2,765 matches
-
a neglijat sistematic revelația ioanică, mărturie capitală totuși pentru dezvoltarea și greutatea demonstrației (nu întâmplător primul cuvânt al capitolului 26 este manifestius, „mai lămurit”, „mai evident”; este vorba deci de o mărturie și mai puternică decât cele anterioare). În fond, Apocalipsa nu face decât să vorbească de sfârșitul vremurilor, de Judecată, de pedeapsă și răsplată, cu alte cuvinte, de toate temele în strânsă legătură cu anticristologia. Cum se explică atunci ezitarea din partea lui Irineu în a invoca această mărturie, precum și grija
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de pedeapsă și răsplată, cu alte cuvinte, de toate temele în strânsă legătură cu anticristologia. Cum se explică atunci ezitarea din partea lui Irineu în a invoca această mărturie, precum și grija pe care o are pentru a‑și pregăti cititorii? În jurul Apocalipsei au existat, în timpul primelor trei secole ale creștinismului, puternice controverse. A fost nevoie de timp și de efort pentru ca ultima cartea a Noului Testament să intre în canonul ecleziastic. În plus, însăși figura apostolului era un subiect de controversă. Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în timpul primelor trei secole ale creștinismului, puternice controverse. A fost nevoie de timp și de efort pentru ca ultima cartea a Noului Testament să intre în canonul ecleziastic. În plus, însăși figura apostolului era un subiect de controversă. Pentru Irineu, autorul Apocalipsei este incontestabil Ucenicul lui Isus. Înaintea lui, Iustin susține același punct de vedere în Dial. 81, 4. Potrivit Adu. haer. III, 11, 9, existau chiar creștini (probabil alogii) care nu recunoșteau caracterul inspirat al Evangheliei după Ioan, sub pretextul spațiului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se ca unii care, din pricina acelor ipocriți, se opresc chiar de la legăturile cu frații”. La sfârșitul secolului al II‑lea, un alt autor, cunoscut sub numele Hipolit și identificat ulterior cu martirul roman omonim, redacta două opere în apărarea canonicității Apocalipsei și a Evangheliei după Ioan, canonicitate pusă la îndoială de unii creștini, cel mai cunoscut dintre aceștia fiind preotul Gaius, care atribuia paternitatea corpusului ioanic ereticului Cerint. Din cauza revendicării ei de către montaniști, Apocalipsa a fost exclusă din canonul Bisericii din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
omonim, redacta două opere în apărarea canonicității Apocalipsei și a Evangheliei după Ioan, canonicitate pusă la îndoială de unii creștini, cel mai cunoscut dintre aceștia fiind preotul Gaius, care atribuia paternitatea corpusului ioanic ereticului Cerint. Din cauza revendicării ei de către montaniști, Apocalipsa a fost exclusă din canonul Bisericii din Asia Mică. Lectura sa publică a fost în cele din urmă acceptată cu condiția, se pare, ca ea să fie interpretată alegoric, după modelul alexandrin. Din aceste motive, Irineu consideră necesar să își
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
apar din divizarea imperiului actual, în profeția lui Ioan, cei zece regi „nu au luat încă împărăția” și se pregătesc să o primească direct din mâinile „Anticristului”. Acesta îi va învesti cu o oarecare putere, drept răsplată pentru sprijinul lor. Apocalipsa modifică atât psihologia personajelor, cât și înlănțuirea evenimentelor. Într‑o primă fază, Anticristul vine la putere, apoi găsește zece complici care îl ajută să‑și consolideze puterea; în fine, într‑o a treia fază, acești colaboratori fanatizați („nu caută decât
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
puterea; în fine, într‑o a treia fază, acești colaboratori fanatizați („nu caută decât să își consacre toată energia fiarei”) primesc în schimb câte un regat peste care vor domni „un ceas”. Așa cum putem constata, elementul inedit pe care autorul Apocalipsei îl introduce, în raport cu modelul său veterotestamentar, este complicitatea în rău. În Cartea lui Daniel, cei zece regi sunt obligați pur și simplu să accepte stăpânirea celui mai puternic, după o slabă opoziție inițială. Irineu inserează citatul din Apocalipsă, dar nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să prezinte scenariul eshatologic ca și cum Ioan ar fi spus exact același lucru cu Daniel: Anticristul nu va veni înainte ca actualul imperiu să fie împărțit în zece mici regate. Ceea ce îl interesează, se vede clar, este să poată impune datele Apocalipsei ca dovezi incontestabile, în paralel cu ideea că acest text reprezintă una dintre căile legitime de acces la misterele eshatologice. B. Anticristul magician și pseudotaumaturg Apocalipsa se dovedește o mărturie capitală pentru descrierea evenimentelor de la sfârșitul lumii. Irineu o citează
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
