2,694 matches
-
Mitsuhide, oprindu-și calul. Cineva ieșise în goană din tabără, coborâse panta și se oprise, tăindu-i calea, cu brațele larg deschise. — Tatewaki, de ce mă oprești? se răsti Mitsuhide. Era unul dintre vasalii săi superiori, Hida Tatewaki, care apucă grăbit frâul calului. Animalul, nervos, începu să bată cu copitele în pământ, neputându-se stăpâni. — Yojiro! Sanjuro! De ce nu l-ați oprit? Descălecați, stăpâne! spuse Hoda Tatewaki, mustrându-i pe vasalii lui Mitsuhide; apoi, înclinându-se spre el, continuă: omul din fața mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
și îi dăduse Castelul Sakamoto - despre care toată lumea ar fi considerat că lui i se cuvenea - lui Niwa. Iar Sakamoto era cheia de intrare în Kyoto. Oare intenționat nu-l luase, sperând să indice, astfel, că nu dorea să preia frâiele guvernării? Sau considera, pur și simplu, că asemenea probleme mărunte trebuiau lăsate în seama opiniilor majorității, fiindcă aveau să cadă pe mâna persoanelor potrivite? Nimeni nu înțelegea încă ce avea în minte. AVERTISMENTUL DE LA MIEZUL NOPȚII Consfătuirea stabilise, în sfârșit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
numai de gândul că i se pusese loialitatea la îndoială, ci și de înțelegerea faptului că Mosuke rămânea în afara celei mai importante bătălii din viața sa, tocmai din cauza lui. Ca reacție la aceste profunde emoții, Ujiie se agăța acum de frâul calului lui Hideyoshi. — Chiar dacă nu se cuvine ca eu să vă însoțesc, vă rog, lăsați-l măcar pe Generalul Mosuke să fie alături de dumneavoastră. Sunt gata să-mi spintec pântecele chiar acum, bucuros, ca să vă risipesc orice neliniște! Și duse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
răsăriteană a muntelui. O divizie a armatei de pe pisc era postată în cătun. Chiar lângă satul Jizo, oamenii construiseră un turn de observație. — Unde ne aflăm? Cum se numește satul ăsta? întrebă Hideyoshi, oprindu-și brusc, din galop calul, cu frâul strâns în mână. — Este satul Jizo. — Suntem aproape de tabăra din Kinomoto. Răspunsurile proveneau de la unii vasali din jurul lui. Hideyoshi rămase în șa. — Dați-mi puțină apă, ceru el. Luând polonicul oferit, bău apa dintr-o sorbitură și se întinse, pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
a întors? întreb el, adăugând apoi: el și fiul său sunt bine amândoi? — Da, stăpâne, răspunse unul dintre oameni. Amândoi s-au întors cu bine. — Bine, bine. Sunt ușurat să aud. Ia-mi calul, te rog? Predându-le celor doi frâul calului, Hideyoshi intră pe poarta castelului exact ca și cum ar fi revenit la el acasă, urmat de proprii săi vasali. Războinicii care umpleau ca o pădure castelul îi observau comportamentul cu uimire - aproape amețiți. În același moment, Inuchiyo și fiul său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
dispreț desăvârșit. În privința originii nobile, Sassa era mult deasupra lui Hideyoshi. Fusese secundul la comandă al lui Katsuie în timpul campaniei din miazănoapte, iar, în campania contra lui Hideyoshi, i se ceruse să stea pe loc, nu numai ca să țină în frâu clanul Uesugi, ci și pentru a administra afacerile interne din miazănoapte. „Sassa e aici.“ Aceasta era atitudinea pe care o adopta, în timp ce privea încruntat din castel, păzind ferm provinciile de la miazănoapte. Deși Katsuie pierise deja și Castelul Kitanosho căzuse, existau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
putut găsi cel mai mic merit în caracterul lui Nobuo, dar se vedea limpede că acesta nu era mai mult decât un mediocru. Atât înainte, cât și după consfătuirea de la Kiyosu, toți știuseră că nu era omul care să preia frâiele scăpate din mâinile lui Nobunaga. Din nefericire, însă, nimeni nu-i spunea lui Nobuo adevărul. Tânărul și veselul aristocrat - care întotdeauna se bazase pe puterea vasalilor săi, care, cu orice ocazie, se plecase și îi aprobase pe linguștori și care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
cal, dar, înainte de a apuca să încalece, animalul fu lovit de un glonț. — Împrumută-mi calul! Alergând deznădăjduit prin vâltoarea luptei, Hidetsugu zărise un războinic călare care trecea grăbit pe lângă el și-i strigase să se oprească. Trăgând brusc de frâu și întorcându-se, omul privi în jos, spre Hidetsugu. Ce este, tânărul meu stăpân? — Dă-mi calul tău. — Asta-i ca și cum i-ați cere cuiva umbrela pe ploaie, nu? Iacă nu vi-l dau, chiar dacă-i porunca stăpânului. — De ce? Fiindcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
