2,597 matches
-
sau de vițel, mult mai rezistent. Timpul si conflictele dintre oameni nu au cruțat biblioteca din Alexandria. Se spune că, în anul 47 Î.Hr., în timpul războiului, biblioteca a fost incendiată de Caesar, lucru care se pare că este o exagerare a anticilor. Marcus Antonius, fie din respect pentru știință, fie, mai degrabă, din dragoste pentru Cleopatra, a adus la Alexandria cele două sute de mii de volume ale bibliotecii din Pergam. Frumoasa Cleopatra a ridicat o bibliotecă-fiică pe colina Rhakotis, care
ÎNTRE LEGENDĂ ȘI ADEVĂR - auxiliar pentru istorie by ILONA ȘELARU, LILIANA – DANA TOLONTAN () [Corola-publishinghouse/Science/1150_a_1891]
-
încep să fie percepute ca motive care dau sens vieții. Psihologia religiei a început să analizeze comportamentul religios al individului. Sociologia studia rolul religiei în societate, viața comunităților religioase și modul în care sacrul se manifestă în colectivități. Cu toate exagerările din primii ani, psihologia religiei a avut un rol important în explicarea specificului fenomenului religios și înțelegerea sacrului. Dar faptele religioase nu pot fi izolate la nivel de individ, ele există social, conviețuiesc cu celelalte activități ale omului. Religia se
Religiozitatea și instituțiile sociale în România by Ion Petrică () [Corola-publishinghouse/Science/1120_a_2628]
-
s-a ajuns la un aliaj de comunism și naționalism era o direcție nemaipomenit de reacționară, care întorcea România spre cele mai primitive clișee. Orice clișeu are firește o oarecare doză de adevăr, din păcate, dar este în fond o exagerare, atât din partea comentatorilor interni, cât și mai ales din partea celor externi. Însă Ceaușescu, după 1971, era convins că nu există decât aceste două dimensiuni ale civilizației românești și că ele trebuie combinate. Moderniz鉹ile 篿 demoderniz鉹ile Rom鈔iei S. A.: În analiza pe
by Vasile Boari, Natalia Vlas, Radu Murea [Corola-publishinghouse/Science/1043_a_2551]
-
dramatică. În măsura în care o față bisericească, o figură religioasă de un fel sau altul își lua în serios propria credință, nu putea să nu treacă prin niște lupte existențiale lăuntrice. Cred că scuza pe care șio găseau unii era poate tocmai exagerarea pericolului existent în momentul respectiv pentru întreaga congregație. Își spuneau: "Principalul este să supraviețuim acestui potop, acestei molime, să ne menținem, și pe urmă mai vedem noi. Pentru asta merită să facem anumite concesii." De pildă, i se cerea să
by Vasile Boari, Natalia Vlas, Radu Murea [Corola-publishinghouse/Science/1043_a_2551]
-
plecat din joc, cinea rămas / Cine șia smuls pereții rând pe rând / Cine santors mereu cu ziuan gând / Cinea pierdut și cinea câștigat / De toate înlănțuit sau dezlegat. (Gh. Țărnea) Hiperbola este o figură stilistică de gândire ce constă în exagerarea dimensiunilor, a proporțiilor reale ale unui obiect, fenomen etc. cu scopul sporirii expresivității. Hiperbola evidențiază o modificare semnificativă în perceperea realității, prin ampli ficare sau prin diminuare. Poate dubla un trop (epitet hiperbolizant, comparație, metaforă etc.). Fiind un procedeu stilistic
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
pe care acesta le dă cu privire la participarea la slujba privegherilor și la cântarea psalmilor în biserică. Sfântul Niceta are încredințarea că, venind frecvent la biserică și participând cu luare aminte la lecturile și cântările liturgice, credincioșii vor renunța singuri la exagerările în îmbrăcăminte și podoabe. El apreciază și laudă bărbatul și femeia care se lipsesc de o parte din odihna nopții pentru a participa la slujba privegherilor ce se făcea vineri seara și sâmbătă seara. Iată ce spune marele ierarh misionar
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]
-
celor două realități: harul și liberul arbitru. Prin acestea ,,sufletul omului e chipul lui Dumnezeu, alterat, spart dar nu distrus și înclină spre Dumnezeu, dorindu-L”. Teologia ortodoxă asimilează doctrina lui Cassian ca pe a ei proprie pentru că evită atât exagerările lui Augustin, care tăgăduia libertatea omului ajungând la predestinaționismul absolut, cât și exagerările lui Pelagiu, care afirma suferința efortului uman în procesul mântuirii. Acuzația că Sfântul Cassian este vinovat de semipelagianism ori chiar că ar fi ,,părintele și reprezentantul cel
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]
-
lui Dumnezeu, alterat, spart dar nu distrus și înclină spre Dumnezeu, dorindu-L”. Teologia ortodoxă asimilează doctrina lui Cassian ca pe a ei proprie pentru că evită atât exagerările lui Augustin, care tăgăduia libertatea omului ajungând la predestinaționismul absolut, cât și exagerările lui Pelagiu, care afirma suferința efortului uman în procesul mântuirii. Acuzația că Sfântul Cassian este vinovat de semipelagianism ori chiar că ar fi ,,părintele și reprezentantul cel mai de seamă al acestei învățături”, nu este fundamentată decât pe interpretarea eronată
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]
-
