2,704 matches
-
la edificarea construcției narative născute sub privirile sale. Intrând în mintea lui Marlowe, suntem, parcurgând textul, alter ego-uri ale acestuia, martorii pregătiți să probeze adevărul întâmplărilor puse în pagină de impetuoasa persoană întâi a narațiunii. Toate acestea ar fi simple fantasme ale unor admiratori ai lui Chandler dacă n-ar exista și probele textuale corespunzătoare. Valoarea creației lui Chandler este dovedită de nenumărate secvențe în care talentul literar al scriitorului irumpe vijelios. Scena descrierii de către Marlowe a stării de delirium tremens
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
90, a unei fermecătoare cărți, Un jardin anglais en Provence - este centrul grupului de femei care l-au preluat, pline de energie, pe Chandler în intervalul sejurului englez. În această calitate, ea a reușit să pătrundă în universul obsesiilor și fantasmelor scriitorului, urmărindu-l în intervalul „lungului coșmar” și emițând ipoteza că The Long Goodbye a fost și un fel de jurnal indirect al relațiilor secrete stabilite între el și personajele sale. Oricât de superficială, o astfel de perspectivă poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
era aceea a „unui om care nu are nimic altceva”. Când este dojenit de Philip Marlowe pentru că e un defetist moral, Lennox spune că toată viața lui a fost „o farsă”. Raymond admitea că el însuși avea tendința de a fantasma și de a truca realitatea. Odată mi-a scris pentru a-și cere scuze că distorsionase realitatea. „Am un nesfârșit simț al dramaticului care mă face să nu mă exprim direct în nici o împrejurare. Soția mea spunea că ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
rând clivajul (clivajul obiectului este considerat de M. Klein cea mai primitivă apărare împotriva angoasei), idealizarea și identificarea proiectivă. Ceea ce individualizează teoria Melaniei Klein este afirmația că, încă de la naștere, eul este capabil să stabilească relații primitive cu obiectul în fantasmă și în realitate, să resimtă angoasa și să utilizeze mecanisme de apărare. După cum subliniază Segal în Introducere în opera Melaniei Klein (1964/1980), diverse mecanisme de apărare acționează în direcția protejării nou-născutului, mai întâi împotriva fricii de moarte venind din
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
altă parte, afectul care este evitat sau redus. Să menționăm în sfârșit că, în opinia psihanaliștilor Laplanche și Pontalis (1967), apărarea este în general dirijată împotriva pulsiunii și doar în mod selectiv împotriva reprezentărilor de care este legată pulsiunea (amintiri, fantasme), a situațiilor în măsură să declanșeze pulsiuni dezagreabile pentru eu ori împotriva afectelor neplăcute. 2.3. Din ce motive se apără eul?tc " 2.3. Din ce motive se apără eul?" Potrivit Annei Freud (1936/1993), în cazul apărărilor care
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ele”. Psihanalista evocă și neplăcerea care declanșează apărările și care „provine nu numai din stimuli de pulsiune amenințătoare, ci și din anumite surse ale lumii exterioare”. Cu altă ocazie, ea subliniază faptul că angoasele copilului sunt adeseori „un amestec între fantasmele și exteriorizările lui, pe de o parte, și realitate, pe de altă parte, și că ele se combină, creând o sursă particulară de angoasă”. În acest context specific, A. Freud recomandă evitarea confuziei între angoasa atribuită lumii exterioare și angoasa
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
1) refularea 2) regresia 3) formațiunea reacțională 4) izolarea 5) anularea retroactivă 6) proiecția 7) introiecția 8) întoarcerea către propria persoană 9) transformarea în contrariu 10) sublimarea. A. Freud consacră capitolele 6 și 7 ale cărții sale studiului negării prin fantasmă, respectiv negării prin acte și vorbire. În capitolul 8, ea descrie retracția eului sau inhibiția emoției pulsionale - mecanism inclus în lista prezentată în concluzia lucrării (această listă diferă puțin de prima). Autoarea mai tratează aici identificarea cu agresorul (capitolul 9
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
în treacăt a mecanismelor de apărare”, și reiau lista clasică a celor zece mecanisme de apărare menționate în 1936. Ei subliniază că „multe alte procedee defensive ar fi putut fi descrise” și că A. Freud însăși a evocat negarea prin fantasmă, idealizarea, identificarea cu agresorul etc. În fine, ei mai menționează „apărările foarte primare” descrise de Klein: clivajul obiectului, identificarea proiectivă, refuzul realității psihice, controlul omnipotent asupra obiectului etc. În acest punct al analizei se impun astfel trei precizări: - din cele
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
controlul omnipotent asupra obiectului etc. În acest punct al analizei se impun astfel trei precizări: - din cele șaptesprezece mecanisme menționate mai sus, unui număr de paisprezece le sunt consacrate articole distincte în Vocabularul psihanalizei 11; - celelalte trei mecanisme - negarea prin fantasmă, refuzul realității psihice și controlul omnipotent asupra obiectului - nu beneficiază de o tratare în articole separate; - altor nouă mecanisme, care nu sunt menționate în articolul dedicat mecanismelor de apărare, Laplanche și Pontalis le consacră articole distincte. Este vorba despre refuzul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
