2,077 matches
-
sonul lor dominant: exuberant, dulce-amărui, scrâșnit, disperat), proiectate, unele dintre ele, pe fundalul unui tablou urban în care se duce lupta de-a supraviețuirea. De fapt, de-a agonia. În orașul "sterp, nedăruit" al Liviei Iacob (un fel de monstru apocaliptic, adesea căzut într-o periculoasă letargie), plin de odată-oameni, creaturi cu excrescențe fizice și psihice monstruoase, descrise lapidar în Cronică sau detaliat în Șapte personaje care trec zilnic prin ochiul delfinului, moartea și dragostea par singurele realități cu adevărat palpabile
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
înnegrea stingându-se pe-ncetul / și ierburile-i fumegau în preajmă. (Fragmentul XXXVII, vv. 3-16).401 Personajul poemului vede într-o succesiune firească de scene mai întâi desprinderea lunii din cer, apoi căderea acesteia pe pajiște, în final, stingerea ei apocaliptica. Spre deosebire de tablourile quasimodiane, cel leopardian se bucură de coerență narativa și de continuitate tonala ce se regăsesc și în Visul, unde viziunea onirica se destramă treptat și lasă să apară nemiloasa realitate. Nu mai puțin dramatice, dar foarte diferite din
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
un text despre război (Milhama), necuprins în Biblie, despre bătălia finală dintre fiii Luminii și cei ai întunericului (1). Un război escatologic. Și profețiile lui Nostradamus, ca și cele ale lui Sundar Singh, sunt interpretate ca anunțînd un asemenea conflict apocaliptic. Potrivit acestora, doar o treime din neamul evreiesc va scăpa: cei care cred în Iisus, care îl recunosc ca Mesia, preot etern dinaintea feței lui Yahve, care, în Sfînta Sfintelor a slavei sale va mîntui omenirea prin dragoste suficientă sieși
[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
-
acestui impuls subconștient. De la tipologia extremei abilități și docilități temperamentale, el involuează către coleric și agresiv, cunoscînd abrupt o schimbare emoțională radicală. Căsătoria timpurie, menționată marginal în confesiune, deși pare programată să întărească un echilibru afectiv remarcabil, capătă treptat nuanțe apocaliptice, nemotivate. Soția este supusă agresiunilor verbale și fizice, mai ales pe parcursul lungilor stări de alcoolism ale eroului, iar numeroasele animale de casă, întreținute cu devotament altădată, devin, la rîndul lor, victime ale unor forme variate de abuz, studiate cu metodă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
unei peratologii romantice, vrea să depășească limita permisivității și posibilității umanului "limită" sugerată de enigmatica și, totodată, maiestuoasa balenă albă -, neglijînd tocmai faptul că umanul nu poate fi decît limitat și imperfect. Rezultatul hybris-ului său devine astfel previzibil: disoluția apocaliptică în plan ontologic. Dacă tragedia lui Vere e acceptarea necesității, cea a lui Ahab ajunge să fie una de inacceptare funciară a condiției date. Ambele forme de expresie tragică se suprapun însă pe palierul anihilării finale a protagoniștilor. În Benito
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
în cea a "personajului-clișeu", din canonul literar al Albionului, inaugurat prin Bleak House/Casa umbrelor de Dickens sau The Book of Snobs/Cartea snobilor de Thackeray. În al doilea, autorul, folosindu-se de instrumentarul artistic al distopiei, oferă o imagine apocaliptică a viitorului umanității. Aluziile sale transparente la revoluția bolșevică, la excesele industrializării și la alienarea insului (post)modern, pînă la atingerea stadiului de mutant identitar, uimesc și astăzi, datorită acurateței lor așa-zicînd "profetice", cu atît mai mult cu cît romanul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
limită, ar putea fi mai înțelegător, dar se află, la rîndul său, într-un inexplicabil prizonierat. În clipa în care mezina familiei, Cecilia, are o tentativă (nereușită) de sinucidere (prin tăierea venelor), impresiile macabre ale comunității se precipită, luînd proporții apocaliptice. Cu toții vorbesc despre enigmatice ritualuri ce s-ar petrece în casa Lisbon, despre o teroare domestică de neimaginat. Sub presiune psihologică, domnul și doamna Lisbon își diminuează întrucîtva atitudinea eremitică, oraganizînd o petrecere pentru copiii din cartier, odată cu revenirea Ceciliei
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
orice societate concurențială. Rafinamentul necesar în uzitarea sa îndelungată îi conferă, indiscutabil, rang de virtute. Sîmbăta în discuție nu este o zi obișnuită, încă de la bun început. Perowne se ridică din pat, după o noapte de insomnie, cu o priveliște apocaliptică sub ochi. Vede pe fereastră un avion, cu o aripă în flăcări, coborînd de urgență către apropiatul aeroport Heathrow. Se gîndește automat la un act terorist și trăirea intuitivă a senzațiilor pasagerilor, în momentele respective, îi produce un cumplit disconfort
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
