1,792 matches
-
cosmosul nu este dat odată pentru întotdeauna, ci se recreează pe sine din mers. Oprirea ar însemna încremenire, înghețul tanatic. c. Condiția sine qua non a realizării înveșnicirii vieții omului este să se reușească totodată atingerea unui alt absolut cel axiologic, cel etic. Empedocle afirma că întregul cosmos evoluează sub semnul ciclicității iubire-ură, armonie-dizarmonie, creație-distrugere; iar Heraclit era mai pesimist: "totul se face și se distruge prin discordie". Cervantes nota în Don Quijote " Omul este cum l-a lăsat Dumnezeu, uneori și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
The men are bad and in their badness reign". Care ar fi rațiunea existenței răului uman ? Ființa merită să fie distrusă ? Natura gândește în acest fel, din moment ce ne condamnă pe toți la moarte ? Numai că omul însuși, deși este conștiința axiologică a universului, comite răul până la asasinate în masă, inclusiv în numele unui dumnezeu în diverse religii. Dacă natura o face, să spunem, pentru propria asanare, ca și cum și-ar repara greșeala că ne-a născut, distrugerea conștientă de către om a vieții altuia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
salvare" dispune ? Ființa umană are conștiință. Conștiința de sine: conștiința destinului său în lume viață amenințată de suferință și rău, și ineluctabil aruncat în neant. Or, dându-și seama de injustețea acestei sortiri față de Ființa ca atare, conștiința omului este axiologică. Pentru conștiința umană există vreo ieșire, măcar iluzorie din acest destin ? Da, există un dar excepțional imaginația, "regina facultăților". Este conștiința imaginativă un "dar" al naturii, pentru a încerca o compensație, o reparație la nereușita vieții ? Sau vine ea mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
absolut și care ar putea fi acela ? "Was bleibt aber, stiftem die Dichter" "Ceea ce însă durează, poeții întemeiază" sună altă afirmație fundamentală a lui Hölderlin. Fiind creația sa proprie, realizările artistice constituie o realitate pe care omul o consideră absolută axiologic, fixate pentru eternitate. Sunt "zilele nemuritoare ale omului", de care vorbea Pindar, "prezentul etern" de care vorbesc Platon și Nietzsche. Arta este absolutul uman: Rigveda și Imnurile lui Hölderlin, piramidele egiptene și Partenonul, Afrodita din Cnide praxiteleană și cele trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
reluate de kaliyuga, în care să bată tzunami-ul catastrofal al distructivului sub cele mai diverse forme ? Dimpotrivă, este atât de himeric să credem că energiile pozitive umane, reunite în cor universal, vor putea să creeze o nouă ontologie în absolut axiologic ? Nu va fi posibil vreodată ca, în acest scop, să aibă loc acea mutație axiologică proclamată de finalul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven "Seid umschlungen, Millionen..."? Dar poezia ca atare poate înfăptui și un alt absolut, care este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
forme ? Dimpotrivă, este atât de himeric să credem că energiile pozitive umane, reunite în cor universal, vor putea să creeze o nouă ontologie în absolut axiologic ? Nu va fi posibil vreodată ca, în acest scop, să aibă loc acea mutație axiologică proclamată de finalul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven "Seid umschlungen, Millionen..."? Dar poezia ca atare poate înfăptui și un alt absolut, care este al său propriu, acest lucru ca realizare, pe de o parte, în sensul perfectei logici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cea mai dramatică, este transfigurată apofantic, în spusul cel mai strălucitor și vizionar. Dar nu este numai satisfacția unei reușite a imaginarului și a realizării artistice, ci mai ales a conștientizării la nivel cosmic a valorii existenței. Este o bucurie axiologică, o victorie a unei conștiințe care se plasează extramundan. Poezia lui Georg Trakl, tragică de la un capăt la altul, ne farmecă prin frumsețea rostirii, prin melodicitate, prin adâncimea gândului, prin strălucirile cromatice, prin infinita melancolie. Se va riposta: dar acest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mistic un univers pur omenesc, omul fiind propria sa divinitate, cu excluderea oricărei dependențe. Pentru Nietzsche, problema valorilor este mai fundamentală decât a certitudinii. Unul din criteriile ce duc spre certitudinea unei valori este gradul de intensitate al accepției noastre axiologice apriorice. Sufletul este un sistem de judecăți de valoare și de emoții de valoare. O idee profundă nietzscheană este comuniunea, întrepătrunderea universală. Omul este un grup de atomi dependent de mișcările cosmice, de toate energiile universale, printr-un proces imprevizibil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
