2,818 matches
-
pare înrudită cu limba iliră, vorbită în vecinătatea sudică, a cărei urmașă modernă este albaneza. Spre deosebire de celelalte limbi romanice, limba română nu a suferit o influență germanică veche identificabilă, în ciuda faptului că prin teritoriul ei au trecut mai multe popoare germanice, în schimb a suferit o importantă influență slavă, datorită valurilor de năvălitori slavi care s-au stabilit în vecinătate sau care au dislocat-o din unele teritorii. Cît privește elementul latin moștenit, româna se remarcă printr-un caracter mai arhaic
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
prezintă, la forma tip a infinitivului (forma scurtă) a verbului și cînd verbul are funcția de subiect, de atribut prepozițional sau de complement, o prepoziție antepusă (a din lat. ad: a merge), așa cum se întîmplă în engleză și în limbile germanice nordice ( engl. to go, norv. å gå, sued. att gå, dan. at gå "a merge"). Timpul viitor și modul condițional se formează cu auxiliarul vrea-voi, la fel ca în greacă, iar, în multe situații în care limbile occidentale folosesc
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
diferențiați prin origine și prin limbă s-au stabilit în diverse zone ale Italiei. În plus, în perioada medievală, au existat foarte multe orașe-stat, cu granițe închise, ceea ce nu a permis circulația oamenilor și a favorizat diferențierile locale. Dintre influențele germanice de adstrat, mai importante au fost cea ostrogotă, cea lombardă și cea francă. Italiana are trei grupe mari de dialecte: nordice (din care un subgrup îl reprezintă dialectele galo-italice, apropiate sub unele aspecte de limbile provensală și franceză), centrale (din
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
În domeniul lexicului, italiana se caracterizează, la fel ca toate limbile romanice sudice, printr-o mare productivitate a sufixelor diminutivale, augmentative și peiorative. Unele cuvinte latinești au fost moștenite numai de italiană, iar, la nivelul adstratului, există elemente de origine germanică, pătrunse în epoci diferite (bando, fiasco, rocca etc.), de origine arabă (ammiraglio, azzuro, dogana, limone etc.) și de origine greacă bizantină (ancona, gondola). Primele texte în italiană datează din secolul al X-lea, ulterior folosindu-se în scris diferite dialecte
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
cea mai divergentă în raport cu situațiile din latină și multe caracteristici care nu merg în comun cu ale celorlalte limbi romanice. Substratul este celtic, reprezentat de limba triburilor galilor, iar, după romanizare, pe teritoriul actual al Franței s-au stabilit triburile germanice ale francilor, care au dat numele etniei care s-a născut în acel teritoriu. Datorită lipsei de unitate politică, în perioada de formare a francezei, s-a produs o intensă diversificare dialectală, care s-a adîncit, după secolul al IX
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
sau a limbilor regionale în redactarea actelor oficiale și impunîndu-se franceza ca limbă oficială unică. Deși dialectele franceze se deosebesc foarte mult între ele, trăsăturile lor de bază le unesc, aceste trăsături fiind de obicei atribuite substratului celtic și adstratului germanic. Franceza are un sistem vocalic bogat cu patru grade de apertură, cu opoziții bazate pe cantitatea vocalică. O caracteristică a limbii franceze sînt vocalele nazale, care se regăsesc și în limba portugheză. Unul dintre fenomenele importante pe care le-a
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
comun folosirea formelor pronominale accentuate de caz oblic (de acuzativ-dativ) la cazul nominativ, dar aici situația se datorează faptului că formele de nominativ ale pronumelui personal au devenit unelte gramaticale pentru marcarea persoanei. Fenomenul se poate explica prin puternica înrîurire germanică (în toate limbile germanice folosirea pronumelor pe lîngă verbe fiind obligatorie), care a impus francezei obligativitatea întrebuințării pronumelor, marcarea prin desinență a persoanei devenind pleonastică și, de aceea, dispărînd în pronunție 40. Pentru exprimarea reverențioasă s-a specializat pronumele de
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
accentuate de caz oblic (de acuzativ-dativ) la cazul nominativ, dar aici situația se datorează faptului că formele de nominativ ale pronumelui personal au devenit unelte gramaticale pentru marcarea persoanei. Fenomenul se poate explica prin puternica înrîurire germanică (în toate limbile germanice folosirea pronumelor pe lîngă verbe fiind obligatorie), care a impus francezei obligativitatea întrebuințării pronumelor, marcarea prin desinență a persoanei devenind pleonastică și, de aceea, dispărînd în pronunție 40. Pentru exprimarea reverențioasă s-a specializat pronumele de plural vous, care a
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