năzuind spre un pământ nou și cer nou. Ceea ce i-a impresionat pe toți admiratorii Sfântului Cassian a fost smerenia, care l-a împiedicat să-și atribuie vreun merit și să exalte altă frumusețe decât cea dumnezeiască și, evitând exagerările predestinaționismului, a pus în relief asprele nevoințe ale eremitului arătând, apoi, că viața în mănăstiri este cu mult mai ușoară, asigurând mântuirea și pacea comună. Așa a dat monahismului apusean un fundament înțelept, mai potrivit cu aspirațiile lui religioase, creând o
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]
-
mântuire, iar la baza ei stă preștiința lui Dumnezeu. Asemenea doctrinei ortodoxe și creștinătatea ecumenică afirmă, combătând pelagianismul și semipelagianismul, că începutul mântuirii îl face harul. Teologia ortodoxă asimilează doctrina lui Cassian ca pe a ei proprie pentru că evită atât exagerările lui Augustin, care nega libertatea omului ajungând la predestinaționismul absolut, cât și exagerările lui Pelagiu, care afirma suferința efortului uman în procesul mântuirii. Sfânta Scriptură și rugăciunea. Întreaga teologie monahală a lui Cassian își trage seva din interacțiunea dintre Biblie
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]
-
creștinătatea ecumenică afirmă, combătând pelagianismul și semipelagianismul, că începutul mântuirii îl face harul. Teologia ortodoxă asimilează doctrina lui Cassian ca pe a ei proprie pentru că evită atât exagerările lui Augustin, care nega libertatea omului ajungând la predestinaționismul absolut, cât și exagerările lui Pelagiu, care afirma suferința efortului uman în procesul mântuirii. Sfânta Scriptură și rugăciunea. Întreaga teologie monahală a lui Cassian își trage seva din interacțiunea dintre Biblie, rugăciune și experiență. Pentru a interpreta Biblia este important să se treacă dincolo de
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]
-
astfel, faptul că formidabila construcție a clasicismului francez prin forța și soliditatea sa, a avut totodată rolul de a redeschide drumul către spiritul clasic antic, de a genera din nou încredere în poeticile acestuia. Ca urmare, poate nu este o exagerare a afirma faptul că toate "rememorările" clasice care s-au mai realizat ulterior trebuie raportate în primul rând la curentul literar francez. Desigur, tot ce a urmat după secolul al XVII-lea francez nu a mai putut relua cu aceeași
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
devine un fel de spațiu matrice, au contribuit în mare parte la consolidarea tendințelor clasice care se prefigurau încă de la începutul secolului. A lega în acest sens clasicismul de monarhia absolută a Regelui Soare nu este nici pe departe o exagerare, întrucât există o anumită condiționare reciprocă: stabilitatea statului influențează în mod pozitiv dezvoltarea literară, iar viziunea clasică privind ordinea, nevoia de ierarhie, rațiunea, armonia, își pune amprenta asupra gândirii monarhului și a Curții sale. E un schimb reciproc avantajos, ducând
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
după epoca romantică drept un set de norme artificiale care anulează definitiv individualitatea creatoare. Romanticii au trecut astfel printr-o sită proprie clasicismul, lăsând în urmă doar imaginea deformată a acestuia, marcată de sterilitate, răceală și dogmatism. Este însă o exagerare, o hipertrofiere negativă care a anulat, din păcate, multe din meritele curentului din secolul al XVII-lea francez. Revenind la textul lui Boileau, se poate observa că dezvoltă la nivelul conținutului principalele coordonate ale doctrinei care se coagulase treptat de la
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
perspectivei, ignorând complet meritele Modernilor. Deși Swift transpune în linii mari principiile și argumentele reale invocate de o parte și de alta (libertatea creației, desprinderea de modele, respectiv ideea trudei, a căutării permanente, a șlefuirii continue a operei), este evidentă exagerarea care poate duce în final la schematism, pericol evitat doar prin savoarea și inteligența stilului. Intenția autorului este de a atrage atenția asupra amenințării pe care o reprezintă atitudinea Modernilor față de învățătura antică, păcătuind însă prin reducerea la o structură
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
diletantismului și a caracterului distructiv ("Eu sunt cea care am descăunat inteligența și învățătura din împărăția poeziei." spune la un moment dat zeița) este oarecum nedreaptă, având în subsidiar poate o mică răzbunare literară a autorului. Dincolo însă de aceste exagerări, inevitabile până la urmă într-o scriere satirică, textul lui Jonathan Swift surprinde esența Disputei dintre Antici și Moderni, putând fi considerat un fel de concluzie ironică la schimbul polemic de idei, chiar dacă publicarea sa nu a reprezentat vreo răscruce importantă
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