deosebit pe afect ori de a-l utiliza în mod excesiv, evitându-se astfel înțelegerea logică și explicația rațională. Sentimentele sunt deci intensificate inconștient, în scop defensiv. 36) Reparația (L. și P.; Segal): mecanism vizând restaurarea unui obiect alterat de fantasmele distructive ale subiectului. Reparația survine în cursul poziției depresive ca reacție la angoase și la culpabilitate (fenomene de ordin depresiv). Dacă reparația funcționează ca o parte a sistemului de apărări maniace, ea capătă caracteristicile maniace ale refuzului, ale controlului și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
cei cu scoruri scăzute. Această constatare neașteptată s-ar explica prin faptul că subiecții care, conform rezultatelor înregistrate pe o scală a rolului de gen, apăreau ca „mai puțin masculini” nu se confruntau cu obiectele în mod direct, ci în fantasmă. Dacă toate aceste cercetări se ocupă de diferențele legate de sex la subiecții adulți, multe alte studii abordează chestiunea acestor diferențe la copil și adolescent. Rezultatele cele mai marcante arată că băieții utilizează apărări mai orientate spre exterior (de pildă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de fermitate și de rigoare cu care eul practică proba realității”. Mecanismele de apărare pot fi puse în evidență, de pildă, prin analiza relatărilor produse în cadrul TAT (sau CAT). Stimulii folosiți în TAT sunt imagini susceptibile de a permite activarea fantasmelor legate de diferite situații conflictuale sau de anumite afecte (Morval, 1977). Relatările prezentate în cadrul TAT constituie rezultanta acestor fantasme și a unor moduri defensive instituite de către eu. Potrivit lui Shentoub et al. (1990), procedeele de elaborare a discursului reperabil în protocoalele
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de pildă, prin analiza relatărilor produse în cadrul TAT (sau CAT). Stimulii folosiți în TAT sunt imagini susceptibile de a permite activarea fantasmelor legate de diferite situații conflictuale sau de anumite afecte (Morval, 1977). Relatările prezentate în cadrul TAT constituie rezultanta acestor fantasme și a unor moduri defensive instituite de către eu. Potrivit lui Shentoub et al. (1990), procedeele de elaborare a discursului reperabil în protocoalele TAT „se întemeiază pe operații inconștiente (mecanisme de apărare și alte modalități de conduită psihică), a căror expresie manifestă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
act) ne permite să avansăm în cunoașterea sinelui. Dar această cunoaștere este unilaterală, la fel ca și aceea pe care ne-o oferă analiza rezistențelor, a activității de cenzură din timpul viselor sau a diverselor modalități defensive împotriva pulsiunilor și fantasmelor - și totuși, acest tip de studiu ne permite să avansăm în cunoașterea activităților eului și supraeului. Iată de ce A. Freud recomandă un amestec în proporții egale între aceste două abordări, arătând că, deși utilă, folosirea exclusivă a anumitor tehnici - precum
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
paliative, care trebuie să efectueze un dificil efort de adaptare în raport cu muribunzii (Hennezel, 1991), se surprind uneori „reacționând” în loc să-i asiste pe pacienți. În acest caz, se pune problema dacă nu cumva ne aflăm în fața unei apărări activiste, susținută de fantasme de putere absolută, care apar în confruntarea cu inevitabilul. Un alt exemplu de activism ne este oferit de echipele de educatori care uzează în mod intensiv de metode pedagogice sau educative destinate elevilor cu probleme la învățătură sau copiilor autiști
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
dar și despre ceilalți, care se interesează de noi, care ne admiră, care ne iubesc; visăm adesea un tovarăș imaginar care ne-ar oferi afecțiune și protecție. A. Freud (1936/1993), care s-a ocupat mult de acest tip de fantasmă, evocă o reverie diurnă în episoade, trăită de un copil, în care acesta punea în scenă 22 de persoane: un grup de afiliere numai bun (în Sandler, 1985/1989)! Deși este clasată în DSM-IV (1994/1996) ca mecanism de apărare
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
consideră astfel că clivajul obiectului este concomitent cu clivajul eului explicat de Freud: „Cred că eul este incapabil să realizeze un clivaj al obiectului - intern și extern - fără ca un clivaj corespondent să se producă în chiar interiorul său. Iată de ce fantasmele și sentimentele privitoare la starea obiectului intern influențează fundamental structura eului”. Cercetările consacrate clivajului obiectului s-au dezvoltat pe baza studiilor clinice, individuale și de grup, mai cu seamă datorită contribuțiilor aduse de autorii de după M. Klein (Bion, 1950; Bick