stătea lângă mine. De fapt, dacă mă gândeam mai bine, nu mă scăpa o clipă din ochi. După ce a terminat de vorbit cu tata, m-am hotărât să pun capăt întregii istorii. Era momentul să iau din nou în mâini frâiele propriei vieți. Pentru că ceea ce se întâmpla nu era deloc haios, nici distractiv și nici amuzant. Era neplăcut și, mai presus de orice, absolut inutil. —Margaret, am spus eu cu hotărâre, nu e nimic în neregulă cu mine. îmi pare rău
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
c-ar fi meritat un scaun doar pentru ea. Dermot se pusese la patru ace în onoarea rolului de CPI a lui Chaquie. Avea un costum la două rânduri, care încerca, dar nu reușea deloc să-i țină burta în frâu. Dintr-o parte, Dermot arăta ca o literă „D“ gigantică. Chaquie era parfumată și impecabil machiată. Chiar mai mult decât de obicei. Eram curioasă și sceptică apropo de ceea ce Dermot avea să spună în favoarea lui. O crezusem pe Chaquie atunci când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
nevoie de un ordin judecătoresc ca să te facem să rămâi. Am fi recurs la el cu siguranță, a adăugat. Nu știu de ce, dar îl credeam. E spre binele tău, mi-a explicat Billings. Am reușit să-mi țin nervii în frâu imaginându-mi că-i crăpam capul cu un topor. Cel puțin, m-am consolat în timp ce ieșeam din biroul doctorului, cât eram prizonieră acolo, puteam să pun la punct lucrurile cu ceilalți pacienți. Mi-am zbuciumat creierii întrebându-mă ce credeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
părut epuizat. Și trist și nenorocit. Din multe puncte de vedere, ești o fată minunată. Dar ești o prea mare bătaie de cap. Nu meriți tot efortul ăsta. Ți-ai pierdut controlul, iar eu nu te mai pot ține în frâu. A, nu! N-aveam de gând să mă las manipulată. Dacă vrei s-o terminăm, foarte bine, dar nu încerca să dai vina pe mine! —Dumnezeule! a exclamat el furios. Chiar nu pricepi! După care Luke s-a întors să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
dracu’ dacă eu aș face-o, dar uite că te și plătesc pentru asta... — Gura! rosti Wilt cu o violență surprinzătoare. Astupă-ți moara aia nenorocită! — Și cine mă poate obliga? întrebă tipograful. Wilt încercă să-și țină nervii în frâu, numai că de data asta descoperi că-i era imposibil. Anul III Tipografi avea ceva incredibil de arogant. — Eu! urlă Henry. — Tu și cu mai cine? Tu n-ai fi în stare să astupi nici o gaură de șoarece, nici dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2233_a_3558]
-
este, înseamnă că nu era numai aiurit, era și... mă rog, asta-i situația. Autoritatea, Statul impun decență, domnule. E conservatoare Autoritatea, ne ferește de multe. Ba, permite și o oarecare ambiguitate. Da, avem decență, domnule! Oamenii trebuie ținuți în frâu. Dacă le dai drumul, e vai de capul lor... Uită-te ce se întâmplă pe țărmul celălalt, la pompoasa firmă concurentă, Libertatea. La noi e decență, zău așa, nu trebuie să uităm. Se îngăduie chiar și destulă ambiguitate. Dacă știi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
fi murit în noaptea de 11. În următoarele șase luni, Dryer a produs încă douăzeci și șapte de pânze, în paralel cu câteva zeci de desene în tuș și schițe în cărbune. Apoi, foarte încet și metodic, ținându-și în frâu entuziasmul într-o manifestare atipică de stăpânire calmă, Harry a început să îi șmecherească pe colecționarii din întreaga lume cu operele lui false. Jocul s-a prelungit mai bine de un an, timp în care s-au dispensat de douăzeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
avea mai multe informații... Să-mi păstrez calmul ? Nu mai pot nici să respir, darmite să-mi păstrez calmul. Ce facem ? Trebuie să stăm pur și simplu, fără să facem nimic, În timp ce avionul se cabrează ca un cal scăpat din frâu ? În spatele meu, aud pe cineva care se roagă „Sfântă Marie, tu, cea binecuvântată...“ și mă trece un val și mai puternic, Înăbușitor, de panică. Lumea se roagă. Chiar se Întâmplă. O să murim. O să murim. Poftim ? Americanul de lângă mine mă privește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2128_a_3453]
-
m-apucă râsul. Abține-te. Abține-te. — Vrei să Încerci și tu, Emma ? spune Kerry. Să mergi ca mine ? — Ăă... nu prea cred, zic. Cred că... În mare, am prins ideea. Fără voia mea, nu pot să-mi țin În frâu chicotul, pe care Îl transform, cu greu, Într-o tuse. — Emma, Kerry nu vrea decât să te ajute ! spune mama. Ar trebui să-i fii recunoscătoare ! Ești foarte bună cu Emma, Kerry. Îi surâde cu toată fața, iar Kerry Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2128_a_3453]