zece mici regate. Ceea ce îl interesează, se vede clar, este să poată impune datele Apocalipsei ca dovezi incontestabile, în paralel cu ideea că acest text reprezintă una dintre căile legitime de acces la misterele eshatologice. B. Anticristul magician și pseudotaumaturg Apocalipsa se dovedește o mărturie capitală pentru descrierea evenimentelor de la sfârșitul lumii. Irineu o citează din plin, mai ales fragmente din capitolul 13, insistând asupra necesității unei interpretări literale a textului. Tot ceea ce profetul Ioan afirmă trebuie înțeles ad litteram. Perechea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
primei fiare, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Și face semne mari, încât și foc face să se pogoare din cer, pe pământ înaintea oamenilor. Și amăgește locuitorii pământului” etc. După cum am văzut, propaganda pseudoprofetului din capitolul 13 al Apocalipsei - sluga balaurului - nu se reduce la discursuri mincinoase, ci cuprinde, de asemenea, o serie de false minuni, în scopul de a înșela oamenii și de a întreține cultul stăpânului său, „fiara marină”. La sfârșitul cărții a II‑a, referitor la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Citatele din Apoc. 13, referitoare la cea de‑a doua fiară, și de la 2Tes. 2, asupra „semnelor și minunilor”, găsesc astfel ecouri foarte puternice în realitatea istorică și bisericească a vremii lui Irineu. C. Alte elemente pentru recunoașterea Anticristului Autorul Apocalipsei scrie despre fiara ieșită din pământ: „Ea va porunci locuitorilor pământului să facă o statuie (un chip) fiarei care a fost rănită cu sabia și a rămas în viață. Și i s‑a dat ei să insufle duh statuii fiarei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
această tradiție a săptămânii milenare a fost împrumutată de Pseudo‑Barnaba dintr‑un curent rabinic influențat de teoriile magilor elenizați. Cele două motive de care tocmai am vorbit - cel al „mileniului pământesc”, împrumutat din literatura apocaliptică iudaică (fără legătură cu Apocalipsa lui Ioan) și cel al „săptămânii milenare”, propriu mediilor iudeo‑siriace - fuzionează pentru prima dată în fragmentul din Aduersus haereses având drept element catalizator teoria irineică a recapitulării: totul se va relua în Cristosul slavei; cei o mie de ani
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
parte a micromonografiei (V, 30, 1‑30, 4) este consacrată numelui Anticristului. Iată planul secțiunii: 1) contestarea cifrei 616 pe care unii o atribuie Anticristului (30, 1) - contra argumente: a) varianta 666 se regăsește în cele mai vechi manuscrise ale Apocalipsei; b) dispunem chiar de mărturii din partea celor care l‑au cunoscut direct pe Ioan; toate aceste mărturii susțin varianta 666; c) testul logic confirmă, la rândul său, autenticitatea cifrei 666; pentru ca recapitularea răului împlinită în Anticrist să fie completă, este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ochii săi, dar foarte răspândită, se pare - potrivit căreia numărul Anticristului nu ar fi 666, ci 616. El pare să acorde o importanță deosebită acestei dezbateri. Într‑adevăr, dacă acceptăm varianta 616, prezentă într‑un anumit număr de manuscrise ale Apocalipsei, întregul eșafodaj anticristologic al exegetului se năruie; criteriul principal, al recapitulării (recapitulatio), nu mai funcționează. Antonio Orbe avansează o altă ipoteză, conform căreia numărul 666 ar face aluzie la salus carnis - materia va fi salvată prin a doua venire a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
incompatibilă cu interpretarea propusă anterior. Pentru a‑și convinge adversarii, Irineu aduce trei contraargumente: 1) manuscrisele cele mai vechi și mai demne de încredere transmit numărul 666; acest număr este confirmat de cei care l‑au cunoscut personal pe autorul Apocalipsei; 2) rațiunea însăși ne spune că cifra zecilor, din numărul fiarei, trebuie să fie egală cu cifra sutelor și cu cea a unităților. Acest argument prevalează, în ochii episcopului, deși, în fond, el este unul foarte vicios. El se justifică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este faptul că anumite trăsături ale portretului conducătorului revoltei, realizat de Eusebiu al Cezareii (HE, IV 6, 1‑2) se regăsesc ca atare în descrierea Anticristului prezentată de Irineu în Adu. haer. (V, 25‑30). O altă mărturie creștină este Apocalipsa lui Petru, despre care am vorbit deja în primul capitol al acestei lucrări. „Bar Kokhba”, notează C.E. Hill, „did not prove to be the final Antichrist, but he evidently threw up the horrible spectre of an anti‑Christian false Messiah
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care mărturisește că a citit tratatul Peri tou pantos, Comentariul la Cartea lui Daniel și monografia De Christo et Antichristo. În secolul al XIII‑lea, Ebed Jesu, mitropolit nestorian al Nisibei (†1318), citează De Providentia, Capitula contra Gaium, precum și Apologia Apocalipsei și a Evangheliei lui Ioan. Singurele elemente biografice se găsesc în fragmentele hagiografice. Este vorba despre Depositio martyrum, un document roman din 336, care menționează, la data de 13 august, numele a doi martiri, Hipolit și Pontianus, și despre catalogul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
