1936, A. Freud publică Eul și mecanismele de apărare, prima și - vreme de mulți ani - singura lucrare pe această temă. Pornind de la contribuțiile tatălui său, autoarea realizează o sinteză a cunoștințelor existente în epocă, vine cu propriile contribuții
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
descrierea unui grup de mecanisme de apărare precoce, dintre care unele sunt calificate uneori drept „apărări ce distorsionează imaginea” (Vaillant, 1993). Acest grup include în primul rând clivajul (clivajul obiectului este considerat de M. Klein cea mai primitivă apărare împotriva angoasei), idealizarea și identificarea proiectivă. Ceea ce individualizează teoria Melaniei Klein este afirmația că, încă de la naștere, eul este capabil să stabilească relații primitive cu obiectul în fantasmă și în realitate, să resimtă angoasa și să utilizeze mecanisme de apărare. După cum subliniază
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de M. Klein cea mai primitivă apărare împotriva angoasei), idealizarea și identificarea proiectivă. Ceea ce individualizează teoria Melaniei Klein este afirmația că, încă de la naștere, eul este capabil să stabilească relații primitive cu obiectul în fantasmă și în realitate, să resimtă angoasa și să utilizeze mecanisme de apărare. După cum subliniază Segal în Introducere în opera Melaniei Klein (1964/1980), diverse mecanisme de apărare acționează în direcția protejării nou-născutului, mai întâi împotriva fricii de moarte venind din interior și apoi - când pulsiunea morții
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Reușita unei apărări trebuie privită din punctul de vedere al eului, și nu în funcție de lumea exterioară, de adaptarea la această lume. 2) Criteriile de reușită sunt legate de următoarele scopuri: să împiedice intrarea în conștiință a pulsiunii interzise, să îndepărteze angoasa conexă pulsiunii, să evite orice formă de neplăcere. 3) În cazul particular al refulării, reușita apărării este afectivă atunci când orice conștientizare dispare. 4) O apărare reușită este întotdeauna un lucru periculos, căci ea restrânge excesiv domeniul conștiinței ori domeniul competenței
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
cărții sale, vorbind despre eșecul apărărilor, Sandler (1985/1989) își afirmă convingerea că „simptomele sunt construite cu minuțiozitate ca măsuri ultime utilizate atunci când apărarea eșuează”; acest lucru se întâmplă pentru a conserva starea de bine a subiectului, pentru a evita angoasa, pentru a îndeplini aceeași funcție ca și apărările, chiar dacă subiectul ar putea suferi din cauza durerii provocate de simptom. Cât despre A. Freud, aceasta precizează că „activitatea de apărare ar trebui să creeze o stare de echilibru între lumea interioară și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
el, noțiunea de apărare este inseparabilă de conflictul subiacent și, în consecință, mecanismele de apărare trebuie studiate întotdeauna în cadrul conflictului. 3) Pentru M. Sillamy (vezi N. Sillamy, 1980), apărarea este un mecanism psihologic inconștient, utilizat de individ pentru a diminua angoasa generată de conflictele interioare între exigențele instinctuale și legile morale și sociale. 4) Braconnier (vezi Doron și Parot, 1991) consideră că noțiunea „mecanism de apărare” înglobează toate mijloacele la care eul recurge pentru a stăpâni, controla și canaliza pericolele interne
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
adesea într-o manieră foarte largă: reducerea, suprimarea oricărei schimbări susceptibile de a pune în pericol integritatea și constanța individului biopsihologic (1) sau restaurarea homeostaziei psihice (6b). În unele cazuri, finalitatea privește intrapsihicul: reducerea unui conflict intrapsihic (2) sau diminuarea angoasei generate de conflictele interioare dintre exigențele instinctuale și legile morale și sociale (3). În alte definiții, finalitatea face referire în mod explicit la mediul intern și la cel extern: stăpânirea, controlarea, canalizarea pericolelor interne și externe (4) sau protejarea individului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]