3,831 matches
-
un efort mai susținut. Așadar, este mai adecvată pentru exercițiile prin mișcare decât pentru practica prin nemișcare, în afara cazului în care aceasta din urmă se concentrează mai curând asupra cultivării energiei decât a activității spirituale. Atunci când practicați șederea în poziție nemișcată pentru cultivarea spirituală, atenția și efortul necesare pentru acest tip de respirație au tendința de a distrage mintea. Metodă: inspirați la fel ca în cazul respirației abdominale naturale, dar, pe măsură ce diafragma coboară în cavitatea abdominală, în loc să îi permiteți peretelui abdominal
Qi Gong. Manual de inițiere by Daniel Reid () [Corola-publishinghouse/Science/2142_a_3467]
-
Microcosmică (Hsiao Chou Tien) Acesta este, de departe, cel mai popular stil de meditație taoistă prin nemișcare, fiind, oarecum, înrudit cu yoga kundalini din India. Poate fi practicat în oricare din cele două posturi șezânde fundamentale sau stând în picioare nemișcat, în postura Calului; postura preferată este șederea cu picioarele încrucișate pe o pernuță, pe podea. Se numește „Orbita Microcosmică” deoarece ridică energia din regiunea sacrală (sălașul energiei kundalini în yoga indiană) prin Canalul Conducător, de-a lungul coloanei vertebrale, până în
Qi Gong. Manual de inițiere by Daniel Reid () [Corola-publishinghouse/Science/2142_a_3467]
-
a lungul gâtului, începând, în același timp, să masați descendent din creștet, cu cealaltă mână continuați să coborâți cu a doua mână reveniți cu prima mână pe creștetul capului, pentru următoarea masare descendentă Notă: ultima parte a acestui exercițiu (poziția nemișcată cu palmele întinse în față) este o formă de meditație în picioare și poate fi practicată separat în orice moment din zi și din noapte. Atunci când este practicată la finalul unei runde de meditație prin mișcare, ajută la stabilizarea energiei
Qi Gong. Manual de inițiere by Daniel Reid () [Corola-publishinghouse/Science/2142_a_3467]
-
menținerea ei în starea inițială de puritate, limpede ca apa de munte, proaspătă și necontaminată, tăcută asemenea unei văi uriașe, fără distracții, nemăsurabil de vastă, deschisă larg asemenea cerului, fără limite.” Scopul acestei practici nu este doar de a sta nemișcați o perioadă de timp în fiecare zi, după care să revenim la starea noastră normală de absență, ci de a cultiva nemișcarea minții pe perioada întregii zile. „Să stai într-adevăr”, scria maestrul Wang Che din dinastia Sung, „înseamnă că
Qi Gong. Manual de inițiere by Daniel Reid () [Corola-publishinghouse/Science/2142_a_3467]
-
timp în fiecare zi, după care să revenim la starea noastră normală de absență, ci de a cultiva nemișcarea minții pe perioada întregii zile. „Să stai într-adevăr”, scria maestrul Wang Che din dinastia Sung, „înseamnă că mintea este la fel de nemișcată ca un munte în orice moment, indiferent de ceea ce faceți, în timp ce sunteți implicat într-o activitate, la fel ca și atunci când vă odihniți...”. Ce nu înțeleg persoanele care nu meditează este că meditația are efecte benefice foarte practice pentru sănătate
Qi Gong. Manual de inițiere by Daniel Reid () [Corola-publishinghouse/Science/2142_a_3467]
-
care se deplasează la interior și indică faptul că practica decurge bine. Transpirația este mai comună în formele de qi gong prin mișcare, dar poate apărea și în practica prin nemișcare. În cazul meditației prin nemișcare, deși corpul este ținut nemișcat la exterior, energia se deplasează în interior, deschide porii și împinge la suprafață căldura excesivă, pentru a o elimina. Dacă există multă energie de Foc excesivă în sistem, transpirația va apărea chiar și atunci când exersați pe vreme rece. Când se
Qi Gong. Manual de inițiere by Daniel Reid () [Corola-publishinghouse/Science/2142_a_3467]
-
unui dansator pe sârmă - se îmbina o curiozitate destul de crudă cu o vagă stânjeneală. Aveam impresia că o încolțim pe femeia singură din fața noastră. Cu toate acestea, nici nu părea să observe prezența noastră încordată. Mâinile îi rămâneau mai departe nemișcate pe genunchi, privirea i se topea pe cerul străveziu. Licărirea unui surâs îi lumina chipul... Puțin câte puțin, ne-am lăsat în voia acelei liniști. Aplecați peste balustradă, cu ochii larg deschiși, încercam să vedem cât mai mult cer. Balconul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Charlottei - „căzut pe câmpul de onoare”, „mort pentru Franța”, potrivit formulei din ziare. Și expresia aceea îi făcea absența și mai năucitoare - ca și ascuțitoarea de pe masa lui de lucru, cu un creion vârât în gaură și câteva așchii subțiri, nemișcate de la plecarea lui. Astfel s-a golit încetul cu încetul casa din Neuilly - femei și bărbați se aplecau să o sărute pe Charlotte și, cu un aer foarte grav, îi spuneau să se poarte frumos. Timpul acela straniu își avea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