a pronumelui neutru: le < lat. illum. La fel ca în spaniolă și ca în engleză, în franceză există forme deosebite ale pronumelui posesiv de cele ale adjectivului posesiv. Din substantivul latin homo a rezultat pronumele nehotărît on, potrivit unui model germanic, căci în germană există, pe de o parte, substantivul der Mann "om" și, pe de altă parte, pronumele nehotărît man. Verbele franceze se clasifică în trei conjugări și au, în general o flexiune neregulată. La perfect compus și la mai
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
veo, pg. Năo vejo), printr-o gramaticalizare (la nivel textual) a substantivului pas (lat. passus), folosit astăzi atît în corelație cu ne cît și independent. În domeniul lexical, limba franceză se caracterizează printr-o slabă capacitate derivativă. Are cele mai multe ele-mente germanice dintre toate limbile romanice, unele elemente fiind chiar de origine scandinavică veche (étambot, étrave, vague, toți termeni de marină). Prefacerile lexicale au fost foarte numeroase în franceză, îndeosebi după secolul al XVII-lea, cînd s-au făcut împrumuturi numeroase și
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
mai mare parte, cu cel pe care se vorbește astăzi. Înainte de romanizare teritoriul respectiv a fost locuit de mai multe popoare, de diferite origini, dintre care mai importante sînt triburile iberice, celte și basce, iar, după romanizare, au venit popoarele germanice, între care și vizigoții, întemeietori ai unui regat puternic cu capitala la Toledo. Ei au fost însă atacați de arabi, la începutul secolului al VIII-lea, aceștia ocupînd peninsula și stăpînind-o pînă în anul 1492 (în același an în care
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
fundamentele gramaticale în cazul grupurilor de limbi ce reprezintă focarele culturale și lingvistice ale Europei actuale reprezintă de fapt un efort de a determina aspectele de unitate și de diversificare, de interferență sau de evoluție în cazul limbilor romanice și germanice. Ceea ce se poate prevedea ca fiind element unificator într-o astfel de evaluare își are întemeierea: 1) în originea comună indo-europeană a limbilor-bază (latina și germanica), 2) în tendințele similare de evoluție sau 3) în contacte și influențări între limbile
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
unitate și de diversificare, de interferență sau de evoluție în cazul limbilor romanice și germanice. Ceea ce se poate prevedea ca fiind element unificator într-o astfel de evaluare își are întemeierea: 1) în originea comună indo-europeană a limbilor-bază (latina și germanica), 2) în tendințele similare de evoluție sau 3) în contacte și influențări între limbile din grupul romanic și din grupul germanic. Uneori, dacă influențarea ca atare nu s-a produs, fiind-că în gramatică influențele sînt de obicei reduse, iar contactele
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
element unificator într-o astfel de evaluare își are întemeierea: 1) în originea comună indo-europeană a limbilor-bază (latina și germanica), 2) în tendințele similare de evoluție sau 3) în contacte și influențări între limbile din grupul romanic și din grupul germanic. Uneori, dacă influențarea ca atare nu s-a produs, fiind-că în gramatică influențele sînt de obicei reduse, iar contactele dintre limbi au putut numai favoriza sau defavoriza tendințe existente deja într-o limbă, dar cu statut incert. În raport cu latina, de la
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
însă în unele cazuri acesta poate fi preluat din limba-bază și atunci este cunoscut tuturor limbilor dintr-o familie sau celor mai multe dintre ele (precum realizarea gradelor de comparație la unele adjective și adverbe în limbile romanice occidentale și în limbile germanice). O altă noțiune care trebuie avută în vedere este cea de "sincretism", care reprezintă o stare de nediferențiere a unor elemente diferite, precum forma ochi de singular și forma ochi de plural din limba română, încît opoziția singular-plural se realizează
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
în desinență, așa cum s-a întîmplat cu descendenții lat. habeo, folosiți cu valoare de auxiliar pentru viitor și pentru condițional în limbile romanice occidentale. O altă formă evidentă de gramaticalizare este folosirea pronumelui personal ca marcă de persoană în limbile germanice și în franceză, ceea ce a permis reducerea s-au chiar înlăturarea desinențelor cu această funcție. În sfîrșit, uneori, formele flexionare au primit statut de cuvînt în limbă, s-a produs o "lexicalizare" a lor, dar nu prin-tr-o schimbare a categoriei
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
nehotărît cu înțelesul "nimeni", adică un conținut opus. Uneori, lexicalizarea și gramaticalizarea s-au împletit, în sensul că elementele antrenate în unul din aceste procese au participat și la celălalt. Astfel, extinderea flexiunii analitice în limbile romanice și în cele germanice a dus la transformarea unor cuvinte în instrumente gramaticale, unele dintre ele menținîndu-și și statutul de cuvinte "pline", cu conținut de sine stătător, ceea ce a condus, printre altele, la creșterea numărului de verbe auxiliare, existînd situații în care asemenea evoluții
