4,693 matches
-
ca falus, arhetipul monarhului patern și dominator ... (Bachelard) . Ochiul sau privirea simt Întotdeauna legate de transcendență. Lumina este cuvin tul, claritatea, cuvîntul care creează universul, logos pantokrator, logos spermatikon. Cum Îl atrage fata pe Luceafăr?mai Întîi fonetic apoi prin evocare. Numeroase religii ne demonstrează cum cuvîntul este asimilat cu puterea sexuală iar verbul cu sămînța. Cuvintele fetei avînd forța unei „nyama” binefăcătoare, astfel ca fata de Împărat Îl Înseminează acustic si fonematic pe erou mai Întîi, iar din această sămînță
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
C. Georgescu-Delafras ș.a.); Camil Baltazar, Scriitor și om, București, 1946, 177-184; C. Săteanu, Cuvinte despre G.M. Vlădescu, „Pământul”, 1937, 168; D. Murărașu, Romanul românesc contemporan, CTC, 1937, 11-12; Horia Liman, „Menuetul”, „Lumea românească”, 1937, 167; Lovinescu, Scrieri, VI, 204-205; Baltazar, Evocări, 239-249; Predescu, Encicl., 903; Călinescu, Ist. lit. (1941), 702-704, Ist. lit. (1982), 786-788; I. Valerian, Chipuri din viața literară, București, 1970, 59-63; Leon Baconsky, G.M. Vlădescu, ST, 1971, 9; Sorin Titel, „Moartea fratelui meu”, RL, 1971, 52; Crohmălniceanu, Literatura, I
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290605_a_291934]
-
a conduitei personajelor. Dezlegarea faptelor survine imprevizibil, fiind comunicată într-un capitol special: criminala fusese o servitoare țigancă, deconspirată în final ca soră vitregă a prințesei. Partea cea mai valoroasă din scrisul lui L. o constituie cele șase volume de evocări intitulate Umbre (1970-1991), prin care se încearcă o reconstituire mozaicală a vieții culturale a Iașului dintre anii 1930 și 1990. Deși autorul declară că textele ar fi simple demersuri reportericești, „fără pretenții literare”, unde meritele sale sunt doar „sagacitatea și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287777_a_289106]
-
literare”, unde meritele sale sunt doar „sagacitatea și ținerea de minte” care îi sunt proprii, ele se înscriu printre paginile cele mai bune ale genului. Portretizarea subtilă, descrierile ambianței naturale, desenul unor medii, mai cu seamă chipul urbei moldovene, și evocarea lirică, referința la operă și citarea unor caracterizări sau aprecieri memorabile, șarja îngăduitoare și replica epigramatică, amănuntul pitoresc și anecdota savuroasă sunt chemate să stea alături de mărturisirile celor evocați, înregistrate într-o prezentare policromă, predominant lirică, de reală frumusețe. Peste
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287777_a_289106]
-
numai), în primul rând scriitori, dar și actori, pictori, regizori, artiști dramatici, arhitecți, profesori universitari, gazetari, se adună aici ca într-un portret de grup - adevărată arhivă de viață spirituală a ultimei jumătăți de secol a culturii române. Sub semnul evocării stau și alte trei lucrări ale lui L.: Iași (1965), Destinul unui artist: Ștefan Ciubotărașu (1973) și postfața la monografia lui Vasile M. Lișman, Hârlău (1972). SCRIERI: Din pridvor, București, 1962; Iași, București, 1965; Umbre, I-VI, Iași, 1970-1991; Destinul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287777_a_289106]
-
Lungu, Contradicțiile unui debut, TR, 1962, 18; Lucian Dumbravă, „Din pridvor”, IL, 1962, 5; Liviu Leonte, „Umbre”, CRC, 1970, 47; Al. Piru, Umbre ieșene, RL, 1970, 47; Mircea Tomuș, „Umbre”, TR, 1970, 47; Cioculescu, Itinerar, III, 361-365; Vasile Pavelcu, Farmecul evocării, CRC, 1979, 40; Dan Mănucă, „Umbre”, CL, 1979, 12; Nicolae Turtureanu, „Landoul cu blazon”, CRC, 1984, 40; Nicolae Barbu, Blazonul prozatorului, CRC, 1984, 44; Dan Mănucă, „Umbre”, CL, 1988, 4; Ioan Holban, Galeria de portrete, CRC, 1988, 51; Grigore Ilisei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287777_a_289106]
-
