KorAP: Find »[drukola/base=mormăi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...55 56 57 ...92 >

2,283 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934

un moment dat, m-am ciupit prea tare și am scos un strigăt de durere. ― Ce s-a întîmplat? întrebă Bătrânul, tresărind și încruntînd sprâncenele. ― Nimic, am răspuns încurcat. O măsea care mă supără din când în când. ― A, înțeleg, mormăi el. Și eu am suferit de măsele. Avea o plăcere aproape copilăroasă să trișeze și să câștige. Cum făceam o gafă, care încheia practic partida, își freca mâinile mulțumit. ― Mai facem una? zicea. Puteam să-l refuz? În schimb, dacă

Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
amintesc lui Dinu povestea cu bătaia pe care o primise ca să se însoare cu Augusta și să-l pun la zid: "Eu nu sânt făcut ca să fiu legat de pat și bătut, eu decid singur. Dar m-am mulțumit să mormăi un "O să văd eu" și am plecat să iau puțin aer, să mă liniștesc. Când am ajuns la ghereta portarului m-am hotărât, m-am întors și am vrut s-o pornesc pe coridorul ce ducea la administrație. Dar ghinion

Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
un motiv care-mi scăpa, privirea îi deveni sticloasă și întinse degetul spre o sonerie, care nu existase altădată pe masă, un deget îngălbenit de tutun, cu o unghie roasă, urâtă. Dar când să atingă soneria se răzgândi. "Mai bine..." mormăi el. Și ieși. Avea și un alt fel de mers acum, plin de importanță. Rămas singur, am aruncat o privire în jur. Erau aceleași etajere burdușite de hârțoage de sus până jos, pe care le remarcasem prima oară când sosisem

Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861

desigur trebuie să fi fost greu de citit în întunericul care se lăsa. Mai degrabă se putea presupune că, cu un minut mai devreme, Cottard se gândise liniștit în penumbră. Rieux l-a întrebat cum se simțea. Cottard, așezându-se, mormăi că se simțea bine și că s-ar simți și mai bine dacă ar putea să fie sigur că nimeni nu se ocupă de el. Rieux a făcut observația că nu poți fi întotdeauna singur. ― Oh! nu despre asta e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
DAR CEEA CE ÎN MOD SIGUR ESTE CEL MAI GREU, ESTE SĂ ȘTII DACĂ TREBUIE SĂ PUI ȘI SAU SĂ NU-L PUI. ― Da, spune Rieux, înțeleg. Și a pornit mai departe. Celălalt părea încurcat, a revenit alături de el. \ Iertați-mă, mormăia el. Nu știu ce am în seara asta ! Rieux l-a bătut ușor pe umăr și îi spune că dorea să-l ajute și că povestea lui îl interesa mult. Grand păru acum ceva mai liniștit, și, ajuns în fața casei, după o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599

înaintea lui. Întotdeauna avusese somnul greu, dar acum că luase probabil zece-cincisprezece kilograme în greutate, somnul lui era literalmente de plumb. Soția sa îl scutura zdravăn când s-a trezit în cele din urmă. —Akiva, trezește-te! Akiva! Akiva Shapira mormăi, după care se uită chiorâș la ceasul de pe noptieră. Unul din obiectele de care era cel mai mândru, acel ceas. O relicvă mecanică digitală de la începutul anilor ’70 pentru că avea înțepenit printre mecanisme un glonț trimis de un lunetist palestinian

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
scaun. Doar că acum nu o ridicară în picioare, ci o aruncară la pământ. Bărbatul din dreapta se lăsă imediat lângă ea într-un genunchi și își încolăci brațul în jurul gâtului ei. Începuse deja să o strângă când ea reuși să mormăie câteva cuvinte, rostindu-le imediat ce le gândi. — Sau poate nu e nimic de știut. Abia își auzea vocea. —Poftim? Încercă să repete cuvintele, dar nu avea aer. Presiunea de pe trahee era prea mare. Era strangulată. Miller făcu un semn și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636

