KorAP: Find »[drukola/base=corn & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...55 56 57 ...168 >

4,179 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477

în România nu se mănâncă mult la prânz. „Eh, oui, comme dans les Etats Unies! A working lunch, n’ést pas? Oui, oui”, ziceam eu). Așa că mi-am zis: „Dacă nu mănânc acum salatele astea ale lor, flămând rămân până la cornul de mâine”. Și mi-am pus salate. Apoi încă o dată. „Est que vous voulez encore?” „Oui, s’il vous plaît.” „Mais, il n’y a pas des salades en Roumanie?” „Pas, à ce moment de l’ánnée!!”. Și mi-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
la schi, sătui de soarele tropical de la ei de acolo. Pe 28 seara am ajuns finalmente la Hollywood, Miami, o stațiune la Atlantic. Prima surpriză plăcută a fost nunta evreiască organizată pe terasa hotelului, cu toate tradițiile, cu cântat din corn, cu Rabin, cu mirii îmbrăcați tradițional, cu mireasa complet acoperită: o evreică negresă, chiar spectaculos! După ce am văzut ceremonia, ne-am plimbat pe străzi, căscați și muți, printre baobabi și palmieri, în cămăși cu mânecă scurtă. Pe deasupra, acolo era o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

ca-ntr-un vis. Pe cărări, înlăuntru, era încă umezeală. Numai ici-colo, mișcarea vieții: răzbătea o chemare nedeslușită, moale, stânsă; o gârneață subțire se clătina încet; foșneau un timp foile galbene ale anilor trecuți. Pe la amiază începu un glas de corn să adie din poiană în poiană. Bătaia copoilor răspunse răsunător: chiaf! chiaf! Se auziră și voci omenești. Și pe poteci, din lumină, intrară, cercetând cu ochii desișurile, doi oameni. Unul era „boierul“: se cunoștea după îmbrăcămintea de postav verde, după