copil gol așezat pe zăpadă - un păr lung, încâlcit, cu privire pătrunzătoare de bătrân, un trup de insectă. În sfârșit, pe un drum înghețat - doar un cap, cu ochii deschiși, sticloși. Cel mai rău era că instantaneele acelea nu rămâneau nemișcate. Fotograful își strângea trepiedul, iar țăranii ce părăseau cadrul fotografiei - a cumplitei fotografii cu canibali - reîncepeau să trăiască în derutanta simplitate a gesturilor zilnice. Da, continuau să trăiască! O femeie se apleca spre copil și își recunoștea în el fiul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
spus ea respirând adânc. După câteva zile, viața a încremenit. Într-o noapte limpede, frigul polar a coborât din cer. Lumea s-a transformat într-un cristal de gheață în care se încrustaseră copacii plini de promoroacă, coloanele albe și nemișcate de deasupra hornurilor, linia argintată a taigalei la orizont, soarele încercuit de un nimb strălucitor. Vocea omenească nu mai răzbătea, aburul ei îngheța pe buze. Ele nu se mai gândeau decât cum să supraviețuiască zi de zi, păstrând o minusculă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
născută la celălalt capăt al lumii, urmărea cu o privire goală unduirea nisipurilor dincolo de ușa deschisă a vagonului („Dar cine naiba a dus-o în deșertul acela prăpădit?”, exclamase într-o zi prietenul tatălui meu, pilotul de război). Alături de ea, nemișcat și el, stătea soțul ei, Fiodor. Boarea care năvălea în vagon nu aducea nici un pic de răcoare, în ciuda goanei rapide a trenului. Au rămas îndelung în golul acela de lumină și căldură. Vântul le freca frunțile ca un glaspapir. Soarele
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
îi ceda sub picioare scoțând un sunet vibrant, și, în timp ce turna un firicel de apă caldă pe trupul soțului ei, care, stângaci, își freca umerii și spatele, Charlotte a început să plângă. Lacrimile îi brăzdau chipul, ale cărui trăsături rămâneau nemișcate și curgeau, amestecându-se cu apa cu săpun din lighean. Trupul acela era al unui bărbat pe care nu îl cunoștea. Un trup plin de cicatrice, de tăieturi - când adânci, cu marginile cărnoase, ca niște enorme buze lacome, când cu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
un semn de recunoaștere. De atunci încolo, mi se întâmpla adesea să-l însoțesc pe Pașka în expedițiile lui de pescar, pe malurile înzăpezite ale Volgăi. Găurea gheața cu ajutorul unui puternic arbore cotit, își arunca undița în spărtură și rămânea nemișcat deasupra copcii rotunde care lăsa să se vadă grosimea verzuie a gheții. Îmi imaginam un pește care, la capătul unui tunel îngust, uneori lung de un metru, se apropia prudent de momeală... Bibani cu spatele dungat, știuci pestrițe, babuște cu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
-te, derbedeu mic!” Și continuau să râdă încărcându-și puștile. Deodată, vocile le-au amuțit. Copilul a reapărut și, mergând lângă perete, alături de cei mari, a exclamat: „Iată-mă!” De-a lungul istorisirii mele, Pașka parcă abia mă urmărise. Stătea nemișcat, aplecat spre foc. Chipul i se ascundea sub cozorocul lăsat în jos al șepcii lui mari de blană. Dar când am ajuns la ultima scenă - copilul revine, cu chipul palid și grav și împietrește în fața soldaților - da, când am rostit
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
prin zăpadă. Am auzit un fel de geamăt înăbușit, pe care vântul umed l-a împrăștiat repede peste câmpia albă. A făcut câțiva pași, apoi s-a cufundat până la genunchi într-un troian de zăpadă. Zăpăcit, am rămas o clipă nemișcat, privind din barcă flăcăul acela înalt, îmbrăcat cu un pulover lăbărțat, pe care vântul îl umfla ca pe o rochie scurtă de lână. Clapele șepcii lui unduiau ușor în adierea rece. Picioarele lui goale înfipte în zăpadă mă fascinau. Nemaiânțelegând
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
învăluia, memoria mea s-a supus imediat. Îmi aminteam de Blériot, care, pe atunci, traversa Marea Mânecii cu monoplanul lui, de Picasso, care picta Domnișoarele din Avignon... Cacofonia evenimentelor istorice a răsunat în capul meu. Dar cele trei femei rămâneau nemișcate, neînsuflețite - trei piese de muzeu cu următoatea etichetă: cochetele din Belle Époque în grădinile de pe Champs-Élysées. Am încercat atunci să mi le însușesc, să fac din ele iubitele mele imaginare. Prin sinteza mea erotică, le modelam trupurile, ele s-au
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
