4,183 matches
-
trei grupări distincte: cei cinstiți și inteligenți, care au râs, membrii de partid inteligenți, care s-au supărat, membrii de partid cinstiți, care n-au înțeles nimic. Ferocitatea membrilor unei grupări politice depinde de amploarea iluziilor în care s-au legănat înainte de a ajunge la putere: pornirea lor către crimă și minciună se hrănește din generozitatea himerelor de altădată. Problema lucidității și a probității militanților cu vocație extremistă se pune în termeni gravi și abrupți. Dar în fond, cu câteva minime
Arta posibilului și inconștientul politic by Andrei Vieru () [Corola-journal/Journalistic/3837_a_5162]
-
făcut foame. De ce n-am lua masa? Hikoju porni înainte, urmat de Hiyoshi. Altarul era înconjurat de pădure și foarte liniștit. Își desfăcură pachetele cu mâncarea, învelite în frunze de bambus, și începură să se ospăteze. Frunzele de ginkgo se legănau deasupra lor în lumina soarelui. Privind prin coroanele galbene strălucitoare, vedeau Muntele Inabayama înveșmântat în frunzele roșii ca focul ale sfârșitului de toamnă. Castelul din vârf se înălța spre cerul albastru: mândria clanului Saito și simbolul puterii sale. — Acela e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
Ce-i asta? fură cuvitele care se desprinseră încet de pe buzele lui Dosan. Părea uluit. Înfățișarea lui Nobunaga lua ochii. Auzise că seniorul din Oda circula îmbrăcat bizar, dar ceea ce vedea acum întrecea pe departe tot ce auzise. Nobunaga se legăna în șaua calului pur-sânge, având părul legat în creștet într-un coc de general, cu o panglică verde-deschisă. Era îmbrăcat într-o haină de bumbac cu modele viu colorate, fără o mânecă. Spada lui lungă și cea scurtă erau încrustate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
păreau niște pitici fără minte. Ah, mi-a pierit toată pofta de viață. Va sosi ziua când copiii mei îi vor cerși viața nebunului ăstuia! Și totuși, n-am ce face, le spuse Dosan, în lacrimi, vasalilor săi, în timp ce se legăna cu palanchinul. * * * Toba de război bubuia, iar chemarea lugubră a cornului plutea peste câmpii. Unii dintre oamenii lui Nobunaga înotau în Râul Shonai; alții călăreau pe câmpii, sau se antrenau cu lăncile de bambus. Când auziră cornul, încetară orice activitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
cam scund mergea grăbit pe jos spre Nakamura. Ajungând la casa lui Chikuami, strigă cu un glas neobișnuit de puternic: — Mamă! Vai de mine! Hiyoshi! Mama lui născuse încă un copil. Așezată între boabele de fasole roșie întinse la uscat, legăna copilul în brațe, cu pielea palidă expusă razelor de soare. Întorcându-se și văzând transformarea fiului ei, pe față i se așternu o mare emoție. Era fericită sau tristă? Ochii i se umplură de lacrimi, iar buza începu să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
de oameni. Nobunaga ieși pe poarta de la miazăzi și încălecă din nou. Venise la Atsuta ca o furtună dar acum, plecând, încetini pentru a merge cu un pas mult mai domol. Călărea așezat cu picioarele într-o parte a șeii, legănându-se și ținându-se cu mâinile de oblâncurile din față și din spate. Se luminase de ziuă, iar sătenii din Atsuta, inclusiv femeile și copiii, ieșiseră în fața caselor și la răspântiile drumului ca să privească, atrași de tropotul cailor care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
o lumină pală. Anunțul copiilor îi vestise pe toți și, din acel moment, nimeni nu mai traversă strada cufundată în tăcere. Doi purtători de torțe trecură de colț. În spatele lor pășea mirele. De harnașamentul calului fuseseră agățați clopoței, care se legănau sunând precum cântecul greierilor. Cufărul de armură și două lănci erau purtate de cinci scutieri. Nu era deloc un spectacol plicticos pentru vecini. Mirele mai ales, Tokichiro, arăta admirabil. Era un om mic de statură, dar înfățișarea lui ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
-l în pace! Slujitorii care aduseseră apa și doctoriile nu făcură decât să privească, fără expresie, chipul sever al lui Koroku, păstrând distanța. Matsunami își șterse lacrimile. Cu aceeași batistă, tamponă sângele care curgea din buza lui Kameichi, în timp ce-l legăna în brațe. Își mușcase buza când fusese lovit de tatăl său, ori poate și-o spărsese de-o piatră, în cădere. — Te doare rău. Te-ai mai lovit și-n altă parte? Nu se certa niciodată cu soțul ei, oricât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