puțin. Ceilalți pasageri erau destul de furioși. Aveau probabil stomac de fier, dacă puteau călători cu un asemenea vehicul îngrozitor. Și plecarea din New Orleans m-a îngrozit în mod considerabil. Dincolo de oraș începe inima întunericului, adevăratul pustiu. — Mi-amintesc, Ignatius, mormăi doamna Reilly, cu gândul în altă parte, dând berea pe gât. Erai bolnav de-adevăratelea cân’ te-ai întors acasă. Atunci mă simțeam mai bine. Momentul cel mai teribil a fost când am ajuns în Baton Rouge. Mi-am dat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
obscene pe unde au fost cu siguranță gurile lor înainte de asta. — Va trebui să faci ceva, îi spuse laconic vânzătoarea de dulciuri patronului, în seara asta a fost mai rău ca niciodată. Patronul oftă și porni spre locul unde Ignatius mormăia: — O, Doamne, acum își plimbă probabil fiecare limba peste dinții îmbrăcați și stricați ai celuilalt. Trei Ignatius înaintă clătinându-se pe cărarea de cărămidă care ducea spre casă, urcă anevoie treptele și sună la ușă. O ramură a bananierului uscat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
N-ai văzut unde s-a dus? întrebă ea. Ajută-mă să-l găsesc, Jones. Jones puse pămătuful de praf pe bar și cercetă terenul în căutarea monedei, încordându-și privirea ca să vadă prin ochelari și fum. — Ce mai porcărie, mormăi pentru el, în timp ce bâjbâiau amândoi pe jos. — L-am găsit, strigă Lana emoționată. Uite-l aici. — Ăău! Zău că mă bucur că l-ai găsit. Hei! Ai face bine să n-arunci dolari d-argint pe jos, dacă nu vrai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
am menajat destul până acum în corespondența noastră. Nu-mi mai scrie decât dacă te-ai implicat. Nu pot suferi lașii. M. Mincoff P.S. Scrie de asemenea dacă accepți să joci rolul proprietarului. — Am să-i arăt eu gaiței ăsteia, mormăi Ignatius, arzând programul mototolit la focul de sub tocăniță. Patru Levy Pants ocupa două corpuri de clădire contopite într-o unitate macabră. Partea din față a fabricii era o clădire comercială din cărămidă, construită în secolul nouăsprezece, cu acoperiș mansardat care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
puștii ăștia la munci prea grele, Gonzalez. La revedere, domnișoară Trixie. Soția mea a întrebat de dumneata. Domnișoara Trixie ședea jos pe podea, legându-și șiretul de la un pantof. — Domnișoară Trixie, strigă domnul Gonzalez. Domnul Levy vorbește cu dumneata. — Cine? mormăi domnișoara Trixie. Parcă spuneai că a murit. — Sper că veți constata niște schimbări foarte importante, când veți mai trece pe aici data viitoare, spuse Ignatius. Avem intenția să revitalizăm, ca să zic așa, întreprinderea dumneavoastră. — Foarte bine. Ia-o încet, spuse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
băteau dușumeaua cu convingere, purtând sânii care se bălăbăneau și șoldurile care se roteau când înainte, când îndărăt, în spațiul dintre masă și sobă. Deci aceasta era mătușa agentului de stradă Mancuso. Numai el putea să aibă o asemenea mătușă, mormăi disprețuitor Ignatius. — Hoo! strigă veselă doamna Reilly. Santa! — Priviți figura asta, copii! strigă femeia cu păr cărunt ca un arbitru de lupte libere și începu să se scuture, lăsându-se din ce în ce mai jos, până când fu gata să atingă podeaua. — O, Doamne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
mâinii. Ar putea fi ceva suspect, se gândi agentul Mancuso. Deschise ușa și se duse la băiat. Tușind, încercă să spună cu o voce prietenoasă: — Ce scrii be mână, băiete? George privi monoclul și barba din dreptul cotului său și mormăi: — Du-te dracului d-aici până nu-ți dau un picior drept în boașe! — Ghemi boliția? tatonă terenul Mancuso. — Nu, răspunse George. Cară-te și gata. Nu fac scandal. Ți-e frigă de boliție? George se întreba cine poate fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
nu le țină la el două ore, în fiecare zi. Unde poți păstra asemenea marfă? Te plictiseai s-o porți cu tine toată după-amiaza. Maică-sa era acasă tot timpul, deci acolo nu se putea duce cu ea. — Javră calică, mormăi George. Ridică pachetul mai sus sub braț și constată că mai purta și cartea pe care o luase de la agentul deghizat. Să furi de la un caraliu! Și asta era una bună. Don’șoara Lee îi spusese să-i aducă o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
ș-arătos a’ dumitale? întrebă domnul Robichaux, ca să pună capăt tăcerii care se așternuse. — Cine? — Fiu’ dumitale! — A, el. E bine. Gândurile doamnei Reilly zburară îndărăt în Constantinopole Street unde îl lăsase pe Ignatius scriind la el în cameră și mormăind ceva despre Myrna Minkoff. Prin ușă, doamna Reilly îl auzise pe Ignatius spunând cu voce tare: „Ar trebui biciuită până cade la pământ!“ Urmă o lungă tăcere, întreruptă doar de zgomotul violent pe care îl făcea doamna Reilly sorbind din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
putrezind la tine în cameră. Ostilitatea ta față de conferința pe care o voi ține este manifestarea sentimentelor tale de ratare, eșec și impotență mintală (?). — Această fufă liberală ar trebui să fie trasă în țeapă pe membrul unui armăsar deosebit de mare, mormăi furios Ignatius. — Cum? Ce-ai spus, băiete? Ignatius, ești pe cale de a suferi o cădere nervoasă. Trebuie să faci neapărat ceva. Chiar și munca voluntară la un spital te-ar smulge din apatie și nu ți-ar strica probabil nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
Gonzalez o ignoră tot timpul și o face, într-o sută de feluri, să se simtă nedorită. În subconștientul ei urăște Levy Pants. — Parcă numai eu? spuse domnișoara Trixie. — Trist, foarte trist, fu unicul răspuns al domnului Levy. Domnișoara Trixie mormăi ceva și aerul îi ieși șuierând printre buze. Și acum hai s-o sfârșim, spuse domnul Levy. Te-am lăsat să te joci făcând aici o mulțime de lucruri ridicole. Acesta din urmă nu are nici un rost. Dacă vrei să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
astea numai ca să mă înfurii? Poți să mă înfurii și fără să te străduiești atâta. Și acum las-o în pace. Singura ei dorință este să se pensioneze. E ca și cum ai chinui un animal necuvântător. — Sunt o femeie foarte atrăgătoare, mormăi domnișoara Trixie în somn. — Ascultă ce spune, strigă fericită doamna Levy. Și tu vrei să o arunci afară în zăpadă? Abia am reușit să-i pătrund în suflet. E ca un simbol a tot ce tu n-ai reușit să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
votanților, broșuri, comitete. Vom da startul acțiunii cam pe la opt. Eu stau pe St. Peter Street, o casă placată cu stuc galben, imediat cum ieși din Royal Street. Nu poate să-ți scape. Uite cartea mea de vizită. — Oh, Doamne! mormăi Ignatius, privind cartonașul mic și sobru. Nu se poate să te cheme Dorian Greene! — Ba da. Nu-i nemaipomenit? întrebă leneș Dorian. Dacă ți-aș spune adevăratul meu nume n-ai mai sta de vorbă cu mine niciodată. E atât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
o lampă cu ultraviolete o copseseră pe domnișoara Trixie până la o nuanță cafeniu-aurie. Zău că arată bine, spuse domnul Gonzalez. Vocea îi suna fals și zâmbea strâmb. Ați făcut cu ea ceva minunat, doamnă Levy. — Sunt o femeie foarte atrăgătoare, mormăi domnișoara Trixie. Domnul Gonzalez râse nervos. — Ascultă, te rog, ce-ți spun, i se adresă doamna Levy. O parte a problemelor acestei femei vin din cauza unei asemenea atitudini. Nu are nevoie să fie ridiculizată. Domnul Gonzalez încercă, fără să reușească