adevărata filozofie nu poate fi decât poetică, așa cum marea poezie nu poate fi decât metafizică. Rațiunea este infirmă. Poezia are aripi", postula Immanuel Kant. Justiția poetică Căci există o justiție poetică. Nietzsche La modul definitoriu, justiția trebuie să restabilească normele axiologice care afirmă viața umană împotriva răului fizic sau moral. Dar justiția umană este grevată de subiectivism, dificultatea de a discerne la modul absolut moralul de imoral. Niciodată justiția legiferată de om nu poate fi fără eroare. Există apoi justiția naturală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
are o singură definiție: aruncă în minți și inimi cuvântul care purifică și sămânța ce rodește aripi spre înălțare. Ca atare, poezia este suflu, fior și deschidere cosmică. Este vizionară. Aceasta este justiția ei. Restul e literatură. Poetul este justițiarul axiologic al Ființei. Experiența poetică nu este pur estetică, nu doar celebrează existența, ci prin faptul că transformă poetul, lumea, cititorul, ne schimbă identitatea spirituală, este etică. Etică în sens de sacralitate, pentru că orice creație este sacră. Așa fiind, justiția poetică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de la jocul secund al poetului la jocul prim al Creației. Evident, exprimarea ambiguă prea absconsă, prea mult jucată, își asumă riscul de a nu putea fi descifrată, și până la a fi respinsă ca factice și inoperantă de un anumit simț axiologic, care este un fel de Brahman neutru deasupra lui Brahma, care a creat lumea iluzorie. Adică, o primordialitate inabordabilă, aflată înafara jocului gratuit de-a plusul și minusul, și care păstrează potențialitatea, rezervele pozitive, afirmatoare ce ar putea oricând învinge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Câte-o strofă lirică. Dar când știu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă. Neliniștea luptei dintre lumină și întuneric a preocupat pictorii din totdeauna. Ea a fost rezolvată de Vermeer în favoarea luminii, concentrată ontologic și axiologic în perlă, iar umbrele puține care mai răzbat sunt alungate total de un alt olandez, Vincent van Gogh. Dar lupta cea mai acerbă, de semnificație etică are loc în tablourile mai marelui olandez, Rembrandt, al cărui clar obscur scoate în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
istoria", postula definitoriu Aristotel în Poetica. "Ceea ce durează poeții întemeiază", iar "Plin de merite, omul poetic trăiește pe pământ", scria, în ecou, Friedrich Hölderlin. Iar Eminescu: Noi suntem din cei cu auzul fin/ Și ascultarăm șoapta misterului divin". Ca atare, axiologic, poezia ne poartă la cea mai înaltă spiritualitate, deasupra noastră, cum cerea Nietzsche. * Pleonastic vorbind, poezia nu poate fi decât orfică. Astfel, potrivit mitului tracic al lui Orfeu, în creuzetul alchimic al unei poezii intră cele trei elemente, despre care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pildă, în lirica lui Pindar, robaiyatele lui Omar Khayyam, imnurile lui Hölderlin, Luceafărul, tablourile lui Leonardo da Vinci, sculpturile lui Michelangelo, triada de aur Bach, Mozart, Beethoven etc. Ca atare, operele de artă sunt produsul unei suferințe metafizice: simțul, conștiința axiologică a omului încearcă să depășească o lume a pătimirii printr-o alternativă superioară, perenă valoric. * Suferința a fost creatoare cu deschidere cosmică în primul rând la omul în contact cu marile dimensiuni ale naturii, omul cel mai apropiat de cer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
apusul gândiri și abolirea ori pervertirea valorilor spirituale, suferința filozofică creatoare apare desuetă. Doar caricaturizări ale durerii, model Guernica lui Pablo Picasso, care nu mai stârnește compasiune, ci disconfort repulsiv față de atitudinea de a degrada, a schimonosi durerea. Ce distanță axiologică uriașă între Guernica și tabloul lui Mathias Grünewald, Răstignirea de pe Catapeteasma de la Issenheim, muzeul Unterlinden din Colmar! Suferința este o stare cosmică, și nu temă pentru un experiment pictural voit ultramodern. Răstignirea de la Issenheim pe de o parte, zguduie, bulversează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
într-o lume străină, nu face parte din planul genezei, nu a fost creat de Dumnezeu, așa încât, din acest motiv, demiurgul nu-i poate dezlega cifrul. Unică, uluitoare viziune ! Ce a făcut geniul eminescian în fața imposibilului existențial, a nonsensului său axiologic ? Pe de o parte, ca oaspete al această lumi, căreia nu-i aparține, a binecuvântat-o îmbrăcând-o "în aurul și purpura", poeziei, a sacralizat-o, cum și Pindar și Hölderlin o mai făcuseră, a ridicat-o la sublim. Pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
alte scrieri, Nietzsche a întrevăzut și el necesitatea transcenderii radicale: "Eu nu sunt nici trup nici suflet, sunt homo sui transcendentalisom transcendental sie însuși. Cei doi au fost contemporani. Din păcate, epoca noastră este prin excelență o demonstrare a imposibilului axiologic în toate domeniile: social, politic, intelectual, activitățile culturale. Este ceea ce prevedea Eminescu: Știm de nu trăim pe-o lume ce pe nesimțite cade ?/ Poate că în văi de chaos ne-am pierdut de mult... de mult." În momentul de față