cu toate traumele psihologice și jocurile politice pe care le declanșează în roman, e o aluzie la acest fapt), a tragediei americane de la World Trade Center (ca simbol morbid al debutului unei noi ere, descinsă din recuzita butaforică a "milenariștilor" apocaliptici, eră prezumtiv sîngeroasă) și a începutului războiului irakian (ca premisă a dispariției suveranității Angliei în politica internațională). Ele accentuează starea de "final", de "sfîrșit al istoriei", pe care Coe o acreditează la un nivel subliminal. Decepțiile și nostalgiile vieții nu
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
numai, prin partea dreaptă a craniului. La capătul momentului de criză, victima oferea un spectacol lugubru. Stătea în picioare, cu capul străpuns, de sus în jos, de terifianta lance oțelită. Toată lumea a intrat în panică, alergînd care încotro din calea apocalipticului zombie american. Rapoartele martorilor scenei sînt contradictorii. Unii susțin că Phineas s-ar fi prăbușit imediat după impact, pierzîndu-și cunoștința și intrînd în convulsii (pentru a-și reveni ulterior). Alții, dimpotrivă, declară că el ar fi rămas conștient tot timpul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
alegoria Daliei Sofer prin prisma terminologiei braudeliene). "Istoria mare", a grupului nevăzută per se -, înghite "istoria mică", vizibilă, a existenței individuale, proiectînd-o apoi într-un decor tenebros și pestilențial, unde fiecare umbră ivită fugitiv pe retina ochiului pare o fantomă apocaliptică. Aș observa de aceea că principala calitate a volumului Septembrie în Shīrăz rămîne capacitatea de a crea și întreține o stare de nevroză, pe care personajele încearcă întîi să o suporte, iar, ulterior, să și-o asume. Contextul istoric general
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
imagine auditivă ce pare că redă sunetul ploii. Legătura indisolubilă între tinerețe și ploaie se realizează și prin menținerea vibrației interioare, specifice Anei Blandiana, spre deosebirea de tristețea promovată de ploaie, regăsibilă la alți autori, care degenerează spre o stare apocaliptică George Bacovia. Totuși, deținând un semantism preluat de la aceștia, ploaia declanșează, uneori, și la Ana Blandiana, un discurs halucinant, un tăvălug al rostirii, o nevroză a cuvântului repetat. Iar, prin repetiție, ploaia distruge, "calcă-n picioare", propriul ei semantism (și
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
și ele o formă a revoltei. Acest volum aduce, însă, cu sine, o revoltă în stare latentă, care nu va mai avea, niciodată, șansa de a reizbucni, din cauza sfărșitului copleșitor, pe care poeta îl simte că se apropie. Un sfârșit apocaliptic, care desființează vremea și vremurile, creând o stare de anarhie generală, care poate fi asemănată cu starea de haos primordial, lipsindu-i, însă, liniștea de atunci: "Mai întâi, dispar cifrele,/ În timp ce limbile pipăie/ Greoaie și oarbe cadrane,/ Nevenindu-le să
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
luminează visând.// Se preface numai că e piatră albă/ Taci, mireasă, nu mai plânge și nu-și fie frică,/ De pe ochiul tău, ca un voal de nuntă,/ O pojghiță de gheață se ridică." (Crini pentru domnișoara mireasă) Observăm o imagine apocaliptică dominantă, care guvernează totul și care marchează prima etapă a ritualului salvării prin moarte. Demolarea oricărei valori, a oricărei certitudini, a oricărei speranțe este necesară unei ulterioare reconstrucții. Purificarea, la Ileana Mălăncioiu, presupune pătrunderea în profunzime a vieții, în cele
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
din creierul meu/ Unde nu e nici iarnă, nici primăvară,/ Ci numai timpul în care mi-e dat să visez,/ Mi s-a făcut dor de țara de-afară." (Exil), iar prezența morții este statornică în fiecare vers prin peisajul apocaliptic, care se construiește treptat treptat, anulând orice speranță a unei posibile evadări: "Liniște. Începutul sfârșitului,/ O groapă adâncă se sapă încet, încet,/ Și din când în când cade pământul pe cineva/ Care moare înăbușit// Tot neamul scormonește cu unghiile/ După
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
cu unghiile/ După trupul celui îngropat de viu,/ Fără măcar să se fi gândit la moarte,/ Săpând încet în lutul cenușiu". (Începutul sfârșitului). În această a doua etapă a poeticii sale, moartea domină în continuare spațiul Ilenei Mălăncioiu, devenind din stare apocaliptică, însă, așa cum am mai spus, refugiu sau consolare. La fel ca în cazul Anei Blandiana, avem și aici de-a face cu o evoluție a poeticii, dinspre interior către exterior. Ceea ce nu întâlnim, însă, la Ana Blandiana, este tocmai această
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
realizarea corectă a dialogului scriitor-cititor, referirea la context constituind, de fapt, cheia oricărei interpretări, nu doar aceleia de tip deconstructivist. Realitatea exterioară devine sufocantă pentru scriitor, în consecință el simte nevoia acută să își țipe durerea. Ca într-un haos apocaliptic, acest țipăt este redat prin utilizarea unui vocabular cosmopolit, menit să reflecte, ca într-o oglindă, sufletul zdruncinat al omului, părtaș al unei astfel de realități. Prin urmare, s-ar putea spune că varietatea câmpurilor lexicale implicate în acest text