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
A! Vrai s-o vezi? Vino p’aci-ntr-o seară cân’ dansează cu animalu’ ei. — Doamne, Dumnezeule, să nu-mi spui că ea e Harlett O’Hara. — Îhî! Chiar ea-i Harla O’Horror. — Boetius și un animal favorit, mormăi Ignatius. Ce mai descoperire! — Ar’ să deschidă peste vro trei zile. Tre’ să vii și tu. E număru’ cel mai grozav pe care l-am văzut. — Îmi pot imagina, spuse respectuos Ignatius. Vreo satiră strălucită despre decadența Vechiului Sud, prezentată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
ce văd aici, spuse el furios. Foarte bine, spuse Frieda. Ia-o din loc! — În noaptea asta bucătăria este teritoriul nostru. Noi hotărâm cine s-o folosească. — Nu mai pot de curiozitate să asist la cheful dat de corpul auxiliar, mormăi disprețuitor Ignatius, îndreptându-se greoi spre ușă. Când să iasă, o cutie goală de bere atinse pervazul ușii în dreptul urechii sale. Ce te-a făcut să pângărești mișcarea noastră invitându-le pe mitocancele astea? N-am avut încotro, explică Dorian

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402

nu vorbește. N-a prea avut noroc la papagali. — Norocul ei e pe cale să se schimbe. Barton oftă. — Nu mai vrea încă un papagal. — Pe ăsta o să-l vrea, spuse Richard. E unic în lume. Plec mâine dimineață, la șase, mormăi Barton. — O să te aștepte în avion, zise Richard. Capitolul 50 Rob Bellarmino zâmbi liniștitor. — Ignorați camerele, le zile el puștilor. Erau în biblioteca școlară a Liceului George Washington, în Silver Spring, Maryland. Trei semicercuri de scaune, în jurul unui scaun central

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203

margini aurite. Probabil că aveau deja pe puțin vreo treizeci de servicii de ceai din sticlă acasă, toate cumpărate de ea. Însă nu vedea nimic rău În a cumpăra Încă unul, fiindcă se spărgeau atât de ușor. — Sunt al naibii de fragile... mormăi Zeliha În barbă. Era singura dintre femeile din familia Kazanci care era În stare să se supere pe ceștile de ceai când se spărgeau. Între timp, Petite-Ma, la cei șaptezeci și șapte de ani ai ei, ajunsese la o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]