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
-ți piele”. Vedem limpede cum pentru aceia care se dedică unor asemenea practici în mod necumpătat sau exclusiv (să ne gândim, de pildă, la maratoniști), primatul senzorialului, mai ales în adolescență, servește la a contrainvesti lumea internă a emoțiilor și fantasmelor trăite ca inconștient periculoase, din cauza forței pulsionale ce le însoțește. Contrainvestirea s-a conjugat aici cu mecanismul deplasării. În genere, orice contrainvestire este de fapt o deplasare a investirii. Să subliniem, de asemenea, înrudirea dintre contrainvestire și transformarea în contrariu
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
realizează un fond comun care, după Widlöcher (1991), „este legat de o comuniune ce persistă în inconștient”. Într-adevăr, este vorba despre o acțiune care este rezultatul unor procese primare și care reprezintă un travaliu psihic destinat să realizeze în fantasmă scopul inconștient urmărit, acela de a fi celălalt. Înțelegem astfel mai bine de ce acest obiectiv poate fi susținut de o activitate defensivă, fie pentru a lupta contra angoasei de a pierde un obiect, fie pentru a-ți asigura un ascendent
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
totuși complementare pentru logica inconștientului: cel al echivalenței (același) și cel al distincției (celălalt). Asemănătorul și diferitul, subiectul și obiectul, unicitatea și pluralitateasunt utilizate toate, în același timp, de către procesul de identificare, finalitatea constând în protejarea și îmbogățirea eului. Astfel, „fantasmele inconștiente de identificare” reprezintă o parte esențială în construirea eului în relație cu celălalt. Identificarea constituie punctul de pornire al unei relații obiectuale, precum și o apărare esențială împotriva absenței obiectului, pentru a deveni mai apoi „calea regală a detașării libidoului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
sunt reprezentanți ai celui care visează sau în exemplul lui Gérard, unde o parte, „brațul”, este luată drept întreg - „mama”. Trebuie să ne reamintim că apărarea prin identificare nu poate fi desprinsă de mecanismele psihice care o precedă: încorporarea ca fantasmă și introiecția ca proces (Laplanche și Pontalis, 1967). În măsura în care identificarea își are originea în încorporare, fantasmele orale, canibalice, pot fi mobilizate sub efectul regresiei. Interesul copiilor pentru poveștile în care se vorbește despre devorare își poate găsi astfel explicația. Deoarece
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
luată drept întreg - „mama”. Trebuie să ne reamintim că apărarea prin identificare nu poate fi desprinsă de mecanismele psihice care o precedă: încorporarea ca fantasmă și introiecția ca proces (Laplanche și Pontalis, 1967). În măsura în care identificarea își are originea în încorporare, fantasmele orale, canibalice, pot fi mobilizate sub efectul regresiei. Interesul copiilor pentru poveștile în care se vorbește despre devorare își poate găsi astfel explicația. Deoarece ambivalența față de obiectele parentale este esențială în constituirea oricărei identificări, putem presupune că rolul refulării este
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
chiar prima copilărie și, din acest motiv, instabili, acești părinți nu reușesc, nici în stare lucidă, să evite repetarea violenței corporale printr-un probabil mecanism de identificare cu agresorul”. Identificare proiectivătc "Identificare proiectivă" Definițietc "Definiție" Mecanism ce constă într-o fantasmă în care subiectul își imaginează că intră parțial sau total în interiorul celuilalt, încercând astfel să se debaraseze de sentimente și pulsiuni simțite ca indezirabile și încercând în acest mod să-i facă rău celeilalte persoane, să o posede și să
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
păcii sau îmbrățișările pot fi considerate niște acțiuni rezultând din această modalitate defensivă (Begoin-Guignard, 1991). Capacitatea de a te debarasa de tot ceea ce nu-ți place la propria persoană (punând aceste aspecte pe seama celuilalt) constituie o apărare ce provine din fantasmele de omnipotență, cu puterea intruzivă sau posesivă care le însoțește. Iată de ce identificarea proiectivă conduce la manifestări totalitare, fie ele individuale sau de grup (Anzieu, 1975), de tipul seducției, fascinației, manipulării sau persuasiunii, dar și de tipul empatiei (Le Guen
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
pe articolul lui Freud intitulat „Formulări despre cele două principii din cursul evenimentelor psihice” (1911/1984), în care el studiază, prin descrierea fictivă a unui aparat psihic, instaurarea principiului realității grație clivajului eului, pornind de la principiul plăcerii în care predomină fantasma: „Aspectul gândit (dorit) era pur și simplu susținut în mod halucinant”. În practica sa, Klein a reușit să pună în lumină relațiile fantasmatice pe care sugarul le întreține cu mama. În articolul intitulat „Note asupra câtorva mecanisme schizoide” (1946/1980
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]