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
social. Stilul autoritar. La extrem, caracterizează mesajul transmis de personalitatea totalitară și exprimă cel mai bine caracteristicile semnificative ce diferențiază stilurile fundamentale de discurs politic: ambiguitatea intenționată, caracterul disimulat al adevăratului mesaj, caracterul imperativ și caracterul polemic. Este discursul mesianic - apocaliptic - prin care actorul politic se ipostaziază ca singurul În măsură să asigure depășirea Peripatethice unei situații de criză pe care - chiar dacă nu există - o va evidenția sau va face tot posibilul pentru a o declanșa. Exprimă, În plan discursiv, ipostaza
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
omului politic Stilul electoral, mai evident În perioadele de alegeri politice, este un stil caracteristic unor personalități politice care Își construiesc discursul politic pe exacerbări continue a unor probleme de altminteri reale, pe demonizarea adversarilor politici, pe descrierea unor peisaje apocaliptice ce reclamă schimbări imediate, pe promisiuni - adesea deșănțate - a căror Împlinire este de domeniul fictiunii. Este discursul, justițiar" - conotația negativă fiind subliniată de ghilimele de rigoare - acuzator, la modul general, conform rațiunii că „nu iese fum fără foc”, astfel Încât merită
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
Omul-zeu... Negând tradiționalele principii și valori pe care omenirea le-a dobândit pe parcursul Întregii sale evoluții, omul-zeu cunoaște apogeul negației sale, concretizându-se În principiul Totul este permis. Această libertate este, după Dostoievski, nu temelia desăvârșirii omului-zeu ci cadrul prăbușirii apocaliptice și revelatoare a acestuia. Fiindu-i totul permis, omul-zeu va depăși nivelul alterității contructive, al recunoașterii conciliante și deschise a celuilalt și va ignora limitele impuse de moralitate”221. Altfel spus, va Înceta de a mai fi Om; nesocotind toate
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
Alții se retrag în clasici, cu instrumente metodologice anacronice pentru timpurile pe care le trăim. Apoi, prorocesc despre cumpătare, cu condiția să fie defavorabilă generațiilor mai noi. Nu trebuie totuși uitat că în 1964, când Umberto Eco publica în Italia Apocaliptici și integrați, literatura română abia de ieșea din jdanovism, întrebarea zilei fiind dacă Titu Maiorescu se cuvine să fie recuperat sau nu. Prin urmare, sunt întru totul de partea acelora care au deschis continuu ferestrele și s-au lăsat purtați
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
orală, intonată adecvat" reușește să pună în evidență "sarcasmul și mimica batjocoritoare a naratorului" din anume secvențe ale istorisirii. În ce-l privește, "scriitorul aude țara"; în povestire "se aude pulsul țării și al cetății de scaun". Dacă Antim "striga apocaliptic din amvon: "Doamne, mântuiaște-ne, că perim", la Neculce, prin suprasolicitare, "cuvântul pare să-și fi epuizat puterea de comunicare a dezastrului" și "vocea strident-exclamativă a naratorului se istovește". În dicția expresivă a Profesoarei, dramatismul pasajelor citate depășește cadrul narațiunii propriu-zise
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
au alimentat existența din mitul acestei arte: în fond, pierderea contactului cu obligatoria spiritualitate și transformarea literaturii în produs de consum vor modifica sensul culturii. Autoarea constată rece vizibila deteriorare a practicii scriitoricești și a dinamicii ei sociale, fără siguranța-suficiență apocaliptică a profeților de tot felul. Literatura fie va supraviețui atacului, fie va dispărea treptat, fie se va transforma esențial, indiferent de cale meritându-și soarta, ca orice organism aflat într-o firească luptă pentru existență. Primul "avertisment", Cum și ce
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
fascinează pe omul modern este în aceeași măsură și ceea ce-l înspăimîntă. La sfîrșitul secolului al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea, imaginea lui Frankenstein și cea a unei planete din ce în ce mai puțin albastre au înlocuit spectrul ciupercii apocaliptice. Se pare că pe bună dreptate sau nu ne e teamă mai puțin de riscul unui război atomic, de energia nucleară, în general. În acest început de mileniu, spaimele se grupează, se pare, în jurul manipulărilor genetice (modificarea și crearea de
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
pe înaltele culmi ale sărbătorii morale. În ce privește contextul, este de limitat heterotopia actuală, precum și analiza sau judecarea evenimentelor, semnelor și minunilor într-un permanent balans între începuturile imemoriale (in illo tempore) și aparentele finaluri succesive, mai mult sau mai puțin apocaliptice. Referitor la integrarea timpului, ar fi de dorit, în primul rînd, o mai bună înțelegere a acestuia. În acest sens, Einstein considera că distincția între trecut, prezent și viitor nu este decît o iluzie, oricît de tenace ar fi ea
Economie politică by Tiberiu Brăilean, Aurelian P. Plopeanu [Corola-publishinghouse/Science/1420_a_2662]