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
vrea). Aceasta reflectă și un paralelism cu situațiile din celelalte limbi romanice, unde s-a folosit verbul a avea, la prezent pentru viitor și la imperfect pentru condițional. Un astfel de paralelism se poate extinde însă și în legătură cu unele limbi germanice, situația cea mai interesantă reprezentînd-o aici limba engleză, în care se folosesc două auxiliare pentru viitor și pentru condițional, unul pentru persoana întîi și altul pentru persoanele a doua și a treia, dar ambele selectînd pentru singular prezentul, iar pentru
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
doua); lat. canis,-is > rom. cîne, it. cane; lat. pars,-tis > rom., it. parte (la declinarea a treia). Cele mai îndepărtate de latină sînt franceza și provensala, care au o singură clasă de substantive (la fel ca engleza în cadrul limbilor germanice) și nu mai păstrează nimic din clasificarea latinească în declinări. Spaniola și portugheza au două clase de substantive, una cu terminații vocalice la singular și alta cu singularul terminat în consoană, la prima realizîndu-se pluralul cu -s, iar la cealaltă
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
evoluției cazurilor latinești relevă o dominanță a formelor de la cazurile oblice în raport cu nominativul. Totuși, forma de nominativ s-a transmis uneori în cazul numelor de ființe umane: lat. homo > rom. om, it. uomo, fr. on (devenit pronume nehotărît, după model germanic, germ. Mann s.m., man pron.), lat. soror > rom. sor(u) (soru-mea, sor-mea), v.it. suoro și suore, fr. soeur. Există și cazuri de lexicalizare a ambelor forme, de nominativ și de caz oblic, așa cum s-a întîmplat în română
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
a dialectului gascon din sud-vestul Franței, din ipse. În afară de română, unde este enclitic (urmează substantivului) și conjunct (se atașează substantivului), articolul hotărît este proclitic și independent ca formă, dar dependent ca funcție. Ca atare, la fel ca în familia limbilor germanice, și în familia romanică există două tipuri din punctul de vedere al poziției articolului hotărît: unul reprezentat de română și altul reprezentat de celelalte limbi romanice. În limba română, ille a participat și la formarea altor articole, astfel că, din
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
și neutru (bunu) și alta pentru feminin (bună). La fel ca la substantive, româna conservă o formă specială pentru genitiv-dativ singular feminin, iar în unele cazuri cunoaște și unele alternanțe fonetice (la fel ca la declinarea adjectivală tare din limbile germanice): des-deasă-deși-dese, frumos-frumoși-frumoasă-frumoase. În mod similar, spaniola și portugheza au unele adjective cu două terminații, cîte una pentru fiecare din genuri, și altele cu o singură terminație. Adjectivele din franceză și din provensală au cîte o formă pentru fiecare gen, femininul
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
ține și faptul că, la persoana a treia, cazul acuzativ, unele limbi romanice, care au pierdut genul neutru la substantive, păstrează forme de neutru, it. lo, fr. le, sp. lo, provenite din lat. illum. Franceza prezintă, la fel ca limbile germanice, obligativitatea folosirii unui subiect pe lîngă formele verbale cu valoare predicativă, deseori acest subiect fiind exprimat prin pronumele personal, care devine astfel marcă pentru persoană și număr, fără valoarea emfatică pe care o primește o aseme-nea folosire în celelalte limbi
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
apoi și a corespondentului de plural loro, ca pronume de politețe, fenomen favorizat și de posibilitatea întrebuințării acestor forme la nominativ (cu funcție de subiect). Modelul romanic în atribuirea valorii reverențiale unor pronume personale a fost preluat și de majoritatea limbilor germanice. Limbile engleză și neerlandeză se folosesc cu această valoare formele pronumelui personal de persoana a doua, care sînt aceleași la singular și la plural, modelul limbii franceze fiind evident în acest caz. Germana dă o astfel de întrebuințare formei de
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
romanici. În portugheză însă, verbul ter (< lat. tenere), care a primit semnificația "a avea, a poseda", a devenit auxiliar pen-tru perfectul compus (și a altor timpuri compuse, de altfel). Italiana și franceza, la fel ca germana, neerlandeza și alte limbi germanice, uzează și de auxiliarul "a fi" pentru realizarea perfectului compus, în cazul verbelor intranzitive și al celor reflexive: it. Sono tutti partiti.; fr. Ils sont tous partis. Acest timp a rămas însă în limbile romanice un concurent al perfectului simplu
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]