intitulat Figuri din lumea literară, iar al doilea Portrete politice, mărturisesc darul lui Ș. de a evoca vremurile și oamenii. Lângă portretele de mici dimensiuni stau câteva de mărimea unor micromonografii, precum cele închinate lui E. Lovinescu și N. Iorga. Evocările se întind de la anii studenției sale boeme și ai începuturilor literare (sunt remarcabile secvențele despre Academia Bârlădeană, despre participanții la întrunirile ei literare, Al. Vlahuță, G. Tutoveanu, V. Voiculescu, V. I. Popa) până la prietenii Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, D. Iov
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289605_a_290934]
-
dar și atitudini tendențioase, afirmații fără acoperire, multe date eronate, depărtarea de țară nepermițând memorialistului o documentare riguroasă. În străinătate și-a încercat condeiul și în proza propriu-zisă, în romanul Vulpea roșcată. Apărută la București, în 1996, cartea este o evocare romanțată a Elenei Lupescu, ticsită de comentarii ale autorului, de disertații despre literatură și muzică. Stilul lui Ș., observă Alex. Ștefănescu, „nu are totuși fluența, superficialitatea antrenantă, capacitatea de a crea rapid impresia de viață proprii scrisului lui Cezar Petrescu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289605_a_290934]
-
volumaș cu acest titlu. În Dicționar politic sau Epoca pruso-ciocoiască, atacând justiția, clerul ș.a.m.d., el se dezlănțuie mai ales în diatribe antidinastice. În proză, când nu cade în retorică sau în răfuieli mărunte, O. dezvăluie anumite resurse. O evocare vie, colorată este O pagină a vieții mele sau 22, 23 și 24 ianuarie 1859 (1861), momentul cel mai fast al existenței lui. Întemnițările mele politice (1861), amintind prin titlu de opera lui Silvio Pellico, Le mie priggioni, este o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288565_a_289894]
-
revistă ipotezele asupra nașterii sonetului și apoi variațiile formale datorate diversității temperamentelor lirice, Z. urmărește identificarea unei filosofii subiacente speciei, așa cum se întâmplă în cazurile lui Michelangelo sau Shakespeare. Sumarul cărții e completat de câteva studii de istorie literară și evocări avându-i în centru pe George Coșbuc, Ștefan Petică, Perpessicius sau familia de cărturari Tzigara-Samurcaș - modalități de abordare ce vor defini și eseurile din următoarele volume, Gaură-n cer (1997) și Amar de vreme (2001). Cel mai însemnat merit al
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290732_a_292061]
-
de romancier. Aidoma lui Sainte-Beuve, el obișnuiește să plaseze un autor, la care caută, ce-i drept, să detecteze „nota personală”, într-o „familie de spirite”. Câteva articole (despre B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, V. Eftimiu) au ascuțișuri ironice. Momente de evocare colorează uneori discursul analitic, criticul având o înzestrare de memorialist. Cu întinse, aprofundate lecturi din literatura străină, se simte în largul lui printre scriitorii de expresie franceză: critici (Hippolyte Taine, Émile Faguet, dar și Anatole France), poeți (Albert de Vigny
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285833_a_287162]
-
al amănuntului comic și pitoresc, memorialistul recompune în manieră anecdotică figuri și scene cu haz, încercând, în tonuri surâzătoare, să reînvie o epocă pe care o cunoaște bine. Târgurile de provincie, unde peregrinează trupe de actori, sunt cadrul predilect al evocării, ispitită, cu un pronunțat gust al picanteriei, să promoveze vorba de duh și momentele de farsă. „Schițele” și „povestirile” acestea sunt, ca structură, mici scenete, dialogul fiind procedeul care îi stă lui A. cel mai la indemână. A și dramatizat
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285240_a_286569]
-