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
la șold în stânga, și ducea în cumpănă o pușcă sub cucoașele căreia, ca să nu ruginească oțelele, pusese câte-un petec de blăniță de iepure. Ia mai strigă, Vasile, cânii... zise boierul, întorcând capul spre pădurar. Vasile trase de la șold, din dreapta, cornul, îl dusela gură și slobozi trei sunete prelungi, îndreptându-l spre marginea pădurii, în urmă. Răsunetele dulci încă vibrau, când un câne răspunse, bătând ascuțit de trei ori. —Asta-i capauca mea, zise Vasile întinzând urechea. Un alt lătrat mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în adâncimi, ca sub niște bolți nemărginite. Cei doi oameni așteptară. Nu se auzea nici o chemare de pasere; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor începu iar, acum mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură și chemă de două ori, iar pădurea tresări până în depărtări, hăuind. Dintrodată, când nici nu se așteptau, când stăteau numai cu urechile ațintite la bătaia răsunătoare a cânilor, scurt, din tufe dese, cu foșnet iute, răsări o căprioară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Am tras prea repede... m-am grăbit... —A fost fără știre... zise încet Vasile. Da’ nu-i nimica... Trebuie să mâie cânii într-acoace alta... Aici e hățașul lor... Deodată tăcură, cu urechea ațintită. Cânii veneau chefnind. Pădurarul puse iar cornul la gură. —Cum dracu? șopti cu ciudă boierul și-și privi de aproape pușca. Tăcerea se întinsese. Bătaia cânilor un răstimp lung nu se mai auzi. Iar printre tufe dese, prin luminișuri scurte, căprioara fugea alungată de spaimă, se depărta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de oprire. Apoi avu parcă un gemăt ușurel și-și întoarse botișorul negru spre pata de sânge. Sta așa. Din când în când se pleca spre apă. Din când în când își tremura pielea cenușie. Iar departe, în urmă, vuia cornul, și stâns, slăbit, răzbătea chefnitul copoilor. Se trase încet pe iarba malului, își trase și ochii în umbră. Lumina căzu numai asupra apei. Se lăsă pe covorul moale. Din vreme în vreme își întorcea capul spre rana care sângera. Dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
rana care sângera. Dar pe drumul pe care venise ea, deodată răzbătu un țap spăriat, cu cornițele înălțate. Lângă ea, se opri, întinse capul, o mirosi. Căprioara mugi încet, abia auzit, parcă spunea ceva, și ridică botul uscat spre căprior. Cornul tresări în urmă prin bolți răsunătoare; țapul se scutură, sări sprinten peste pârău și dispăru în desișuri. Ca și cum i-ar fi venit o înfiorare de spaimă și de putere, căprioara se ridică și intră iar în apă. Șchiopătând ușor, numai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
care urmau alinări, liniști ca din alte lumi. Și căprioara sta singură; și sângele i se scurgea în iarba moale a țărmului. Își plecă o dată botul uscat spre luciu, apoi iar rămase neclintită. Din nesfârșite depărtări răzbăteau vibrările melancolice ale cornului, tot mai strânse; bătaia copoilor amuțise; sara venea, și prin bradul de pe pisc trecu o oftare. În liniște, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi steluțe. Căprioara avea un muget abia auzit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o hrubă de întuneric, răsărea, neclintită, ca tăiată din lespede, o căprioară cenușie, într-o mișcare gingașă de oprire. Altfel era o tăcere așa de grozavă: mă opream și dintotdeauna îmi auzeam bătaia inimii în coșul pieptului. Rar glas de corn tremura departe și răzbătea până la mine înăbușit, trist, ca din fundul pământului. Treceam printre fagi uriași încărcați de jâr. Eram întovărășit uneori de Voinea. Tăceam și eu, tăcea și el, și ne strecuram printre tufișuri, pe poteca umedă, înecată în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
supărată și slabă... Femeia sta la îndoială, parcă voia să răspundă ceva. Își ațintise în pământ privirile. Apoi deodată tresări: Ia! și se sculă în picioare, naltă și subțirică și intră în casă. De departe, dinspre câșlărie poate, se auzea cornul lui Voinea. Chema prelung - îngâna sunete scurte apoi, și iar tremura într-o adiere lină; după aceea, tăcu. În liniște, un glas depărtat începu să cheme. Abia se deslușea, venea ca un freamăt prin codrul des: Măi Orofei, măi!... Tăcu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cânii se făceau covrig sub chilne, cele trei ferestre zăbrelite luceau încă până târziu în straja a treia a nopții. Luminile lor parcă întindeau fire vii pe toate drumurile văii - spre drumeții întârziați. Într-un rând, sara, Petrișor Damian de la Cornul Caprei era cu chef și sta în bătătura hanului, de vorbă cu cărăușii. Își dusese murgul în grajd, îi dăduse grăunțe, ș-acuma ședea c-o mână-n șold, cu cușma plesnită cam pe-o ureche. Petrișor, ca totdeauna, poposise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de păr aspru. — Măi frate! știi de ce-am venit eu aici, la hanul ista? zicea el cu oarecare fală. Eu aici n-am fost de când sunt, dar a pus dracu pe boieru meu, pe boieru nostru cel mare de la Cornul Caprei să poposească aici... Ș-a văzut pe hangiță... Anița asta am auzit că-i năstrușnică muiere... Ș-o păzește ungurul de comedie, cu farmece și cu câte drăcii sunt pe lume. Mă chiamă boieru. Zice: Măi Petrișor, poți tu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Petrișor Dămian, mă duc să spun boierului cum a fost... —Faci rău că pleci la vreme de noapte... Petrișor s-a dus la grajd, și-a luat calul, l-a închingat frumos, a încălecat ș-a pornit în buiestru spre Cornul Caprei. Într-o vreme însă s-a răzgândit. Se poate să fie ș-un hangiu, ș-o hangiță, a zis el întru sine. Trebuie să văd pe hangiță și să-i spun ce vrea boierul... Zice că-i strașnică muiere