și uluci rupte, dar acum se pomeniră mergând spre de un zid rudimentar din pământ, care înconjura o incintă spațioasă. Apropiindu-se, văzură trei, patru felinare arzând înăuntru. În locul unei porți cum se cade, doar un oblon de bambus se legăna liber în vânt. „Ce mare e,” își spuse Hideyoshi pe când intra, tăcut. Înăuntru se afla un desiș de brazi. O potecă strâmtă ducea de la intrare până între brazi și, cu excepția cetinei căzute care acoperea pământul, nu se zărea nici un fir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
acest lucru părea să-l facă pe seniorul său să se simtă cam singur. Traversând largul râu Kiso, mesagerul lui Nobunaga aduse biletul la poarta castelului lui Hideyoshi. Și aici, primăvara trecuse în liniște, iar florile glicinei de munte se legănau în umbra movilei artificiale din grădină. Dincolo de acea colină, la marginea grădinii spațioase, erau construite o sală nouă de lectură și o căsuță pentru Takenaka Hanbei și Oyu. Sala de lectură era un dojo unde servitorii lui Hideyoshi puteau practica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
un singur om să tragă un foc de avertisment, dat trei sau patro soldați traseră în același timp. La auzul detunăturilor, călărețul se opri, părând surprins. Apoi, ridică un fanion de război cu un soare roșu pe fond auriu, îl legănă deasupra capului și strigă: — Hei, soldați! Așteptați o clipă! Este Kinoshita Hideyoshi un om pe care vreți să-l împușcați? Faceți-o după ce vorbesc cu Seniorul Nagamasa. În timp ce răcnea, continua să alerge, până ajunse aproape drept sub poarta castelului. — Aș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
noștri din Harima și de la cartierul general al Domniei Sale din Azuchi slăbesc, vor sări în vidul creat, atacând din toate direcțiile. — Întocmai, vor profita de prostia lui Murashige. Nu știu ce fel de nemulțumiri o fi având, sau ce momeală i-au legănat în față, dar în esență se folosesc de el ca de un scut pentru Mori și Honganji. Odată ce-și va încheia acest rol de pavăză, nu-i va mai rămâne decât distrugerea de la sine. În termenii valorii marțiale, este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
risipi când se apropiară. Ceva nu era așa cum s-ar fi cuvenit. Nimic din înfățișarea lui Mitsuhide nu sugera că se întorcea de la un banchet al victoriei. Stăpânul său ar fi trebuit să călărească spre casă într-o atitudine triumfală, legănându-se elegant în șa, îmbătat împreună cu însoțitorii săi de sake-ul oferit în acea zi. Dar Mitsuhide mergea pe jos, părând abătut. Un servitor îi ducea de căpăstru calul, care mergea fără chef, în timp ce ajutoarele veneau în tăcere pe urma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
mănânc, voi face un rond al taberei. Aduceți-mi calul ca de obicei și vedeți ca ajutoarele mele să stea preăgtite, ordonă el, în timp ce se ștergea pe față. Hideyoshi porni călare, sub o umbrelă mare și roșie, cu stindardul înainte. Legănându-se ușor în șa, trecea pe sub frunzele proaspete ale cireșilor înfloriți care creșteau pe drumul dintre poarta templului și poalele muntelui. Hideyoshi nu-și făcea niciodată rondul zilnic al taberei la oră fixă, dar rareori pornea atât de devreme dimineața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
săi, întrebă: — N-avem tobă, dar n-ați vrea voi să bateți din palme ritmul și să cântați din gură? Muneharu se ridică în bărcuță și deschise un evantai alb. În timp ce se mișca în ritmul bătăilor din palme, barca se legăna ușor, stârnind mici valuri. Mosuke nu mai suportă să-l privească și lăsă capul în piept. De îndată ce melodia încetă, Muneharu vorbi încă odată, răspicat: — Generale Mosuke, vă rog să asistați cu atenție. Mosuke ridică privirea și văzu cum Muneharu, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
nici un semn de ploaie. Era esențial ca un general care urma să se angajeze curând în luptă să cunoască vremea. Mitsuhide stătu mult timp, preocupat de mișcarea norilor și direcția vântului. În sfârșit, privi spre râul Yodo. Luminițele care se legănau în vânt trebuia să fi fost ale propriilor lui bărci de patrulare. Linia ondulată a marelui râu părea albă, câtă vreme munții de dincolo de ea erau negri ca smoala. Bolta cerească largă se întindea peste râu, spre îndepărtatul estuar marin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
mătură al unei colibe cufundate în umbra desișului de bambus era mărginit de întuneric. La vreo douăzeci de metri mai în spate, silueta lui Mitsuhide se profila țintuită locului. — Stăpâne, îl chemă Tatewaki. Nu primi nici un răspuns. Bambușii tineri se legănau pe cerul fără vânt. Tatewaki era gata să se înapoieze, când Mitsuhide își îndemnă brusc calul înainte și trecu prin fața lui, fără o vorbă. Stătea căzut peste gâtul calului. Lui Tatewaki i se păru ciudat, dar îl urmă totuși, asemenea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