numit "criza conștiinței europene". De altfel, 1715 (care reprezintă anul morții lui Ludovic al XIV-lea) este considerat în mod frecvent punctul de răscruce a celor două epoci literare cea clasică și cea iluministă. Aceasta este însă din nou o exagerare pe care nevoia reperelor o induce, deoarece data în sine are o relevanță sporită doar în spațiul francez, fiind aproape nesemnificativă pentru istoria literară engleză, germană etc.96 Desigur, Franța domina atunci destinele culturii europene însă nici această hegemonie spirituală
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
a însuflețit din nou Italia, care tânjea; întreaga Europă și-a datorat politețea și spiritul de societate curții lui Ludovic al XIV-lea."122 Apologia făcută acestei perioade se subscrie desigur unei hiperbolizări dată de un naționalism evident, dar dincolo de exagerările orgolioase, se pot întrezări câteva adevăruri. La acel moment al desfășurării istoriei, Franța devenise, într-adevăr, un fel de centrum mundi, un punct central de dispersare a propriului model cultural. Din această perspectivă perpetuarea liniilor directoare clasice i se pare
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
vor fi aplicate la subiecte noi, ce țin de ritmurile prezentului: "trebuie să pictăm în aceleași culori autentice folosite de antici, dar nu trebuie să pictăm aceleași lucruri."132 Atitudinea mai relaxată asupra Antichității îl aruncă însă pe Voltaire în exagerări entuziaste atunci când este vorba despre multpreaiubitul său secol al "regelui soare": "...cred și voi crede întotdeauna că Parisul este mai presus de Atena în privința tragediilor și a comediilor.[...] Vă spun, fără nici o teamă, că toate tragediile grecești mi se par
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de izbitoare în Shakespeare încât oricine a citit ceva rezonabil nu mai poate să-l aprecieze."173 În numele verosimilului, care devine o temă obsesivă ceea ce până la un punct este normal prin raportare la sistemul ideologic clasic se ajunge, așadar, la exagerări, fiind considerate, în acest sens, artificiale scenele în care apare un singur personaj care monologhează deoarece "oamenii inteligenți nu au obiceiul să vorbească cu glas tare atunci când sunt singuri."174 Este ceea ce i se impută până și lui Molière, care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
a corespuns și în plan figurat și în plan real prin raportarea la contextul politic al Franței sub regimul lui Ludovic al XIV-lea unui absolutism nedisimulat. Se poate vorbi, în acest sens, fără a o face doar de dragul unei exagerări stilistice, de un despotism al teoreticienilor clasici. Că Boileau a reușit să subjuge, aceasta este ușor de demonstrat prin prestigiul său, prin contururile gigantice pe care le-a avut personalitatea sa în epocă și în secolul următor. Urmașii săi s-
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
ele [...] Au făcut chiar mai mult: au făurit România."189 Acestea sunt cuvintele prin care Neagu Djuvara își încheie lucrarea Între Orient și Occident, surprinzând în câteva rânduri esențialul în ceea ce privește generația pașoptistă. Apologia entuziastă a acestor înnoitori nu reprezintă o exagerare gratuită, de ordin bombastic, ci dimpotrivă, corespunde pe deplin meritelor fundamentale ale pașoptiștilor, care au avut dorința și puterea de a înlătura prăpastia culturală, politică, socială etc. ce despărțea Țările Române de Occident. Pașoptismul trebuie perceput astfel drept o mișcare
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și romantic altfel decât sub forma unui anumit maniheism, a unei opoziții, care defavoriza net clasicismul, punându-l sub semnul inferiorității estetice. Începutul secolului al XX-lea va inversa, însă, polaritățile prin cultivarea unei aversiuni împotriva romantismului, perceput drept o exagerare, și prin reconsiderarea în manieră pozitivă a valorilor la care se renunțase cu un secol în urmă. Astfel, afirmarea principiilor clasice s-a făcut mai întâi prin condamnarea celor romantice, după cum se observă în scrierile lui Irving Babbit, T. E.
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
care au insistat asupra rupturii dintre cele două fațete de scriitor și de critic literar -, sugerându-se chiar că se poate vorbi de un doctor Hyde în poezie și un doctor Jekyll în critică.269 Este însă și aceasta o exagerare, mai ales raportându-ne la numeroasele declarații ale lui T.S. Eliot însuși, care întotdeauna a perceput activitatea sa de critic drept o latură secundară dimensiunii creative propriu-zise, menită mai mult să lămurească propriile sale probleme de creație. În acest sens
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Cel care M-a creat (In. 23, 4). Pe Veseleel, zice, l-a umplut Dumnezeu cu Duh divin de înțelepciune, de pricepere și de știință (Ieș. 31, 3). Deci, acestea sunt numele Duhului, mari și suprafirești și nu cuprind nici o exagerare ... A existat, a preexistat și a coexistat cu Tatăl și cu Fiul mai înainte de veci, încât, chiar dacă vei concepe ceva (ca existând dincolo de timp, vei găsi că este posterior Duhului”. (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, cap. 19, în
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]