destabilizator sentimentul siguranței activ-practice fiind incendiat de un fulger al perplexității ce-i transformă structura și temelia în cenușa non-acțiunii spulberată în văzduhuri de neființă și viditate, disipată asemeni unei amintiri care se uită ușor pe sine, alonecând dincolo de orice evocare ce ar mai putea să o activeze. Uitând paralizant chiar și amintirea propriei ființări, voința umană devine, în astfel de situații, o ne-voință, un gol ontic ce-și privește înfrângerea precum un spectator urmărește o reprezentație teatrală dramatică a
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
ce irigă viața întru disoluție și perpetuă renaștere. Și aud, împreună cu încercatul meu camarad, șoaptele testamenttare ale celui ce ne-a părăsit, șoapte ce mereu imploră să nu-i uităm ostenirea pelerinajului prin lume, să nu trecem în ascunsul ne-evocării chipul său precum mormântul o va face dăruindu-l pământului. Astfel, conștiința mea experimentează același fenomen al empatiei, al punerii în locul celuilalt care suferă, al transgregării sub apăsarea existențială suportată de aproapele îndurerat. Empatizând cu prietenul ce a fost părăsit
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
către persoanele ce pierd prin moarte pe cineva drag, acest cuvânt indică o trecere împreună a unor ape învolburate, o abordare laolalată a unui obstacol, o întovărășire în străbaterea necazului ce survine violent. Condoleanțe adică nu ești singur. Dinspre această evocare a ne-solitudinii celui îndoliat glisează ideea de preluare a unei părți din povara situațională, de luare asupra mea a unui însemnat fragment din roca apăsătoare a morții ce-și deschide și etalează spectacolul macabru peste destinul prietenului meu. Condoleanțe
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
urmată de o descătușare spre exterioritate, de o pulverizare eruptivă, de o explozie menită să elibereze pulsiunea, primită și imposibil de reținut, în interioritatea casantă a porțelanului astfel formatat. Statuieta dispare ca statuietă, ca reprezentare a unui element fix, drept evocare încremenită în soliditate prin anularea cadrelor sale, conturului ce-o determina, printr-o extracție brutală a formei sale. Materia, astfel descătușată, se supune unei noi organizări, unei structurări plurivalente în care primește o multitudine de forme și se împarte în
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
ei necruțătoare. Această mișcare de transfer a poverii până la destinație își aduce aportul la acel proces de perfecționare a conștiinței călătorului labirintic, orice greutate care nu te strivește și este dusă până la capăt fortificându-ți ființa. Poate cea mai cunoscută evocare mitologică a imaginii labirintului este cea care are drept subiect confruntarea dintre carismaticul erou Tezeu și Minotaur. Pentru vechii greci, divinitatea ce patrona mitul, legenda, alături de meșteșuguri, agricultură și alte manifestări creațional-artistice umane era zeița Athena, zeița înțelepciunii. Așadar, mitul
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
de beznă existențială, negură ontică deplină ce împrejmuiește, poartă și străpunge eul. Ea este așezată întru absența strălucirii induse prin autentica credință pășind sub semnul nefast al orbirii, orbire ce adesea susține orgoliul necontrolat al falsei credințe și religiozități. Astfel, evocarea unei conștiințe nocturne non-religioase echivalează, frecvent, cu indicarea unui suflet ce nu doar că nu vede realul transcendent dar, mai ales, nu se vede pe sine, amplificându-și dialectica autoamăgirii care-i oferă o falsă imagine proprie de cucernic infailibil
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
de semeni, izbesc aura ființei cristice torturate precum săgețile de fulger o sferă impenetrabilă. Globul ce-l înconjuară pe Hristos pe drumul crucii asemeni unei palme a Divinității îi dăruiește acestuia o sacerdotală liniște ce-i inundă chipul prevestindu-i evocarea în icoanele evului creștin ulterior. Îmbrățișându-și crucea ca o prelungire cosmică a propriei agonii, Hristos pare a asculta șoaptele iscate prin lemnul ce-l poartă întru calvarul său, șoaptele rugăciunilor și blasfemiilor rostuite de cei pe care îi însoțește