companii. Comandanții își pregăteau caii în capetele subunităților. Flăcările fitilelor licăreau încoace și-ncolo, dar nu era aprinsă nici o făclie. Pe cer, luna era era doar un corn îngust. De-a lungul șirului de copaci, cei șapte sute de ostași se legănau tăcuți în întuneric, ca valurile la mal. — Yahei! Unde ești? strigă Hideyoshi, în timp ce mergea de-a lungul șirului de ofițeri și soldați. Oamenii nu se distingeau clar în umbra copacilor, iar acum vedeau un militar scund care bătea cu un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
însoțit de pajii săi și de vreo treizeci de călăreți. În acel moment, ar fi putut suna din corn, dar împrejurările interziceau folosirea semnalelor sonore sau a torțelor. Yahei primsie evantaiul auriu de comandă de la Hideyoshi și, din șa, îl legănă o dată, apoi a doua oară și a treia. La acest semnal, armata de șapte sute de oameni începu să înainteze încet. Apoi, frontul coloanei schimbă direcția și, cotind pe drum, trecu prin dreptul lui Hideyoshi. Posturile comandanților de batalion erau ocupe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
cu cercuri luminoase. — Ce-i asta? Buimăciți un moment, își veniră dintr-o dată în fire. — Să mergem! Repede! Santinelele coborâră pe fața râpii aproape ca și cum și-ar fi pierdut echilibrul și o luară la fugă să anunțe în tabăra principală. Legănat de anticipările glorioase pentru a doua zi, Genba se culcase devreme. Soldații săi dormeau deja și ei. Era aproape Ora Mistrețului, când Genba se ridică în capul oaselor, trezit din somnul său ușor. — Tsushima! strigă el. Osaki Tsushima dormea în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
Hikobei! Pregătește-te! — Numele meu e Uemura Denemon! — Eu sunt Hachiya Shichibei din clanul Tokugawa! Fiecare își anunța numele, în timp ce se întreceau spre a lua capul lui Shonyu. A cui spadă îl retezase? Mâinile lor însângerate îl înhățară de moț, legănându-l roată. — Am luat capul lui Ikeda Shonyu! țipă Nagai Denpachiro. — Ba eu l-am luat! strigă Ando Hikobei. — Capoul lui Shonyu e-al meu! răcni Uemura Denemon. O furtună de sânge, o vântoasă de glasuri violente, un uragan de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
cazuri, stegulețele galbene ar fi trebuit deja rezolvate. Am toată încrederea că, mai ales acolo unde se înregistrează, unde progresul este relativ încet sau limitat, există șanse de a acoperi deficiențele foarte curând. Dar nici nu aș vrea să ne legănăm în iluzia că pe 31 decembrie 2006, când schimbăm și anul, și buletinul de identitate politică al României, România arată ca Germania sau că toate problemele României în clipa aceea sunt rezolvate. Nu. Noi o să intrăm în UE cu un
[Corola-publishinghouse/Administrative/2017_a_3342]
-
care numai eu știam că nu e al nenorocirii, în clipa când o văzusem plimbîndu-se parcă rătăcită prin fața casei mele: nu știa ce face, nu știa ce-avea să i se întîmple, cine poate să știe? (de aici pasul ezitant, legănat de o nesfârșită lentoare), dar nu putea suporta ceva, un gând care îi apăruse, un sentiment chinuitor... Ca în vis și ca și când aș fi fost singur, am început să mă desbrac, foarte încet, atins de o singurătate copleșitoare dar miraculoasă
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
să rămâi foarte ușor, deși ești așa de gras..." Adică?! Ce putea să-i facă? Rămăsei nedumerit asupra acestei enigme, dar nu pentru multă vreme. Bacaloglu continuă: "...Eu am fișe, domnu Calistrat, și deocamdată fișa dumitale e albă. (Și se legănă imperceptibil și se uită în zare visător.) E albă, domne, dar te observ! Fii atent!..." "Jjj, făcu grasu, du-te-n bida mă-tii cu fișele tale... Mă-tii nu i-ai făcut fișă?" "A murit demult biata doamnă Bacaloglu
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
Silviei mă picnise, când spusese ta-taaa, căci astfel îi ieșea ei acest cuvânt din gură, nu scurt, tata, nici inexpresiv, nici alintat, nici râzgâiat ci ca o mică notă muzicală, pură ca un izvor în care chemarea era cântată și legănată și învăluită într-o tandrețe celestă. Și parcă ar fi fost pe deplin conștientă de magia cuvîntului-melodie, fiindcă întîi îl lăsa să fie auzit, făcea o pauză și abia apoi spunea ce vroia de la tata. Uneori nu vroia nimic! Nu
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]