-
cunoscut În avion. Ridic privirea, străduindu-mă să-mi păstrez calmul. Și... pe tot parcursul călătoriei, i-am spus totul despre mine. După care ne-am Întâlnit de câteva ori, și eu am crezut... Nu-mi mai pot ține În frâu vocea. Am crezut sincer că s-ar putea să fie... Înțelegi. Simt că m-am făcut stacojie la față. Adevărat. Dar adevărul e că nu l-a interesat niciodată persoana mea, nu ? Deloc. Tot ce voia era să afle cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2128_a_3453]
-
sunat în după-amiaza aceea vecina de la Brașov: Să știți că mamei i-e rău, am dus-o la spital - era într-o vară, călduri pestilențiale chiar și-n orașul de munte, bunica își ținea de ani de zile inima în frâu cu hiposerpil... S-au dus la Brașov mama și cu unchiu-meu Tony, copiii bătrânei, au găsit-o în rezerva de spital bine-merci, spălându-și niște dresuri, s-au întors a doua-a treia zi la București - în ziua următoare dă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2273_a_3598]
-
tramvaie în circulație. În tramvaiul care nu mai pleacă spre Obor, blocat de cele butaforice, s-au urcat, ca de obicei pe la ultima ușă, fetele oacheșe gureșe. Erecția pe care apariția lor mi-o provoacă de obicei e ținută în frâu de cartea destul de grea, patru-cinci sute de pagini, din buzunarul balonzaidului, dacă nu mă înșel singura ediție românească mai completă a operelor lui Marlowe (socotit de unii autorul unor scenete de-ale lui Shakespeare, mort la douăzeci și nouă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2273_a_3598]
-
numai vina mea. — Ba nu e deloc! O să mă ierți vreodată? — Eu pe tine? Mă uit la ea, cu bărbia tremurând. Suze... eu ar trebui să‑ți cer iertare ție! Ai făcut tot ce‑ai putut ca să mă ții în frâu. Ai încercat să mă previi, dar eu nici măcar nu m‑am obosit să te sun înapoi... Am fost așa de... tâmpită, așa de fără minte... Nu‑i adevărat! — Ba da. Suspin adânc. Pur și simplu nu știu ce a fost cu mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
În acel moment, Marioritza trăi o surpriză copleșitoare. O sfâșiere învăluitoare. O dorință absurdă, dar irezistibilă de a îngenunchea, de a săruta acea gură albă. Ca să nu alerge spre ea, își strânsese și chiar își petrecuse de mai multe ori frâul calului în jurul mâinii. Numai că imaginea rămăsese și chiar reveni, înspăimântător de vie, zile în șir, trimițându-i voluptatea hai-hui, prin subtile sisteme de circulație pe care ea le credea definitiv abandonate. 2. Nici un agent francez nu își făcuse simțită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
cu Babic. Acesta porni pe aleea pietruită, urmat de Manuc. Ușa imobilului era și ea deschisă. Babic trase de mânerul care spânzura de o sârmă, chiar lângă intrare. În cuprinsul odăilor sună un clopoțel. Dar nu apăru nimeni. Prințul apucă frâul calului, gata să-l întoarcă. ― Să mergem! Chiar atunci însă pică un fecior care le luă caii. ― Intrați, intrați! îi îndemnă el. Aici e cam vraiște. Când pictează, stăpânu’ meu nu mai vede, nu mai aude. Babic intră primul, apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
Petersburgul, dar pulsul vieții era extrem de viu, chiar surprinzător uneori. Ajunsese să îndrăgească freamătul străzilor, strigătele negustorilor ambulanți, ciudățeniile, contrastele, amestecul de culori, de ritm, de logic și absurd, chiar adierea acelui mister oriental care transfigura dintr-odată realitatea, rupea frâiele rațiunii, elibera. Aici fusese stăpânul deplin. Cu adevărat liber. Răsfățat de femei. Susținut de prietenia unor oameni deosebiți, ca prințul Manuc, de pildă. Cu siguranță îi va simți lipsa. În fine, aici trăise departe de ceea ce detesta cel mai mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
Dealtfel se vorbea În sat: dacă fata lui Scridon vrea să se mărite, să nu coboare de pe cal...Într-adevăr, ce frumos călărea, urâta, pe deșelate... - Tu cum călăreai?, o Întreb pe mama. - Cum se călărește: călare! Fără șa, fără frâu, fără scări. Altfel de ce va fi dat Dumnezeu calului coamă, iar omului picioare - două? Două picioare..., repetă ea, cu un ton mai jos... - Călărea și bunica?, mă grăbesc eu. - O-ho! Chiar și după ce s-a măritat, Însă numai În afara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]