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
ale creștinătății prin stabilizarea întru credință și virtute a acestor comunități, el inaugurează seria descrierilor alegorice ale evenimentelor premergătoare stopării finale a istoriei prin erupția Divinității în imanent și stingerea transcendentă a timpului. Etapa de tranzitare spre acest demers al evocării momentelor cataclismice ce vor preceda căderea definitivă a fluxului temporal prin apariția divină ar putea fi rezumată la două afirmații. Prima ni se arată ca o concluzie la mesajele trimise celor șapte biserici, drept o atenționare concluzivă ce arată că
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
șaptea o recomandă drept o zonă revelatorie de final, culminantă în raport cu frângerea anterioară a celorlalte peceți și care, prin urmare, reclamă o deschidere mai aplă pentru trăirea mistică, dar și pentru ochiul simplului credincios. Așadar, textul Apocalipsei ne anunță, prin evocarea ruperii primelor șase peceți, rupere inaugurată de viziunea celor patru călăreți apocaliptici purtători de copleșitoare urgii, evul suferințelor de final pentru omenirea înscrisă în timpul aducător de efemeritate. Abordându-l față în față, sunt apelat direct de acest text și îl
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
de anunțarea sosirii gestului angelic decisiv: Iar cei șapte îngeri, care aveau cele șapte trâmbițe, s-au gătit ca să trâmbițeze. Și a trâmbițat întâiul înger....." (Apocalipsa 8.6, 7) Unul dintre acele noi elemente-simbol ce apar pentru prima dată în evocările Apocalipsei îl reprezintă trâmbița și actul trâmbițării. Trâmbițarea reprezintă, în tradiția iudeo-creștină, un important gest ritualic menit să trezească conștiința credinciosului, să o reactiveze la nivelul trăirii mistice. Sunetul emis prin utilizarea trâmbiței a fost din vechile timpuri considerat drept
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
Vai celor ce locuiesc pe pământ datorită grozăviilor ce urmează a se abate asupra lor. Ulterior, această formulare va fi numerotată profectic sub expresia ce anunță trecerea unui vai și urmarea altuia. În cazul pronunțării cuvântului Vai! este vorba despre evocarea unei stări limită, a unui context exploziv, exacerbat, a unei situați de criză. Când ascult pe cineva care strigă vai, eu intuiesc faptul că are loc o izbucnire, o irumpere-șoc în sufletul acelui personaj. Ceva l-a obstrucționat brutal, l-
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
de superioritatea sau inferioritatea sa definitorie. Idolul reprezintă aici masca în care se investește omul decadent, o mască-capcană dincolo de care zeul privește și surpinde același surâs demonic ce tentează, spre a pierde, spița umană în aluncările unei maleficități ucigătoare. După evocarea viziunilor ce relevă conflictul dintre forțele divine reprezentate simbolic de înger, cei doi martori profetici, femeia înveșmântată cu soarele și forțele demonice ipostaziate mereu sub titulatura de balaur sau fiară, apare, în textul Apocalipsei, enunțarea unui act malefic aplicativ, operațional-direct
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
mă simt ajutat și ocrotit de fiară. Nu resimt nicio fericire, dar o savuroasă plăcere îmi inundă conștiința. Așadar, nu sunt fericit, dar mă simt purtat de o lascivitate grotească ce înflorește lăuntric. Precum în cazul actelor de închinare întru evocare a anumitor entități spirituale, și aici eu mă așez în fața acestei icoane și trasez astfel o arie ritualică în jurul său. Progresiv, îmi proiectez nucleul de conștiință către dimensiunea fiarei, iar această își accelerează și amplifică influența malefică asupra câmpului circumscris
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]