venit o idee simplă, un ultim ecou al reflecțiilor triste în care mă încurcasem adineauri: „Dar în viața lor exista dimineața aceea de toamnă răcoroasă și limpede, aleea cu pământul acoperit cu frunze moarte, unde se opriseră o clipă, stând nemișcate în fața obiectivului. Fixând clipa aceea... Da, exista în viața lor o dimineață luminoasă...” Cuvântul acesta a făcut minuni. Căci, deodată, cu toate simțurile mele, am fost transpus în clipa suspendată de zâmbetul celor trei cochete. M-am pomenit în atmosfera
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
am văzut prin crăpătură era în același timp banal și extraordinar. O femeie, căreia nu-i vedeam decât capul, din profil, și partea de sus a corpului, stătea parcă sprijinită în coate la o masă, cu brațele paralele, cu mâinile nemișcate. Chipul îi părea liniștit și chiar somnoros. Doar prezența ei acolo, în șalupa aceea, putea să surprindă. Deși, la urma urmei... Își scutura ușor capul cu păr deschis la culoare și creț, ca și cum, necontenit, ar fi aprobat un interlocutor invizibil
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
era atât de mare, încât marginea șalupei mi-a părut deodată întinsă pe orizontală. Turtit pe suprafața ei ca o șopârlă, m-am mutat la hubloul cu femeia goală. Ea era tot acolo, dar rotunjimea pronunțată a trupului său stătea nemișcată. Soldatul, văzut din față, se încheia la pantaloni cu gesturi moi, stângace. Și un altul, mai mic decât primul, se așeza în genunchi în spatele crupei albe. Mișcările lui, în schimb, erau de o rapiditate nervoasă, temătoare. De îndată ce a început să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
direcția. După ce am rătăcit îndelung printre bărcile adormite, ne-am oprit pe un fel de bac vechi a cărui balustradă cu suporturile sparte se scufunda în apă. A tăcut brusc. Probabil că beția i se risipea încetul cu încetul. Stăteam nemișcat în fața așteptării ei încordate, în întuneric. Nu știam ce trebuie să fac. Îngenunchind, am pipăit scândurile, aruncând în apă când un colac de funii înmuiate, când o grămadă de alge uscate. Din întâmplare, tot făcând curățenie, i-am atins piciorul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
femeia de la cimitir. Nu știu... Nu pot uita chipul acelei femei. Înțelegi, e complet aiurea, dar, acum, cred că în vocea ei era, parcă, un reproș. Nu știu cum să-mi explic toate astea mie însămi... A tăcut, a stat un moment nemișcată, cu ochii larg deschiși, iar irisul lor părea să păstreze lumina apusului stins. Încremenit, o priveam pieziș, fără să pot să-mi întorc capul, să-mi schimb poziția brațelor, să-mi descleștez degetele încrucișate... - Mă duc să-ți fac patul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
care se oglindea în globul acela plin de lacrimi... Nu a remarcat clipa în care s-au oprit bătăile inimii ființei care îi dăruia viața ei... Dimineața, deșertul scânteia de promoroacă. Charlotte a rămas câteva clipe în picioare în fața trupului nemișcat, presărat cu cristale. Apoi, încet, a escaladat duna peste care animalul nu putuse să treacă în ajun. Ajunsă în creștetul ei, a cos un „ah” care a răsunat în aerul dimineții. Un lac, roz de la primele raze, se întindea la
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
într-o nețărmurită uluire. Cât de firești și, în același timp, cât de neverosmile erau toate astea! Sau ca și brațul de femeie, gol, durduliu, apărut într-o seară la o fereastră. O stradă cotită, mică, strivită de frunzișuri grele, nemișcate - și un braț foarte alb, foarte rotund, dezgolit până la umăr, care unduise câteva secunde, cât să tragă o perdea de muslin peste umbra din încăpere. Și, nu știu prin ce divinație, recunoscusem nerăbdarea puțin surescitată din gestul acela, înțelesesem peste
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ne ascultă și ne stingherește prin franchețea ei fără nuanțe, dar dezvăluie ceea ce vorba gândită cenzurează. Ne-am oprit în fața terasamentului de cale ferată. În depărtare, se vedea apropiindu-se un tren lung de marfă. Adesea, un convoi gâfâind rămânea nemișcat în locul acela, barându-ne pentru un scurt moment poteca. Obstacolul acela, impus probabil de vreun acar sau de un semafor, ne amuza. Vagoanele înălțau un zid gigantic, acoperit de praf. Un val gros de căldură venea de la pereții lor expuși
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
esențial, tipărit în caractere groase, spațiate, ca pentru a fi scandate: INACCEPTABILITATE. Și, contopindu-se cu zvâcnetul sângelui meu la tâmple, au urmat formule explicative: „Situația dumneavoastră nu corespunde...”, “ântr-adevăr nu îndepliniți...”. Am rămas cel puțin un sfert de ceas nemișcat, cu privirea ațintită pe scrisoare. În cele din urmă, am început să merg drept înainte, uitând unde trebuia să mă duc. Nu mă gândeam la Charlotte. Ceea ce-mi făcea rău în primele clipe era amintirea vizitei mele la doctor
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]