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
al Evului Mediu, extazul intelectului posedă acea deschidere supremă, încât îl poate crea pe însuși Dumnezeu. Potrivit fizicii actuale, există o conștiință independentă de procesele neuronale, de materie, precedând-o și putând acționa supra materiei, astfel că omul poate controla axiologic creația. Asemenea conștiințe pot fi străfulgerate de adevăruri rare sau unice. Este conștiința-martor extramundană eminesciană. "Ne-lumea" din concepția lui Eminescu și "antilumea" întrevăzută de noua fizică ar putea fi puse în analogie cu deschisul rilkean, acel "Nirgends ohne Nicht
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pentru orice vizitator sensibil la faptele de civilizație ale acestui neam, pagini nemuritoare ale geniului creator, ale dorului de libertate și neatârnare. Ea simbolizează eforturi pornite din adâncuri de conștiință spre a înveșnici dragostea de frumos și de adevăr, sensibilitatea axiologică a unor cărturari de mare prestigiu precum Mitropoliții Varlaam și Veniamin Costachi care s-au identificat cu tot ceea ce a produs mai nobil acest generos popor atât în rarele sale clipe de liniște, cât și în cumplitele sale restriști. Fie
Bucurii sfinte în glasuri din cetate by Ierodiacon Hrisostom Filipescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/462_a_1113]
-
sine ale lui Lucian Boz, ele sînt însuflețite de o generozitate necugetată și exprimate cu un verbalism delirant” (p. 914). În opinia lui Călinescu, evreii - umanitariști, antinaționaliști în principiu, dar „naționaliști pentru ei înșiși” - ar fi refractari spiritului clasic, ierarhiilor axiologice și criticismului, fiind în general adepții „înțelegerii”, „iubirii” și „trăirii”. Un stereotip oarecum în spiritul epocii... Observația privind anarhismul „esteticii” empatice a lui Boz nu este însă lipsită de temei. E vorba însă de un „anarhism pozitiv”, afirmativ, vizibil și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și o aplică, dîndu-i o semnificație maieutică pentru tinerii experimentaliști de azi” (p. 29). Și cum argumentul legitimator al „precursoratului absolut” este invocat - strategic și compensatoriu - în special de cei care se consideră marginal(izaț)i în raport cu instanțele de validare axiologică, o confruntare critică „la vîrf” nu putea fi evitată. Disputa purtată la mijlocul anilor ’80 între N. Manolescu și Marin Mincu - un adevărat proces de paternitate teoretică! - privește categoria căreia i se subsumează autorul Paginilor bizare. Într-o notă de subsol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de semnificația "viață". În apartenența sa la Natură, el nu este niciodată decât în calitate de sensibil sau corpropriat. Însă calitatea sensibilă este prima obiectivare a vieții ca obiectivare ireală a sa: astfel orice proprietate sensibilă și în același fel afectivă sau axiologică a lucrurilor nu este decât proiecția extatică a ceea ce, în chiar sânul acestei proiecții și în ciuda sa, își păstrează sălașul său ontologic propriu, rămânând acolo unde rămâne în posibilitatea sa principială orice senzație, orice afectare și orice valoare. Însă lumea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
referință principială și fondatoare a acelui ceva de care, conformându-se proiectului galilean, ele pretind a face abstracție. Să luăm de pildă istoria. Aceasta se derulează în natură, însă în Natura originară, într-o natură esențialmente sensibilă, corpropriată și determinată axiologic natura zilelor și a nopților, a umidității și a secetei, a frigului și a căldurii, a semănăturilor și a secerișurilor, a turmelor, a lemnului pădurilor etc. Obiectul istoriei este omul în relația sa cu această natură non-galileană în relația sa
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
unele de altele, umbra vieții transcendentale căreia îi aparțin actul de a ucide, actul de a fura, actul de a viola. Însă deoarece ea suprimă în același timp această subiectivitate redusă la umbra sa, ea se ferește de orice abordare axiologică, ba, mai mult, o elimină în mod infailibil: în măsura în care furtul sau crima se explică din punct de vedere sociologic prin condițiilor lor obiective, nici hoțul, nici ucigașul nu sunt responsabili, ei nu mai există pe planul eticii, ei au încetat
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
evidență sau de cunoaștere în sensul obișnuit al termenului este în mod identic o repetare patetică, cea a auto-afectării acestui act. Repetarea în care constă orice transmitere și orice dobândire posibilă a unei cunoașteri, indiferent ce fel, corporală, sensibilă, cognitivă, axiologică sau afectivă, orice repetare teoretică și, la un mod mai general, afectivă se numește contemporaneitate. Cel care intră în legătură cu un adevăr oarecare, fie că este vorba de cel al lui Hristos în cruce sau al legilor adunării matematice, devine contemporanul
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]