așezat pe un tron. Pe cele două laturi ale tronului era gravat un computus pascal - care începe cu anul 222 - precum și o listă cuprinzând următoarele titluri (lipsesc primele două rânduri): Despre Psalmi, Despre pitonisă, Apologia Evangheliei după Ioan și a Apocalipsei, Tradiția apostolică privitoare la harisme, Cronici, Împotriva grecilor și împotriva lui Platon sau despre Univers, Exortație pentru Severina, Demonstrație despre Paște, Ode la toate Scripturile, Despre Dumnezeu și despre învierea trupului, Despre bine și de unde provine răul. Întrucât acest computus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lumii, în perioada dintre reconstruirea templului și Judecată. Apocrifa păstrează însă tăcerea asupra activității lor. Cât despre Apocalipsă, aceasta vorbește despre activitatea, despre virtuțile extraordinare și despre moartea a doi martori (cap. 11) pe care însă nu îi numește niciodată. Apocalipsa lui Petru (versiunea coptă, cap. 2) sintetizează cele două tradiții (numele și numărul personajelor), menționându‑i, pentru prima dată, în mod explicit, pe Enoh și Ilie, ca profeți eshatologici. Cu toate acestea, ea nu afirmă că vor fi uciși de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
clădi pseudoimperiul pe ruinele și după modelul legislativ al imperiului fondat de Augustus, el însă va fi un rege de origine iudaică (din tribul lui Dan: cap. 14-15). Pentru explicarea „semnului de pe mâna dreaptă și de pe frunte” de care vorbește Apocalipsa 13,16, exegetul face aluzie, probabil, la constrângerile suferite de creștinii din vremea sa, amintind anumite episoade (49,5) din Cartea Macabeilor: de exemplu, pentru obligația sacrificiului el face referire la 1Mac. 1,57‑58: „Regele a ridicat urâciunea pustiirii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
respingător, pe de o parte, prin biografia sa monstruoasă - matricid, infanticid, incestuos, persecutor -, atrăgător, pe de alta, prin simpatia pe care o nutrește față de popoarele Orientului, pe toată durata domniei sale. Creștinii au integrat legenda unui scenariu cristologic. Astfel, începând cu Apocalipsa lui Ioan (cap. 13), Nero devine figura emblematică a tiranului de la sfârșitul lumii, modelul păgân al Anticristului. În opinia lui Jean‑Michel Poinsotte, „cinci sunt motivele pentru care Nero era sortit să devină un personaj eshatologic, încarnarea Anticristului, a cărui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Acestea sunt: o viață plină de josnicii și de crime; persecuțiile împotriva creștinilor; Orientul; misterul care învăluie sfârșitul împăratului; rolul jucat de scrierile apocrife. Rolul primordial în crearea și transmiterea legendei lui Nero‑Anticrist (sau prototip al Anticristului) a revenit Apocalipsei. Scrierile apocrife nu ar fi putut alimenta și susține singure, pentru o perioadă atât de îndelungată, o atare credință. Elementele legendei neroniene, prezente în special în capitolul 13, au menținut, de‑a lungul secolelor, o credință care ar fi fost
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Daniel, precum și primele două Cărți ale Macabeilor, aduceau deja în prim‑plan figura tiranului eshatologic, avându‑l drept model istoric pe Antiochos al IV‑lea Epiphanes. Tema va fi reluată, fără modificări radicale însă de o serie de scrieri intertestamentare. Apocalipsa 13 propulsează mitul lui Nero‑Anticrist, tocmai datorită modificărilor contextului socio‑politic. Nu se insistă prea mult asupra faptului că „poemul” ioanic aparține, asemenea Oracolelor sibiline, valului literaturii de propagandă antiromană inițiată de Orient. Eliberarea creștinilor și victoria finală a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
creștinismul monoteist. A crede în întruparea diavolului înseamnă, implicit, a crede în egalitatea acestuia cu Dumnezeu, ca principiu ontologic autonom. În Urcarea la cer..., Nero devine, așadar, nici mai mult nici mai puțin decât întruparea principiului răului absolut. Comentariul la Apocalipsă al lui Victorin de Poetovio Introducere Victorin, episcop de Poetovio, a trăit în cea de‑a două jumătate a secolului al III‑lea și a murit ca martir, se pare, în timpul persecuției lui Dioclețian (304). În De uiris illustribus, Ieronim
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu greaca. Datorită felului în care scrie, lucrările sale par comune, în ciuda ideilor sublime pe care le cuprind. Aceste lucrări sunt: Comentariu la Geneză, la Exod, la Levitic, la Isaia, la Iezechiel, la Avacum, la Ecleziast, la Cântarea Cântărilor, la Apocalipsa lui Ioan, Împotriva tuturor ereticilor și încă multe altele”. Din această enumerare se poate deduce predilecția lui Victorin pentru exegeză. Ne‑au parvenit trei dintre operele sale: Comentariul la Apocalipsa lui Ioan, un mic tratat intitulat De fabrica mundi și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]