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
veriga de la scară. Apoi împinse ușa. Se împiedică de prag și glasul lui Mogoș se auzi dinlăuntru: —Vra să zică te-ai întors dumneata... M-am întors! răspunse Petrișor Dămian, și ușa se închise singură, fără zgomot. Atunci slujitorul de la Cornul Caprei văzu că obloanele odăii aceleia mari sunt închise. Focul ardea în vatră, și hangiul sta c-o friptură înaintea focului. Dacă ți-i foame, iaca, frige-ți și tu un pui!... vorbi Mogoș, fără să-și întoarcă obrazul bărbos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
broaștei puiul din frigarea flăcăului. Măi ungurule, caută-ți de treabă, zise Petrișor. Eu sunt un om care am călcat țară multă... și nu mă tem... Eu îs om de coraj... Pe mine m-a trimes boierul aici, tocmai de la Cornul Caprei... Și tu-ți faci râs de mine și-mi spurci friptura? Ia să-ți cauți de treabă, căci eu nu-s cel cu sfredelul și cu laptele... Hangiul bătu iar cu broasca lui în friptura flăcăului. —De-acu s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Petrișor stătu în loc privind-o cu luare-aminte. Credeam că-i bărbatul... zise ea încet. Apoi uite cum e, vorbi bucuros Petrișor; îmi spune boierul așa: Măi Petrișor, zice, eu am mare alean la inima mea... Boierul nostru cel mare de la Cornul Caprei... Este acolo, zice, la hanul cel mare, o hangiță, măi Petrișor. Aș vrea, zice, să poposesc într-o noapte la hanul acela... Da’ bagă de samă la ungur, zice... Hangița zâmbi și Petrișor tăcu uimit. —Măi bădiță Petrișor, zise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
încruntați pe obrazul smead. Ia-ți pușca și vină după mine! grăi el cu hotărâre. Chihaia se întoarse grabnic, intră în tindă, dădu cubrațul la o parte pe cineva care i se pusese în cale, și căută prin unghere torba, cornul, pușca și baltagul. Trase pe mâneci repede sumanul, își îndesă în cap o căciulă veche și ieși în ogradă făcând pași mari și lunecând cu opincile prin hleiul desfundat. Capauca Moța, lângă cotlonul ei din colțul casei, începu să se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
râdă amărât: —Ia slăbește-mă... N-ai ieșit tu pe vremea asta în pădure cum nu-s eu popă... Las’ că vă știu! — Da’ unde se află, cucoane, am ieșit, cum să nu ies?... Am cercetat, am dat glas din corn pădurarilor, mi-au răspuns... Nu era nimica... Liniște, pace... Numai de sus ploua... De trei zile plouă. Cum să intre în codru pe așa vreme? Boierul pufni mânios. Chihaia Gavril mai încercă domol, două vorbe: —Poate-acu să fi intrat... pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-un răstimp, o cucerea din nou lunga domnie a trecutului; rămânea cu ochii țintă, măriți, ascultând o șoaptă tainică, din lăuntru-i. Murmurând cu creșteri și scăderi de voce, uneori Sanis se închina umblând pe lângă patul ei de zăcere. Întunecat, cu cornul din frunte plecat spre cartea deschisă, c-o mână înfășurată în curele, cu pânza vrâstată în spate, șoptea rugăciunile vechi, și izbucnea uneori într-o plângere scurtă, tremurată, bătându-se cu pumnul în piept. Uneori se oprea, întreba cu liniște

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tu, măi? Faliboga zvâcni drept în picioare și puse mâna pe harapnic. În același timp răsări de la locul lui și Niță Lepădatu și scoase repede din glugă un buzdugan grozav, o măciucă grea de alamă cu mănunchiuri de lemn de corn. —Ascultă, Faliboga, vorbi Lepădatu; eu îs om blajin... c-o vorbă bună mă faci rob... Altfel, cu răul să nu mă ieie nimeni că nu-i bine. Și să știi că eu nu-s dintre cei care se tem. Faliboga

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sumanul nou de noaten. După ce-și luă din fundul casei, de lângă cuptor, pușca și-i cercetă oțelele, apărate cu coadă de iepure, se întoarse spre icoane și-și făcu cruce. Apoi își îndesă căciula în cap și-și potrivi cornul la șold. — Măi babă, noi ne ducem, zise el. Să te găsim sănătoasă. Mătușa Varvara oftă și-i întinse traista. —Să vii sănătos. Ea mai avea ceva de spus, dar își strânse buzele și-și plecă fruntea. Cei doi vânători

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
soare, care se prefira prin cetinile înzăpezite și învăluia ca într-o negură bolțile de dedesubt, se strecură un val de umbră. Era amurgul. Ca un tremur, ca o chemare, un sunet nou se deștepta în munte: un glas de corn. Boghean tresări, tulburat, și ridică fruntea. Cunoștea cornul. Era al lui moș Calistru. Și înțelegea că-i un semn de primejdie. Își aplecă țeava puștii, stătu la îndoială. Cânii se apropiau. Cornul se stânse într-o dulce tremurare... O clipă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
învăluia ca într-o negură bolțile de dedesubt, se strecură un val de umbră. Era amurgul. Ca un tremur, ca o chemare, un sunet nou se deștepta în munte: un glas de corn. Boghean tresări, tulburat, și ridică fruntea. Cunoștea cornul. Era al lui moș Calistru. Și înțelegea că-i un semn de primejdie. Își aplecă țeava puștii, stătu la îndoială. Cânii se apropiau. Cornul se stânse într-o dulce tremurare... O clipă se ridică iar, și-ndată tăcu. Flăcăul se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nou se deștepta în munte: un glas de corn. Boghean tresări, tulburat, și ridică fruntea. Cunoștea cornul. Era al lui moș Calistru. Și înțelegea că-i un semn de primejdie. Își aplecă țeava puștii, stătu la îndoială. Cânii se apropiau. Cornul se stânse într-o dulce tremurare... O clipă se ridică iar, și-ndată tăcu. Flăcăul se repezi îndărăt. După douăzeci de pași, auzi chiar pe coastă, aproape, o bătaie de pușcă. Tremurând de tulburare, apucă în fugă, și când ajunse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]